Unde sunt cei care nu mai sunt? AICI, CU NOI! La Mulți Ani la Nașterea Domnului și la 133 de ani de la nașterea apostolului Gândirii românești Nichifor Crainic. POEZIA DETENȚIEI – STUDIU

La Mulți Ani la Nașterea Domnului 2022! 133 de ani de la nașterea apostolului român Nichifor Crainic!

„Nichifor Crainic a pornit să lumineze lumea românească dintr-o casă țărănească în Ajun de Crăciun, pe 24 decembrie 1889 (anul plecării la Domnul a lui Eminescu), și a ajuns pe culmile istoriei, fiind apoi aruncat de dușmanii lui Hristos și ai neamului românesc în temnițele comuniste pentru 15 ani împreună cu întreaga elită a țării! Dar și acolo a adus lumina dumnezeiască și a creat poezii care au salvat vieți. Acesta a mărturisit în repetate rânduri: „Am visat țării mele un tineret creștin!” și a făcut apostolat în slujba acestui ideal. Se știe că datorită învățăturii sale – „știința îndumnezeirii omului” – s-au format spirite de jertfă care au rezistat și luptat cu armele Duhului în întunericul negru al comunismului, unii dintre discipolii săi ajungând la treapta sfințeniei.

Dacă Domnitorul martir Mihai Viteazul a luptat până la sacrificiul suprem și a înfăptuit unirea românilor (pentru scurt timp), academicianul Nichifor Crainic a fost „domnitorul” revistei „Gândirea” – „imaginea României Mari” din punct de vedere cultural, bisericesc și artistic – în jurul căreia s-a adunat elita țării după 1918.” – Florin Duțu (teolog) via Marturisitorii

Poezia de detenție a lui Nichifor Crainic 

Nichifor
Crainic (Ion Dobre) s-a născut în anul morții lui Eminescu, în
anul 1889. Este fiu de țărani români de pe malul Neajlovului, fapt
ce își va pune cu prisosință amprenta asupra formării sale
intelectuale, căci nu numai că nu va uita niciodată că se trage
din țărani, dar va aduce în viața intelectualilor români ai
momentului un suflu nou numit „gândirism”, prin care va reuși
să apropie din nou intelectualul de sat. Având formație teologică,
Crainic va coborî cerul pe pământul românesc și va ridica
pământul la cer, explicând de ce sunt românii ortodocși și, mai
ales, de ce trebuie să rămână astfel.

Își
începe cariera universitară la Chișinău (în 1926, rămânând
aici până în 1931), apoi la București (între 1932 și1944). Îi
apar numeroase lucrări teologice sub forma unor cursuri de istoria
literaturii bisericești și religioase moderne, de teologie mistică,
de mistică germană, de apologetică ori de dogmatică. De mare
răsunet în epocă sunt lucrările: Sensul
frumosului (1932), Rasă
și religiune (1935), Sensul
tradițiunii (1929), Puncte
cardinale în haos (1936), Ortodoxie
și etnocrație (1938), Nostalgia
paradisului (1940), precum și volumele
de versuri Șesuri natale(1916), Darurile pământului(1920), Cântecele patriei(1925), Țara de peste veac(1931), etc.

Cea
mai prolifică este, însă, activitatea sa publicistică. Este
director al revistei Gândirea(la care începuse colaborarea din 1921, dar pe care o preia numai
după renunțarea lui Cezar Petrescu, în 1926), fiind recunoscut de
istoriile literare ca fondator al curentului gândirist și
teoretician al tradiționalismului. Reușește să grupeze în
paginile Gândiriio elită culturală impresionantă, cu care nu se poate mândri nicio
altă revistă românească: Ion Barbu, Vasile Băncilă, Lucian
Blaga, Dan Botta, Al. Busuioceanu, Mateiu I. Caragiale, Aron Cotruș,
Radu Gyr, Gib. Mihăescu, Ovidiu Papadima, Victor Papilian, Ion
Pillat, Adrian Maniu, V. I. Popa, Dragoș Protopopescu, Ion Marin
Sadoveanu, Dumitru Stăniloae, Paul Sterian, Al. O. Teodoreanu, Ionel
Teodoreanu, Sandu Tudor, Tudor Vianu, Pan M. Vizirescu, Vasile
Voiculescu, G. M. Zamfirescu și, temporar, Tudor Arghezi, George
Călinescu, Șerban Cioculescu, Petre Pandrea, Mircea Eliade, Emil
Cioran etc.

