Epigonii lui Fahrenheit. SCHIȚA ZILEI

Vremea
plăcută, primăvăratecă, cu al ei aer îmbălsămat de miresmele
celui de-al doilea anotimp din an – nu se acorda deloc cu
apărătoarea bucală a cărei purtare devenise o obligație
permanentă. Dar nu mai conta, peisajul minunat din jur,
caracteristic unei alei de parc pline de trandafiri – plus cerul de
un albastru pastelat contracarau, din plin, acest mic neajuns.

În
plus, era fericit. Foarte fericit. Fata ce o avea la dreapta sa
rezonase. Rezonase la ceva care în vremurile amarnice pe care le
trăiau, care numai pronunțarea în spațiu public a substantivului
respectiv – „CULTURĂ” – era motiv de stânjeneală. Totuși,
era democrație. Nu ca în…

… –
după cum îți spuneam, cartea ajunsese în acea societate obiect nu
de ocară, ci de-a dreptul delict… Beatty, comandantul șefului
postului de pompieri, nu a ezitat să aplice procedura – adică
arderea completă a locuinței cu tot cu materialul interzis –
chiar subordonatului său, Montag – și fără doar și poate l-ar
fi și arestat – dacă acesta nu și-ar fi transformat cu ajutorul
aruncătorului de flăcări șeful într-o torță vie. Fiindcă
trebuie spus că într-o lume unde clădirile fuseseră în
totalitate ignifugate, îndeletnicirea pompierilor devenise opusul
rostului inițial clasic, mașinile lor fiind echipate acum cu
rezervoare de napalm la care erau atașate aruncătoarele de flăcări.

Fata
îl asculta concentrată. Doar aparent. Gândul îi fugise pentru
câteva secunde la minunata maioneză de Tribolium care o aștepta
cuminte, acasă, în frigider, cu care va unge câteva felii de pâine
de Gryllidae,
spre a lua o gustărică înainte de masa de prânz. Sus,
treceau din când în când elicoptere. Unul dintre acestea trecu
neverosimil de aproape de sol; atât de aproape, încât îl văzură
surprinzător de clar pe cel din dreapta pilotului cum trage portiera
și le face semnul semnificativ spre obraz, cu arătătorul; apoi,
co-pilotul își acoperi cu un gest impetuos gura cu palma;
înțeleseră pe dată aluzia, executându-se de asemenea prompt,
ridicându-și la loc botnițele atot-protectoare de nu se știe ce;
gestul de clemență din mână făcut de asemenea de co-pilot le
dădu o oarecare nădejde că deși sigur identificați facial și
genetic, pe cardurile de credit social nu aveau să le vină
bine-meritatele penalizări pecuniare cu care erau de obicei asortate
acele abateri.

–
Important este ca, în vremuri distopice, ca acelea pe care le
descrie reputatul autor de SF, să încercăm să nu ne lăsăm
umiliți, reîncepu dânsul pasionat recenzia monumentalului roman potrivindu-și mai bine cârpa pe buze, așa încât să acopere și
fosele nazale. – Conștiințele treze, ca cea a lui Guy Montag, sau
catalizatorul – reprezentat de tânăra Mc Clellan – cugete
antonime căpitanului Beatty și al celorlalți tovarăși de
serviciu din cadrul postului de pompieri însărcinați cu imolarea
domiciliilor și implicit a cărților din ele – exponenți ai
mancurtizării și cenzurii conștiințelor dintr-o societate
sclerozată și lugubră. Profesorul Faber și bătrâneii refugiați
în afara societății întăresc simbolul rezistenței la barbarie
și tușează mai bine aceste valențe indelebile, indiferent de
natura unui sistem totalitar care oricât de tehnologizat ar fi, nu
va putea niciodată să subjuge întru totul cugetele libere decât
poate distrugându-le fizic, distrugere care în narațiune este
simbolizată de nimicirea fizică a orașului de către o putere
militară exterioară, tot simbolic, rămânând în viață exact
cei ce opuseseră rezistență, parcă chezaș al renașterii
viitoare din cenușă și ruină.

Aerul
serafic al zonei se mai încălzise, continuând să fie îmbălsămat
de grupele de trandafiri care înfloresc totdeauna în mai. Dar pe
crugul fără pată, parcă și elicopterele se mai înmulțiseră.
Se vede treaba că acel colț de Rai avea un efect benefic asupra
echipajelor, căci în alte câteva situații cu cetățeni
contravenienți, co-piloții se limitau la avertismente prin
pantomimă – arătătorul la obraz plus pliciuirea impetuoasă a
buzelor cu palma.

– Noi
trăim vremuri fericite, impregnate de libertate, în care
liberul-arbitru ce ne precede acțiunile nu este încorsetat decât
de legi firești, juste și de bun-simț. Iar eventualul inamic
extern ce pare să ricaneze vag la frontierele noastre, va fi pe veci
ținut la distanță, de alianțele trainice pe care le avem, sigure
și eficiente, încheie dânsul ca o completare la scurta recenzie a
operei literare.

În
acel moment, monumentul format din trei plăci prinse între niște
piloni se prăbuși cu un bufnet înfundat. Trecuseră de atâtea ori
pe lângă dânsul, fără să citească mesajele încrustate în
granit!… Undeva, în față, la câțiva kilometri, păreau că se
ridică în talazuri uriașe valurile Oceanului înspumat care parcă
se pregătea să îi măture. Concomitent, toate elicopterele se
grupară spre a porni în acea direcție, fiind de bănuit că, cu
toate alianțele sigure și eficiente, inamicul de la frontiere nu se
mai mulțumise doar să ricaneze, acum aflându-se probabil la
următoarea etapă – tatonarea.

Se
apropiară de fostul monument, din care aproape intacți nu mai
rămăseseră decât pilonii; două dintre plăci se făcuseră
țăndări, devenind ilizibile mesajele ce le conținuseră. Doar pe
a treia, serios avariată, se mai putea distinge îndemnul
mobilizator către populație de a diminua consumul leguminoasei
denumită fâsole,
care prin retențiile provocate puteau dinamiza prea mult mișcarea
de rotație și influența axul Planetei, iar prin presiunea
exercitată în organism puteau afecta două organe: și inima și
cordul.

Cătălin
Rădulescu

Cititor ActiveNews