Diplomații din SUA, statele membre ale Uniunii Europene și oficiali de rang înalt ai NATO încearcă să formuleze o poziție comună ca răspuns la inițiativele Moscovei cu privire la garanțiile de securitate. La ora actuală nu există niciun semn al progresului în negocieri.Partea rusă, pe de altă parte, aduce argumente potrivit cărora blocul militar nu poate fi prin natura sa “o comunitate a democrațiilor”! Mai mult, dreptul unui stat sau altul de a adera la o uniune nu poate fi absolut. Cel puțin, acesta trebuie să ia în calcul interesele tuturor jucătorilor, care din anumite motive nu pot sau nu vor să se alăture unei astfel de alianțe militare. În caz contrar, se încalcă principiul fundamental al indivizibilității securității. De facto, este creat un club al unor entități privilegiate, care stabilesc de la sine putere regulile pentru toți ceilalți.În pofida diferenței principiale a pozițiilor, nici Rusia, nici Occidentul nu se grăbesc să renunțe la negocieri. Moscova așteaptă un răspuns în scris la inițiativa cu privire la garanțiile de securitate. De asemenea, aici este așteptată vizita miniștrilor statelor membre ale Alianței Nord-Atlantice pentru consultări cu conducerea MAE al Rusiei.Vecinătate dificilăÎn această succesiune de întrevederi, negocieri, comentarii și declarații se evidențiază faptul că cea mai mare prioritare de pe agenda europeană rămâne situația din spațiul postsovietic.Însă pentru Rusia problema asigurării securității în vecinătatea apropiată reprezintă o poziție critică la nivel de stat, fără de care va fi extrem de dificil să se discute despre toate lucrurile care ar îngrijora Moscova.Mai mult, două dintre cele trei crize sistemice în relațiile cu NATO au fost generate anume de agenda care vizează spațiul postsovietic. Prima a fost legată de intervenția NATO în fosta Iugoslavie în martie – iunie 1999, a doua – de “războiul de cinci zile” în Georgia, a treia – de declanșarea crizei ucrainene și stabilirea jurisdicției rusești asupra Crimeii. Luând în considerație punctele comune ale multor procese de destrămare a URSS și Iugoslaviei, importanța interconectării agendei postsovietice și securității paneuropeane devine tot mai accentuată.Pentru orice țară, vecinătatea reprezintă o zonă de interes sporit. În anii 2021-2022 Rusia, care este acuzată de Occident că este promovarea practicilor “sferelor de influență” și “revizionism”, în realitate nu propune niciun fel de know-how. Parafrazându-l pe Reagan, aproximativ același lucru ar putea spune Recep Tayyip Erdogan despre interesele turcești în Ciprul și Siria, iar despre influența Indiei în Sri Lanka și Maldive – Narendra Modi.Prin ce este periculoasă venirea NATO pe teritoriul fostului URSS, pe lângă ceea ce scriu teoreticienii relațiilor internaționale, subliniind ascensiunea influenței occidentale și restrângerea celei rusești? Problema cheie nu constă în extindere a Alianței în sine, ci în faptul că acesta încearcă să-și consolideze pozițiile în niște state cu o complexitate înaltă, unde există o populație pestriță din punct de vedere etnic și într-un proces nefinalizat al formării identității naționale, cu o experiență slabă în activitate internațională și prezența unor aprecieri diametral opuse în ceea ce privește politica externă a țării.Printre cei care susțin “politica porților deschise” în aderarea la NATO, domină în mod absolut punctul de vedere al necesității “restabilirii totale a integrității teritoriale” a Georgiei, Moldovei și Ucrainei.Potrivit unui sondaj realizat de Institutului Internațional de Sociologie de la Kiev (decembrie 2021) 59,2 la sută ar vota pentru aderarea Ucrainei la NATO, în timp ce 28,1 la sută – împotrivă. A se observa, cercetarea a fost efectuată în toate regiunile țării, însă nu și pe teritoriul autoproclamatelor republici din Donbas. Și în condițiile unei campanii informaționale agresive, care descrie perspectivele viitoarei invazii rusești și rolul salvator al Alianței Nord-Atlantice în prevenire a acesteia. Însă chiar și în astfel de condiții se menține o divizare teritorială în determinarea poziției Ucrainei (în Vest și Centrul țării predomină susținerea pentru NATO, iar în Est – pentru oponenți) și un procent semnificativ al antipatiei față de NATO în ansamblu.