Rolul
lui Crainic este uriaș în cultura română, nu doar prin faptul că
a reunit sub aceeași cupolă marile personalități ale vremii, ci
întâi de toate pentru că a așezat în făgașul ei firesc cultura
română, definind-o ca ancorată puternic în tradiție.
„Tradiționalismul este tehnica vieții sufletești a unui neam”,
mărturisește Crainic, iar „tehnica vieții sufletești constituie
cultura unui neam, acel fel de a fi, de a gândi și a simți, de a
vorbi și de a se închina, de a nădăjdui și chiar de a muri”.
Este crezul pe care Nichifor Crainic l-a mărturisit întreaga sa
viață, nu doar în paginile Gândirii,
ci în tot ceea ce a scris, de la studii și eseuri teologice și
literare la versuri.

De
asemenea, este director al ziarului Calendarul(1932-1933), precum și redactor sau colaborator la Neamul
Românesc, Dacia,Lamura,Flacăra,Transilvania,Cuget Românesc,Cuvântul,Sfarmă-Piatrăș.a. A ocupat funcții politice înalte, fiind ministru în timpul a
două guvernări. În anul 1930 primește Premiul Național de
Poezie, zece ani mai târziu i se decernează titlul de Doctor
Honoris Causa al Universității din Viena, iar din 1941 este membru
titular al Academiei Române. „Ceea ce Crainic a întreprins timp
de douăzeci și cinci de ani pentru renașterea spiritului ortodox
rămâne fără pereche în analele vieții noastre culturale”,
avea să mărturisească Lucian Blaga. Eliminat din Academie de către
bolșevici în 1948, este reprimit post-mortem în anul 1995, la
propunerea criticului literar Eugen Simion.

Pentru
atitudinile sale naționale și creștine, este arestat în anul
1947, după ce a stat timp de doi ani, fiind întemnițat timp de 15
ani, fără sentință judecătorească. În pușcărie își
continuă activitatea didactică, conferențiind pe diferite teme în
fața unui auditoriu select format din alte nume mari ale elitei
românești interbelice: Petre Țuțea, Dumitru Stăniloae, Radu Gyr,
Mircea Vulcănescu etc.

Eliberat
în 1962, își va revizui creațiile, le va selecta, astfel încât
să poată trece de cenzură. Nu se va întâmpla acest lucru decât
în 1990, după 18 ani de la moartea lui Crainic, când îi vor fi
publicate două volume de versuri îngrijite de Nedic Lemnaru, care
pretinde a le fi dat la tipar în forma dorită de autor.

Deși
numărul creațiilor din detenție ale lui Crainic publicate până
în acest moment este relativ mic, valoarea acestora, dată
indiscutabil de talentul extraordinar experimentat cu mult înainte
ca autorul să intre în pușcărie și continuat după eliberare, a făcut ca versurile să intre rapid în memoria colectivă a
deținuților și să răsune nu atât în urechile fraților de
suferință, cât în sufletul lor.

Poate
cea mai frumoasă poezie de detenție a lui Crainic este Cântecul
potirului. Aici se împlinește
cuvântul părintelui Dumitru Stăniloae, care spunea că „Nichifor
Crainic săvârșește o adevărată restaurare a teologiei românești
în duh ortodox”. Este cuprinsă aici întreagă taina euharistiei,
care începe de la secerișul grâului și de la culesul strugurilor
și la care participă neamul întreg, reprezentat, pentru copil, de
„bunicul și tata”, respectiv „bunica și mama”. De altfel,
copilul este martor și învățăcel fiecărui gest în parte:
alegerea „chitei de spice” pentru prescuri, închipuind „barba
lui Domnu Cristos”, închinarea pâinii la scoaterea din cuptor,
părând „fața lui Domnu Cristos”, culesul strugurilor –
„lacrimi de mamă vărsate prinos/La caznele Domnului nostru
Cristos” – și facerea „mustului sângeros/Din inima Domnului
nostru Cristos”. Toată această trudă este făcută cu smerenie,
cu dragoste, cu credință statornică și nestăvilită și cu
naturalețe, căci sunt acțiuni firești, dintotdeauna. „Domnu
Cristos” e veșnic prezent în spațiul tradițional, oglindindu-se
în grâne și struguri, în pâine și vin, pentru a transforma apoi
oglindirea în trup și sânge:

„Ca
bobul în spice și mustu-n ciorchine

Ești
totul în toate și toate prin Tine,

Tu,
pâinea de-a pururi a neamului meu.

