Cum
stăpânește Diavolul lumea? Prin grija de multe și prin
împrăștierea minții omului. Satana asaltează pe om din toate
părțile, năvălind asupra acestuia cu ispitele trupești, în
special cu desfrânarea, cu lăcomia, cu confort sporit și
îmbuibarea pântecelui.
Dacă nu-l poate prinde pe om prin acestea,
diavolul recurge la alte vicleșuguri precum slava deșartă și
mândria, pizma și ura, care a sporit enorm în vremurile noastre pe
care le trăim, indiferența și răcirea credinței etc.
Iată,
bunăoară, diavolul a pus stăpânire pe bogații lumii. În ce
sens? Pentru că problema fundamentală a omenirii nu este războiul,
nu este pandemia etc., ci faptul că omenire nu-i mai poate sătura
pe bogații lumii. Aceasta este cea mai mare problemă.
Dar ce este
grija de multe? Sfântul Nil Sinaitul ne spune: „Grija de multe
este o istovire a sufletului”. Ea este o stare de fapt, care
bântuie ființa umană prin grijă exagerată, prin plictiseală,
tristețe, apăsare duhovnicească, printr-o împuținare a inimii
însoțită, uneori de o mare scârbă.
Grija de multe este înainte
mergătoare a deznădejdii. Așa cum zilele de toamnă întunecate și
cețoase sunt prevestitoare ale iernii, tot astfel grija de multe cea
de nebiruit, dacă prinde putere conduce către deznădejdea cea
ucigătoare. Orice stare întunecată este primejdioasă pentru
suflet”.
Sfântul
Teofan Zăvorâtul ne îndeamnă la o mai bună cercetare lăuntrică:
„Priviți cu atenție în interiorul vostru. Sub agitația de
mișcări ale minții și ale voinței, veți distinge înlăuntrul
vostru o neîncetată grijă de chivernisire a traiului, care ne
roade sufletul necontenit, ca un vierme, și care îl poartă pe
nevoitor de la o lucrare la alta, împingându-l mereu înainte, din
pricina nemulțumirii cu tot ce are; tot ea, atunci când nevoitorul
produce un lucru, îi închipuie mereu sute de alte lucruri, în
aparență foarte importante.
Din primul moment după trezire,
sufletul este asaltat de griji, care nu ne lasă nici să ședem
locului, nici să stăm de vorba cu cineva cum se cuvine, nici măcar
să mâncăm în liniște, până când nu ne doboară osteniți la
odihnă, în noaptea adâncă – odihnă, la rândul ei, tulburată
de vise pline de griji. Această boală se numește grija de multe,
ea mănâncă sufletul, ca rugina fierul”.
După
Sfântul Ioan Gură de Aur „grija de multe exagerată este mai
vătămătoare decât orice acțiune demonică, pentru că și
demonul atunci când stăpânește pe cineva îl stăpânește prin
grija de multe…
Noi trebuie să ne îmbărbătăm, dacă dorim să
ne luptăm cu izbândă. Dacă cădem în descurajare, suntem
pierduți!”.
În
Psaltire chiar Sfântul Duh mărturisește cu tărie aceste idei.
Acolo citim: „Aproape este Domnul de toți cei ce-L cheamă pe El,
de toți cei ce-L cheamă pe El întru adevăr, voia celor ce se tem
de El o va face și rugăciunea lor o va auzi și îi va mântui pe
dânșii” (Psalmi 144, 18-19). Dacă iubești pe Domnul și cu
rugăciune fierbinte ziua și noapte strigi către El, poate El să
nu te izbăvească de asalturile demonilor? Ca să zdrobească
faptele diavolului Dumnezeu a trimis pe Unul-Născut Fiul Său, Care
din dragoste pentru noi a murit pe Cruce pentru mântuirea noastră!
Cum este cu putință ca El să-ți refuze ajutorul, când El Însuși
jinduiește să ți-l dea și așteaptă numai să strigi din toată
inima către El! Pentru cei ce nădăjduiesc cu adevărat în Domnul
sunt valabile cuvintele psalmistului: „Ridicat-am ochii mei la
munți, de unde va veni ajutorul meu. Ajutorul meu de la Domnul, Cel
ce a făcut cerul și pământul. Nu va lăsa să se clatine piciorul
tău, nici nu va adormita Cel ce te păzește… Domnul te va păzi
pe tine de tot răul; păzi-va sufletul tău. Domnul va păzi
intrarea ta și ieșirea ta de acum și până în veac”. (Psalmul
120).