Și este extrem de periculos când divergențele interne sunt suplimentate cu factorul rivalității geopolitice, precum și de tentativele de a instrumentaliza confruntarea jucătorilor străini în lupta politică internă. Tentativele de a reduce securitatea spațiului postsovietic la un numitor nord-atlantic nu reduce gradul de conflictualizare, ci îl sporește. Plus, îngreunează procesul tranziției de la republici ale URSS la noi state deplin funcționale.Nu un scop în sine, ci o artă dificilăTotuși, indiferent de aprecierile critice făcute așteptărilor exagerate de la aderarea la Alianță, nu suficient doar patosul negării. Sunt extrem de importante discuțiile și propunerea unor alternative. Nu putem nega existența lor în narativele politice georgiene, moldovenești și ucrainene. Cel mai ușor (chiar dacă această ușurință este destul de relativă) este în cazul Moldovei, care la nivel constituțional s-a declarat stat neutru. Cu toate acestea, e o distanță lungă de la aspectul declarativ la cel practic. Și în cazul dat, fără o reglementare multilaterală a conflictului în Transnistria, unde trebuie luate în considerație interesele proruse, restrângerea ei va fi problematică.Cu toate acestea, s-a revenit la această idee chiar și după evenimentele din anul 2008 și după trasarea frontierei în direcția Osetiei de Sud. Politicienii georgieni (chiar dacă reprezintă o minoritate) încearcă să identifice mecanisme de normalizare a relațiilor cu vecinul lor nordic, precum și alternative în politica externă la vectorul pro- NATO, care mai curând a încurajat, decât a prevenit recunoașterea independenței Abhaziei și Osetiei de Sud de către Rusia.Însă, chiar și în cazul în care aceste idei vor fi îmbrățișate nu doar de 10-15 la sută, ci de un număr mai mare de cetățeni ai țării vecine (precum și în alte formațiuni postsovietice), atunci fără un consens între principalii jucători de pe arena internațional, realizarea neutralității în practică, nu doar ca o idee, va fi una problematică.Astăzi se vorbește despre experiența pozitivă a Austriei, Elveției sau Finlandei. Potrivit cercetătorului elvețian Olivier Meuwly, “neutralitatea a devenit factorul datorită căruia țara noastră nu doar că a reușit să evite implicarea în anumite conflicte, ci și a primit posibilitatea de a presta “servicii bune”, adică cele de mediere și arbitrare”.Cu toate acestea, neutralitatea Elveției a fost un rezultat al Congresului de la Viena și formarea sistemului “concertului european”. Iar neutralitatea austriacă, proclamată în 1955, ar fi fost imposibilă fără un acord de principiu între URSS și SUA, doi poli ai lumii Ialta-Postdam.Cunoscutul politolog și expert în relațiile internaționale danez, Hans Mouritzen, în scandalosul său articol “Complicata artă a finlandizării” vorbea despre faptul că direcția aleasă de Helsinki după încheierea celui De-Al Doilea Război Mondial reprezintă “o orientare nu de dragul plăcerii, cu o direcție pragmatică”, de actualitate pentru statele mici. A se observa că astăzi în Austria și Finlanda se discută mult despre necesitatea și oportunitatea aderării la NATO (ambele state au aderat la UE). Unii politicieni și analiști privesc neutralitatea ca o direcție spre capitulare, nedorită de Ucraina și Georgia.Cu alte cuvinte, neutralitatea nu este un panaceu universal, ci o îmbinare complexă între factorii interni și internaționale, o chestiune individuală pentru fiecare țară și regiune.Este esențial ca o astfel de discuție să fie purtată în jurul unor subiecte importante, fără să degenereze într-o repetare a unor mantre vechi.
About Post Author