(…)Ești
totul în toate și toate prin Tine,

Tu,
vinul de-a pururi al neamului meu”.

Poemul
este structurat pe fragmente temporale diferite, ce alternează.
Astfel, primele două strofe înfățișează povestea facerii
pâinii, strofele a patra și a cincea o prezintă pe cea a facerii
vinului, ambele fiind, de fapt, lecții de viață transmise de
generațiile mature (bunici și părinți împreună) copilului.
Strofele a treia, a șasea și a șaptea sunt imnuri de slavă
închinate Dumnezeului celui răstignit și înviat, prezent în
potir. „Hrănește-mă” și „adapă-mă” sunt cele două
cereri-rugăciune, semnificând pâinea și vinul devenite trup și
sânge dumnezeiesc.

Facem
aici o precizare pe care o considerăm necesară. Poemele lui Crainic
au avut marele avantaj al revizuirii lor de către autor însuși,
care le-a și pregătit pentru tipar, după cum ne asigură editorul
primului volum de versuri apărut după 1989. Prin urmare, asupra
veridicității lor nu ar trebui să existe îndoieli. Și totuși,
în volumul „Șoim peste prăpastie”, apărut în 1990, există o
neconcordanță în ceea ce privește două dintre versurile acestei
poezii. „Hrănește-mă, mamă de sfânt Dumnezeu” apare în
strofa a treia, fără a fi potrivită, însă, în acest context
trimiterea la Maica Domnului. Este adresarea directă a eului către
Hristos cel viu din potir, și nu către Maica Sa. Trupul Său,
transformat în pâine, este hrană omului. Prin urmare, îndrăznim
să dăm crezare unei variante apărute anterior, în îngrijirea lui
Zahu Pană, în care versul este: „hrănește-mă, carne de sfânt
Dumnezeu”, carnea fiind reprezentarea palpabilă, materială a
trupului. De altfel, în studiul său ce prefațează cartea,
Părintele Profesor Dumitru Stăniloae remarcă nepotrivirea și,
considerând-o, probabil, greșeală de tipar, rescrie „hrănește-mă,
mană de sfânt Dumnezeu”, apropiindu-se de sensul material pe care
îl are cuvântul.

Corespondentul
acestui vers din fragmentul transfigurării vinului, în ediția
îngrijită de Nedic Lemnaru, este „adapă-mă, sevă de sfânt
Dumnezeu”. Și aici ni se pare mai potrivită forma primă
tipărită, în care apare „adapă-mă, sânge de sfânt Dumnezeu”.
Îndrăznim aceasta bazându-ne pe mărturia lui Zahu Pană, și el
trecut prin temnițele comuniste, care în această formă a receptat
în timpul detenției poezia lui Crainic. Asupra variantei publicate
inițial și-au dat acordul și alți foști deținuți, dintre care
sunt amintiți în „nota asupra ediției” arhimandritul Roman
Braga, Dumitru Bacu – și el poet – și în mod deosebit Grigore
Caraza, cel căruia Nichifor Crainic i-a încredințat direct, spre
memorare și transmitere mai departe, sute de versuri. Fără a avea
acces la manuscrisul poemului, considerăm carnea și sângele ca
reprezentări reale ale trupului și sângelui Mântuitorului
prefigurate în pâine și vin, în detrimentul versurilor oferite de
Nedic Lemnaru ca fiind cele revizuite de Crainic.

Revenind
la poem, strofa finală întruchipează tocmai îngemănarea
credinței ortodoxe cu duhul neamului, printr-o imagine care
sintetizează mesajul poeziei. O cităm în întregime, pentru că
fragmentarea ei ar duce la pierderea unității:

„Podgorii
bogate și lanuri mănoase,

Pământul
acesta, Iisuse Cristoase,

E
raiul în care ne-a vrut Dumnezeu.

Privește-Te-n
vie și vezi-Te-n grâne

Și
sângeră-n struguri și frânge-Te-n pâine,

Tu,
viața de-a pururi a neamului meu”.