Grija
de multe ne asaltează, de obicei în urma unor nerealizări. Însă
nicăieri nu se spune, că încă de la prima înfruntare cu demonii
noi îi vom înfrânge. Dimpotrivă, suntem preveniți, că prin
nevoințe și prin multe necazuri se intră în împărăția lui
Dumnezeu (Fapte 14, 22). La vreme de luptă există căderi și
ridicări. Regula este: dacă ai căzut, ridică-te! Dacă ți se
întâmplă să nu izbutești, pune început bun!
În legătură cu
aceasta ca pildă ne slujesc albinele și furnicile. Despre albine se
știe, că oricât li s-ar nărui fagurii ele nu contenesc niciodată
să facă alții noi până ce în cele din urmă vor reuși să-și
asigure celule în care cresc larvele și unde își vor depozita
mierea. Un naturalist povestește despre comportamentul micuței
furnici care purta o grea povară pe o suprafață înclinată. De
cum se ridica pe locul cel mai înalt, povara cădea din nou. Aceasta
s-a repetat nu doar odată. Însă ea, de fiecare dată se întorcea,
o lua și începea din nou să o care la deal, până ce în cele din
urmă a reușit să o ducă în mușuroi. Tot astfel și noi trebuie
să ne întărim în lupta împotriva piedicilor de pe calea vieții
duhovnicești.
Pentru a ne asigura de victorie să dăm dovadă de
cea mai hotărâtă credință în Dumnezeu, de nădejde tare în
ajutorul Lui, și fără încetare să ne străduim să nu cădem în
păcate de bună voie, ci să trăim virtuos. Sfântul Ioan Gură de
Aur ne îndeamnă: „Noi nu avem alt mijloc de biruință asupra
diavolului în afară de ajutorul lui Dumnezeu printr-o viață
virtuoasă”.
De
aceea, sub nicio formă nu trebuie să deznădăjduim nici chiar
atunci când lupta devine deosebit de grea, și mai cu seamă când
intrăm într-o situație fără ieșire. Chiar dacă ni se pare că
nu există nicio ieșire, trebuie să fim încredințați că
Dumnezeu cunoaște ieșirea și cu siguranță ne va scoate din
această situație dacă dăm dovadă de răbdare până la sfârșit.
Răbdarea este semnul adâncii credinței în Dumnezeu. Dumnezeu ne
învață să ne întărim întru răbdare, încununându-ne pentru
credincioșia în încercările răbdate de noi, ocrotindu-ne cu
dreapta Sa.
„Când Dumnezeu își arată Atotputernicia Sa –spune sfântul Ioan Gură de Aur,- adesea îngăduie mulțime de
osteneli în faptele noastre, ca să ne conducă spre împlinirea
scopurilor Sale, ca să ne descopere măreția Atotputerniciei Sale”.
Creștinul
trebuie să fie îndrăzneț în toată vremea, dar mai cu seamă –
în grelele prigoane și în ispitele cruciale. El trebuie să se
deosebească radical de oamenii lumești care așază ca scop al
vieții lor fericirea pământească. Pentru aceștia ispitele sunt
moarte: ei se îngrijorează de cum văd piedici în viață pentru
bogăția pământească. Pentru creștin însă trebuie să fie în
vigoare un dreptar exact pe dos.
Dacă este un adevărat ucenic al
lui Hristos, tocmai în vremea ispitei el este cel mai plin de
bărbăție, mai îndrăzneț, mai energic pentru că atunci se
hotărăște locul veșniciei lui. Dacă arată în aceste momente
hotărâtoare teamă față de viața sa, el poate să moară pentru
vecie. Dacă însă își predă viața lui în mâinile lui Dumnezeu
și este gata să moară pentru Dumnezeu va trăi veșnic cu El.
Ce
ar trebui să facă aceia care au păcătuit și cred în Hristos,
pentru a nu cădea în aceste rătăciri fatale pentru păcătoșii
care nu cred? Ei trebuie să caute mântuirea din această
îngrijorare nu în satisfacție ci dimpotrivă, prin această grijă
de multe să se izbăvească de orice îngrijorare.
Ce: dacă te
descurajezi pentru păcate nu fugi de necazul care te apasă din
pricina lor! Nu căuta plăceri, ci spune-ți: Iată până unde m-au
condus păcatele mele! Vai mie! Dacă eu aici pe pământ mă bucur
de atâtea îndurări dumnezeiești unde mă bucur de aer și de
soare, unde admir stelele și florile – dacă aici cad într-o
astfel de stare de iad, care aproape nu o pot suporta și prefer să
mor, atunci prin păcătoșenia mea, care va fi starea mea în iad,
unde nu va exista nici un fel de mângâiere!
Nimic altceva nu-mi
rămâne în afară de a ne pocăi și a striga asemenea lui David:
„Miluiește-mă Dumnezeule, miluiește-mă!”.
About Post Author
