Cu puțin timp înainte ca Vasile Voiculescu să
fie arestat, manuscrisul Ultimelor sonete… circula în mediul
cultural sub formă de samizdat. Volumul fusese citit în cadrul conferințelor
literare organizate la Mănăstirea Antimși cu ocazia reuniunilor clandestine de la domiciliul colonelului Barbu
Slătineanu, în prezența unui rafinat auditoriu, printre care se numărau
Alexandru Mironescu, Cornelia și Dinu Pillat, Șerban Cioculescu, ÎPS Bartolomeu
Anania, Ion Marin Sadoveanu, Tudor Vianu.
Poeziile sunt scrise într-o perioadă datată cu
exactitate de autor, de duminică 5 decembrie 1954 până duminică 20 iulie 1958.
Prin urmare, volumul a fost încheiat cu puțin timp înainte de a fi arestat.
Marian Popa în Istoria literaturii române de azi
pe mâine leagă inspirația acestui volum de participarea lui Vasile
Voiculescu la Conferințele Rugului Aprins. Iată opinia
exegetului: „Ca la poeții închisorii și exilului interior, fluxul euharistic e
lipsit de motivație anamnezică, decisiv fiind prezentul de criză și dificultate
existențială, a cărei cauză nici nu mai trebuie numită. Se trăiește pur și
totuși felurit, prin și pentru Dumnezeu.”Cu acest volum, format din 90 de
sonete, lirica voiculesciană cunoaște o altă dimensiune, scriitorul instituind
o nouă etapă în redefinirea umanului în raport cu Creatorul.
Volumul deține
numeroase poezii în care scriitorul mărturisește dorul existențial față de
Dumnezeu, dar și tribulațiile urcușului către El.
În
sonetul CCXXXV identificăm un elogiu al înfrânării, ce amintește de
viziunea cenobitică, a transfigurării iubirii pentru partea femeiască.
Înfrânarea, văzută ca treaptă necesară despătimirii, „limitează patimile și
astfel omul restabilește conducerea și libertatea spiritului în sine însuși” –
după cum scria Sfântul Părinte Dumitru Stăniloie, în lucrarea Spiritualitatea ortodoxă.
Iată
un fragment edificator din acest poem: „Mă
lupt să scap iubirea de pătimașul trup. / Să n-o mai sorb cu ochii, să n-o mai mușc cu gura, / Din
lanțu-mpreunării sălbatice s-o rup, / S-o
curățesc de carne, ca de pe aur zgura.”
În
acest sonet întâlnim ilustrarea unui vechi concept pe larg dezbătut în
ortodoxia răsăriteană, în special în învățătura isihastă, numit askesis,(termen prin care se denumește auto-disciplinarea trupului, dar și a minții în
scopuri religioase). „Tradiția monastică a dat
acestui termen un sens tehnic foarte precis, el desemnează lupta interioară, cu
scopul de a câștiga o stăpânire a spiritului asupra materialului.” – după cum
nota Paul Evdokimov în
lucrarea Cunoașterea lui Dumnezeu.
Că
acest volum este unul al treptelor iubirii (implicit al vârstelor vieții
spirituale, pentru că Dumnezeu este iubire, conform definiției Evanghelistului
Ioan), de la cea instinctuală, carnală, până la cea care devine lumină taborică
și inundă sufletul ajuns la desăvârșire, adică unit cu Dumnezeu, stă mărturie
următorul sonet: „Iubirea mea e trează ca
un priveghi de arme, / Nu lung ajun de luptă eroic încordat, / Nimic nu
lințezește în mine, cum nu doarme […] / Aștept ceva, de-un farmec mai sus ca
o izbândă, / Nu bruta-ncordare a sângelui aprins; / Dincolo de plăcere, pândesc
altă dobândă, / Slăvita-mpreunare de genii fără-nvins… / Râvnesc nenfăptuitul
vis al desăvârșirii, […] / Voi sparge
– ntârziatul decret de lut al firii: / Ca ea să dăinuiască de-a pururi
roditoare, / Îi altoiesc, din mine, puterea gânditoare.” (Sonetul CLVI)
Ultimele
versuri amintesc de învățătura isihastă a coborârii minții în inimă, într-o
logodnă a simțirii și a rațiunii care restabilește armonia de la începutul
creației în ființa omului și accesul la eternitate – din perspectiva unei
permanente evoluții spirituale. Simbioza aceasta stă sub semnul iubirii,
motorul întregii creații, văzute și nevăzute.