Dumnezeu
este creatorul a tot și a toate, prin urmare, Se regăsește în
creația Sa prin oglindire. El a dat viață tuturor, natură sau
oameni, căci este viață în Sine. Dar, cum nimic nu este fără
sens la Dumnezeu, omului i-a dăruit ceea ce i se potrivește mai
bine. Iar pe român l-a așezat în raiul pământesc, în care taina
euharistiei reprezintă „viața de-a pururi a neamului meu”.
Găsim aici nu numai o mărturisire a credinței, ci și o mărturie
lirică a etnogenezei noastre: suntem un popor născut creștin,
pentru care Hristos este viu și prezent pretutindeni, în toate.

În
ceea ce privește această constantă caracteristică a creației
poetice a lui Nichifor Crainic, Pan M. Vizirescu nota: „Sistemul
d-lui N. Crainic a cuprins de la început toate resorturile vieții
naționale, punându-ne în față viziunea totalitară și
totalizatoare a realității românești”, viziune pe care o
întâlnim mărturisită în multe dintre poeme: „Iau holda-ntr-o
pâine și țara-ntr-o doină” (Cântec
strămoșesc), sau „toată
primăvara-n țara noastră/miroase tămâios a Duhul Sfânt”
(Însămânțare),
sau „Aici o țară doarme pe-un pogon” (Familiară),
pentru a se defini:

„O,
Doamne, mântuirea mea-ntre nații,(…)

Sunt
robul Tău, românul anonim,

Și-n
umbra bizantinelor cupole

Port
sângele Eternei Metropole

Și
mirul Noului Ierusalim”. (Singurătate)

Dumnezeu
este scăpare, este mântuire, este izbânda vieții asupra morții –
sentimentul acesta este foarte puternic în poeziile care descriu
chinul detenției. Astfel, Cântecul
foamei surprinde slăbiciunea trupească
ce l-a chinuit cel mai mult pe poet. Foamea e învinsă prin
rugăciune de „coșul cu firimituri”, amintind de minunea
înmulțirii celor cinci pâini și doi pești. Nu ospețe bogate
visează poetul, ci un borș cu știr, spre hrana trupească, un fir
de iarbă în semn de viață, un măr simbolizând starea
paradisiacă, acestea având ca efect acțiuni uluitoare: „renasc”,
„aș înverzi”, „aș mai trăi în adevăr”. În final,
rămășițele ospățului dumnezeiesc le cere cu smerenie osânditul,
„coșul cu firimituri”, conștient fiind că doar hrana
sufletească mai poate ține în viață trupul chinuit.

Aceeași
temă apare și în poemul ce-i poartă numele: Foamea.
Cunoscându-și neputințele, poetul ridică o rugăciune de pocăință
într-o spovedanie adâncă, sinceră. Obsesia foamei dă halucinații
și învinge puterile omenești. Însă cel mai dureros este faptul
că

„a
ucis în mine

flămânzenia
nebună

tot
ce sufletul adună

să
se-apropie de Tine”.

Tânguirea
este sfâșietoare, iar portretul flămândului cutremurător.
Imaginea trupului ce se rătăcește de suflet în disperarea foamei
pare a fi desprinsă din înfățișarea Judecății de Apoi. Foamea
alungă sufletul, retează aripa (speranța), dincolo de orice
voință, căci „trupul nu mai ține seamă”, transformând omul
într-un „maldăr de țărână”. Flămândul nu se recunoaște,
pierdut fiind într-un spațiu gol, pustiit de foame. Regăsim aici
unul dintre chipurile închisorii comuniste, devenită groapa comună
a unei generații de elită a neamului românesc.

E
aproape imposibil de imaginat asăzi că aceasta era situația reala
a pușcăriilor comuniste și că înfometarea programată, în
secolul al XX-lea, era una dintre principalele metode de exterminare,
de anihilare a ființei umane care, oricum lipsită de libertate,
reprezenta totuși un pericol imens pentru un regim satanic,
ilegitim, de ocupație.

Balade de închisoare

Ca
și Radu Gyr, Crainic lăsase acasă un copil în momentul arestării.
Dorul și dragostea pentru fiica sa, orfană de mamă încă
dinaintea arestării tatălui, iar acum lipsită și de tată, fac să
vibreze condeiul de gând al poetului la notele poveștilor, ale
basmelor și la tot ce ține de copilărie. Din această vibrație
s-au născut baladele lui Crainic, dintre care cea mai cunoscută
este Baldovin și Mădălina.
Dimensiunile uriașe (115 catrene în varianta transmisă de Grigore
Caraza), dar și povestea textului impresionează. Este greu de
înțeles cum a putut fi creat acest monument literar fără niciun
fel de instrumente de scris – este una dintre multele minuni
petrecute în bezna temniței, mărturie a faptelor petrecute dincolo
de limitele umanului.