Iubirea
absolută, divină, este sădită în fiecare om, încă de la creație, și reprezintă
șansa fiecăruia de a se îndumnezei: „De
la crearea lumii, cu aștrii toți deodată, / Nu se mai stinge-n mine originarul
foc. / E cât un bob, dar ține virtuțile esenței; / E diamant, ce roade oțel și
munți de stei …/ Cu el îți tai fereastra-n pereții existenței, / Să intre
nemurirea cu tot văzduhul ei. „(CCIV)
Sonetul
CCXIII, precum și multe altele, dincolo de lectura ce
descifrează eroticul de la nivel uman, poate fi interpretat și ca text mistic:
„Vrei să te smulgi din mine? Smulgându-mi
ochii poate… / Și nici atunci … De-a pururi stai dincolo de ei? / În tot ce
este-n mine duh de eternitate, / În însăși nemurirea în care-am să mă-nchei. /
Ce-mi pasă că iubirea, ca luna are faze, / Când crește și când scade până
la-ntunecime, / Oceanul meu de patimi, robit de-a tale raze, / Tălăzuind,
lunatec, se umflă spre-nălțime: / Ce mândră limpezime-n zenitul suferinței! /
Deodată-n mii de valuri mă sparg să te răsfrâng… / Ne-atragem unul pe-altul
cu forța năzuinței, / Dar cumpăna ei fixă – pământ și cer – n-onfrâng, / Și
totuși aspra-i lege poetul va-nfrunta: / În orice vers să scald, de sus,
splendoarea ta.”
Primele
versuri, printr-un retorism șăgalnic, exprimă pe deplin faptul că legătura om –
Dumnezeu este una intrinsecă firii umane. Dumnezeu nu îl poate abandona pe om,
și nici omul nu se poate desprinde ființial de El deoarece „duhul de
eternitate”, sădit la creație în om, îi unește pe vecie. Liantul este iubirea.
În planul ființei umane ce se luptă cu patimile, iubirea are căderile ei, însă
ea continuă să se manifeste, sprijinită de harul divin („Oceanul meu de patimi, robit de-a tale raze.”)
Polarizarea
Creator – creatură („Ne-atragem unul
pe-altul cu forța năzuinței, / Dar cumpăna ei fixă – pământ și cer – n-onfrâng”)
ar putea fi resimțită ca o fatalitate, însă prin actul creator, dat în dar
omului, acesta reușește să își depășească necontenit limitele. Desigur, dacă
actul creator este înțeles ca instrument al perceperii iubirii divine („Și totuși aspra-i lege poetul va-nfrunta: / În orice vers să scald,
de sus, splendoarea ta.”)
Asupra
necesității interpretării sonetelor din punct de vedere al iubirii
spiritualizate insistă și ÎPS Bartolomeu
Valeriu Anania, care l-a cunoscut îndeaproape pe omul Vasile Voiculescu.
Iată ce ne mărturisea Înaltpreasfinția sa în Memorii : „Mai târziu, când Vasile Voiculescu a ajuns la
plenitudinea contemplației, isihia îi devenise «inspirația însăși». Tocmai de aceea cred că e impropriu să se
vorbească de o poezie de «inspirație religioasă» a lui Vasile Voiculescu, mai
ales că însăși rugăciunea lui era artă.„
Recuperarea
lui Vasile Voiculescu, în spațiul public, s-a făcut în perioada totalitaristă,
destul de repede, în comparație cu literatura de sertar a unor mari nume de
rezonanță din cultura română, care mai așteaptă și astăzi să vadă lumina
tiparului.
Ca
dovadă ÎPS Bartolomeu Valeriu Anania,
în plenul Academiei Române, în ziua
de 28 noiembrie 1984, cu ocazia simpozionului „100 de ani de la nașterea lui Vasile Voiculescu” a susținut
comunicarea Vasile Voiculescu în spiritualitatea românească. Înaltul
prelat, căutând să redea locul scriitorului în spațiul public, a pornit analiza
de la volumul Ultimele sonete…Conform Înaltpreasfinției Sale, chiar dacă „Vasile
Voiculescu și-a scris Sonetele…după moartea lui Shakespeare și chiar în numele acestuia, ca univers tematic și
structură prozodică, ele au o rudenie mult mai apropiată cu cel mai frumos poem
de iubire, din literatura universală, Cântarea
Cântărilor.„
Încercând
să îl individualizeze în spațiul poeziei religioase, ÎPS Bartolomeu Valeriu Anania, în articolul Liniștea
supremă a iubirii, nuanțează câteva particularități definitorii cu privire
la creația sa. „Elohim al lui Blaga e demiurgul mut, ascuns în spatele propriei
creații, Dumnezeul psalmilor arghezieni e un părinte denaturat, surd la
zbaterile odraslei sale, de care s-a despărțit printr-o perdea de întuneric și
căruia nu-i vorbește niciodată. Dumnezeul
din Sonetele… lui Vasile Voiculescu
e un prieten. Aspirația poetului
este aceea de a depăși stadiul prieteniei și de a deveni un mire duhovnicesc,
izvor și receptacol al comuniunii. […] Prin poezie Vasile Voiculescu s-a încorporat unui alt timp de
spiritualitate, mult mai profundă și mai subtilă, la care nu se accede decât
prin inițiere și iluminare. […] Dacă
Shakespeare ne-a lăsat poezia unui geniu, Vasile Voiculescu ne-a dăruit-o pe
aceea a unui harismatic.”
About Post Author