Revenind
la balada lui Crainic, vedem în chipul personajului feminin
proiectându-se imaginea Ninei, fiica poetului (este de notat
asemănarea cu numele de alint al Mădălinei, Lina). Elementele de
portret sunt bogate și ele înfățișează un personaj de basm:

„Fata
tatii fără greș,

Floare
dalbă de măcieș,

Umpli
zarea de lumină.

(…)cerbul
crede că-i o zână(…)

Trupul
ei miroase-a miere,

Buclele
a flori de tei(…)

(…) ești
mugur de femeie(…)

(…)zâna
falnicelor lotri

Și
mândrețe-ntre mândreți(…)”.

Exemplele
pot continua, căci portretul este amplu, complex, utilizând toate
mijloacele de caracterizare și surprinzând fata în ipostaze
diferite: copil în apropierea tatălui, tânără îndrăgostită
arzând de dorința de a fi mamă, femeie dârză, care își apără
demnitatea plătind tribut viața.

Spuneam
că ni se pare a se contura aici portretul pe care deținutul îl
atribuie propriului copil, căci să nu uităm că, el însuși
luptător – motiv pentru care a fost și văduvit de prezența
alături de copii pe toată perioada creșterii lor – nu-și poate
imagina o altă atitudine a urmașilor direcți. Odrasla lui trebuie
să fie cel puțin la fel de dârză, de curajoasă, de demnă, chiar
dacă prețul acestor însușiri este viața.

Mădălina
este orfană de mamă (ca și Nina cea de acasă), prin urmare, este
fiică a codrului, care o ocrotește părintește și care va suferi
amarnic împreună cu ea, în momentele de singurătate. Îi este dat
să trăiască într-o perioadă cumplită pentru neam, descrisă cu
durere de haiducul Baldovin, logodnicul fetei:

„Lino,
neamul meu răpus,

Zi-i
să tragă-n jug și trage,

Să
mugească zi-i și rage(…)

Stăpânirea-i
stă-n gârbace,

Iar
supunerea în sânge.

Nu
mai joacă de când zace,

Nu
mai cântă de când plânge”.

Și
aici vedem o radiografie a vremurilor trăite de poet. Deghizat în
haiduc, asemeni tuturor celor care s-au împotrivit ocupației
bolșevice și alături de care pătimește acum în temniță,
Nichifor Crainic și-a asumat rolul cu toate riscurile, fapt atribuit
acum lui Baldovin:

„Clocotesc
ca un ceaun

Că-i
trăiesc dorul și-aleanul;

Învârtindu-mi
iataganul,

El
scrâșnește, eu răzbun”.

Desigur,
atitudinea haiducului va avea repercusiuni grave, dar asumate, asupra
fetei, luată prizonieră de turci și purtată pe drumul cumplit al
pângăririi. Mădălina nădăjduiește până în ultimul moment ca
Baldovin s-o salveze, însă natura și toate viețuitoarele ei sunt
singurele care, ca în basme, îi sar în ajutor, fie pedepsindu-l pe
ghiaur, fie compătimind-o. Cum haiducul nu apare, cu șiretenie,
fata îl ucide pe turc și apoi se îneacă în apele Dunării,
asemeni fecioarelor din Caliacra (imagine care revine într-un alt
poem de detenție numit chiar Caliacra),
împlinind astfel un gest de mucenicie:

„Și-a
umblat atunci părere

De
mucenicia ei:

Trupul
mirosind a miere,

Buclele
a flori de tei…”

Semnificațiile
baladei sunt multiple. Fata reprezintă tot ceea ce poate fi mai
frumos pe pământ, adunând în făptura sa un noian de calități
extraordinare: frumusețe, gingășie, tandrețe, hărnicie, poftă
de viață, dragoste, spirit matern, curaj, demnitate, spirit de
sacrificiu, putere de jertfă etc.

Personajul
masculin este dublat. Apare întâi tatăl, întruchipare a
ocrotirii, purtător de doruri și amintiri. Apoi vine tânărul,
luptătorul, conștient că poartă pe umeri soarta unui neam întreg
aflat sub ocupație străină. Această responsabilitate uriașă
este izvorâtă dintr-o conștiință adâncă, venită de undeva de
dincolo de voința proprie, căci se va întreba Baldovin:

„cine-a
hotărât să-ncapă

Soarta
lui în soarta mea?”.

Prizoniere
ale aceluiași trup, cel al poetului închis, cele două reprezentări
masculine sunt puse în imposibilitatea de a reacționa atunci când
fata este în pericol. Această lipsă de reacție, nejustificată în
vreun fel în versuri, pentru că lipsa de libertate o justifică în
fapt, duce la moartea Mădălinei, imprimând baladei un dramatism
cutremurător. Însă morții i se dă un sens, devine mântuitoare
prin motivația ei. Acesta este mesajul textului: atât felul de a
trăi, dar mai ales felul de a muri este treaptă spre mântuire. În
alte condiții, Mădălina s-ar fi mântuit prin naștere de prunci,
lucru pe care și-l dorește „din carnea ei”. Moartea ei
mucenicească vine, însă, să răzbune lipsa de reacție a neamului
îngenunchiat sub jug străin. Mădălina nu se lasă supusă, ea nu
„trage-n jug” și nu „rage” atunci când i se cere.
Împotrivirea ei este pe măsura faptelor haiducului, fără a își
știrbi, însă, în vreun fel feminitatea: ea îl ucide pe cel ce
vrea să o supună, dând astfel un exemplu incontestabil de
demnitate umană.

Morții vii

Mai
este o întrebare care macină sufletul poetului: Unde
sunt cei care nu mai sunt?. Amintim că
poemul e conceput în detenție, acolo unde moartea era mai prezentă
decât viața, unde suferința aproapelui devenea colectivă, iar
dragostea, izvorâtă din milă și compasiune pe de o parte, dar mai
ales din credință, unea oamenii într-o frățietate sinceră,
profundă. În aceste condiții vine firească nedumerirea: unde
pleacă cei care se izbăvesc de toate chinurile temniței prin
moarte?

E
întrebat vântul, iar acesta se recunoaște doborât de zborul lor,
prefigurându-i asemeni unor îngeri fără trup, de dincolo de
„albastre margini de pământ”:

„Zis-a
vântul: aripile lor

Mă
doboară nevăzute-n zbor”.

Este
întrebată apoi ciocârlia, al cărei cântec sfânt se mistuie
pururi, asemeni unei candele purtătoare de lumină. Iar ciocârlia
îi vede în lumina imaterială a lui Dumnezeu:

„Zis-a
ciocârlia: S-au ascuns

În
lumina celui nepătruns”.

Până
acum, despărțirea pare definitivă, totală, prin moarte
creându-se, practic, un hău uriaș între „cei ce sunt” și
„cei ce nu mai sunt”. Bufnița este cea care restabilește
echilibrul firesc între viață și moarte, căci ea este „oarba
care vede-n întuneric”, sau dincolo de întunericul lumii
acesteia. Ochiul ei este sferic – semn al întregului, al
perfecțiunii, prin urmare ea va da răspunsul lămuritor, definitiv,
în urma căruia întrebarea se frânge:

„Zis-a
bufnița: Când va cădea

Marele-ntuneric,
vei vedea”.

Căci
amăgire sunt toate cele ale lumii acesteia, dacă nu se răsfrâng
în lumină. Dar nu în lumina materială percepută de ochii
trupești, căci și aceasta amăgitoare este. Ci în lumina
dumnezeiască ce sălășluiește în sufletul fiecăruia, dăinuind
dintotdeauna și pentru totdeauna. Abia întru această lumină va fi
posibilă reîntâlnirea. De fapt, abia atunci, „când va cădea”
întunericul ce ne înconjoară, descătușând lumina vie, abia
atunci „vei vedea” în adevăratul sens al cuvântului, și nu
doar îivei vedea.

Până
atunci, ei, morții, trăiesc în cei vii. Aceasta este rânduiala
universală. Așa cum:

„În
amurgire soarele prefiră

În
urma lui, pe vânătul neant,

Stelarul
mărunțiș de diamant”, ori

„(…)
ca micșuneaua-n șipul de parfum

Ce
dăinuie și după moartea ei”,

nici
moartea omului nu rămâne fără temei. „Tu vei rămâne-n cei ce
vin acum”, spune poetul, privind către un Amurg
senin al vieții și definind Moartea
înțeleaptă într-un mod care
dezvăluie un crez, un sens al vieții înseși:

„Cea
mai frumoasă moarte de pe lume

E
să trăiești de-a pururi în urmași”.

Există,
însă, o condiție fundamentală: să te dăruiești, căci viața
aceasta „de-a pururi” trebuie să o dorești înainte de toate,
și apoi să o dobândești, prin trudă, jertfă, sacrificii. Este o
lecție de viață extraordinară, cu rol taumaturgic pentru
sufletele bolnave de dezamăgire, al căror destin fusese frânt prin
legarea în lanțuri și cătușe, dincolo de zăbrele. Rolul muncii
de-o viață e risipit, ignorat sau, mai rău, stigmatizat. Și
atunci, pentru ce?

Răspunsul
vine în Dăruire:

„eu
măslini sădit-am în plantații

Cu
rodul pentru alte generații

Când
de pe acest pământ mă voi fi dus”.

Am
lăsat spre finalul interpretării noastre acele creații care
surprind în mod direct aspecte ale temniței comuniste în care au
fost concepute.Astfel, în Singurătate,poetul surprinde o realitate istorică cutremurătoare: țara este
ocupată și, din toate părțile, hăituită. „Namila din zori”,
numind comunismul, a adunat o adevărată „haită în apus”,
clocotind de ură. „Românul anonim” cu care se identifică
poetul le ține, însă, piept, apelând la demnitate, la istorie și
la credință:

„Eu
vin prin vântuieli de uragan

Din
geniul mediteranean, –

(…)
Sunt robul Tău, românul anonim,

Și-n
umbra bizantinelor cupole

Port
sângele Eternei Metropole

Și
mirul Noului Ierusalim”.

Această
rezistență, însă, este marcată de jertfă, de suferință, căci
„în orice împlinire suspină o durere”, mărturisește poetul
într-o Elegie a împlinirii.
Este, întâi, suferința neputinței, a bolii trupești care
împiedică ființa umană să-și împlinească rostul prin muncă,
dând naștere unui Cântec bolnav.
Însă „mâinile uscate/nu pot niciunei munci să le ofer”, în
vreme ce acestei „trândăvii forțate” i se opune munca grea,
dar binecuvântată, a minerilor. Nici picioarele nu mai sunt utile
decât pentru a „măsura abia/lungimea gropii mele viitoare”.
Ochii sunt și ei orbi, căci nu văd nimic altceva decât năluci în
bezna temniței. În aceste condiții, munca ar fi izbăvitoare.

Dincolo
de sensul denotativ al cuvintelor surprindem din nou o axă verticală
a poemului, clădită pe scheletul Fericirilor din Predica de pe
munte:

„Ferice
de minerii care-asudă

În
fundul ocnei (…)

Ferice
de hoinarii tari și sprinteni (…)

Ferice
de piloții ca vulturii (…)”.

Privind
cu atenție versurile, surprindem din nou proiectată aici imaginea
crucii pornită din adâncul pământului, urcând vertical spre
înaltul cerului și poposind, pe orizontală, „cu pasul liber”,
împrejurul pământului. Este o imagine a universului întreg
oglindită aici, iar nostalgia din tonul poetului e explicabilă: își
dorește să fie din nou liber spre a putea, ca și cu „o unealtă”,
să făurească și să poarte apoi, spre „obșteasca fericire”,
crucea pe umerii săi.

În
poemul Mustrările,
în care, ca dovadă a smereniei, vine perceperea chinului de pe urma
păcatelor săvârșite. Însă în spatele acestei semnificații
vădite se află o radiografie a unei nopți de anchetă. Crima și
teatrul reeducării sunt consecințe ale unei alienări mintale din
care se revarsă a umilire, a înjosire, rânjetul satanic:

„Acești
călăi sau măscărici

Spoiți
pe ochi cu bozii

Răsar
la pat, când mari, când mici,

Rânjindu-mi
ca zăvozii”.

Motivația
imediată a chinului nu există: „Eu nu cunosc pe nimenea/Și nu mă
știu datornic”.

Întrevedem
aici încercarea disperată a deținutului de a nu face rău nimănui,
prin urmare de a nega în timpul anchetei orice legătură cu vreun
cunoscut și totodată orice vină din cele pe nedrept aduse.

Chipurile
anchetatorilor sunt diabolice:

„Au
unii cioc, au alții bot

Și
mască de paiață(…)

De
unde-or fi și ce-or fi vrând

Atâtea
pocitanii,

Otrava
urii mohorând

Figurile
lor stranii?”,

căci
la vederea lor „creierul mi-e tot/un bulgăre de gheață”.

Lanț de coborâri și ridicări

Deși
este greu de înțeles fenomenul poetic al temnițelor comuniste,
atât de prolific în condiții de vitregie extremă, recunoaștem în
el un exercițiu intelectual și moral salvator – nu doar pentru
creator, ci și pentru cel care se identifica, în trăiri, cu
poetul. Căci, dincolo de „noaptea trează/de sfârșit de veac”
în care din nou este surprins tabloul apocaliptic al Nopții
de groază (cu „rânjete de drac”,
„cer de catran”, „trăznet despotic”, „hău desfundat”
etc.), apare gestul salvator care dă sens suferinței: „Tremurând
de groază/Inima o-nalț”.

În
această înălțare a ochilor și a sufletului către cer, din
adâncul conștiinței țâșnește un cutremurător Cântec
de după gratii, în care, ca un refren
al întregii creații poetice din temniță, Crainic mărturisește:
„Ca pasărea pe ram/Cobor și mă ridic”.

Un
lanț de coborâri și ridicări au fost lungii ani de detenție.
Asumându-și mărturisirea credinței și a dragostei de neam și
îndârjindu-se într-o crâncenă luptă cu „zmei” (asemănarea
comuniștilor cu personajele malefice din basme este potrivită din
mai multe puncte de vedere: anomalii fizice, necinste, lipsa
demnității, a inteligenței și gravele tare morale sunt elemente
comune celor două categorii de personaje, atâta doar că, în timp
ce unele aparțin fantasticului, ceilalți sunt brutal de reali),
deținutul era coborât în iadul temniței, în chinuri cumplite,
diabolice, din care sufletul țâșnea până la cer, ridicând și
susținând și trupul uneori, alteori făcându-și loc între
îngeri. „Cobor” atunci când durerile, suferințele,
neajunsurile, regretele pun stăpânire pe bietul trup. Dar „mă
ridic” din ele, transfigurând chinul în jertfă, căci „Grilajul
des/Rânjește guri de fier/În semn că pot să ies/Cu sufletul spre
cer”.

Gratiile
devin astfel poarta spre rai, așa cum apare și-n Noaptea
de groază, unde Maica Domnului însăși
coboară în celulă „ca dintr-o fereastră/Care dă spre rai”.
Pentru aceasta, însă, este nevoie de lepădarea de lume, de cele
lumești:

„Am
fost făcut să n-am

Pe-acest
pământ nimic.

(…)
n-am

Doi
pași pentru mormânt.(…)

Nici
zdreanța-n care zac

Nu e măcar a mea”.

Acestora
li se adaugă umilirea din partea semenilor, trădarea, slăbiciunea
fizică, lipsa utilității propriei persoane. Antiteza ieri/azi se
mulează pe structura „cobor și mă ridic”, care devine
alternanță. Prin urmare, ieri și azi se continuă, se
întrepătrund, alternează, ca și coborârile și ridicările
păsării pe ram. Repetarea strofei inițiale în finalul poemului
oferă ciclicitate operei din punct de vedere formal, dar în același
timp, în plan semantic, împăcare cu propria ființă. Mai mult
decât atât, ridicarea finală este sensul suferinței.

Vedem
la poetul de detenție Nichifor Crainic o aglomerare de senzații
dintre cele mai pregnante, de la frig și foame, la angoase,
singurătate, zdruncinare. Sentimentul final care răzbate, însă,
din aceste poeme este definit de teologul Nichifor Crainic, care știe
că Dumnezeu, dincolo de chinurile vieții pământene, așteaptă să
ofere omului căzut acea înălțătoare ridicare. Este credința
care l-a salvat pe Crainic – și pe mulți alții dintre deținuți,
care s-au adăpat din apa vie a creației lui Crainic – din
tenebrele temniței comuniste, redându-i libertatea sufletească.

În
pofida încercărilor inexplicabile ale unora dintre istoricii
literari contemporani, cum ar fi Nicolae Manolescu, care nu îi
acordă nicio importanță, Nichifor Crainic va rămâne „ca poet,
o imagine pozitivă – un pandant al celeilalte imagini – iar
pentru literatura română – o mare îmbogățire” (Părintele
Zosim Oancea).

Prof.
Dr. Crina Palas