Manifestul unui proaspăt fost elev: problemele sistemului educațional și greva profesorilor!

IPOTEZA: Problemele din educație sunt multe
și sunt grave, iar principalele victime – dacă nu chiar singurele – sunt
elevii. Cum s-a ajuns aici? Prin schimbări dese de miniștri la Educație (32 în
34 de ani), prin aplicarea unor principii învechite și lipsite de eficiență
etc..

Un lucru vreau să se înțeleagă de la
început:

Eu
sunt un om care cinstește memoria dascălului român, care iubește până la
adorație oamenii care își sacrifică viața pentru a îi învață pe alții ceea ce
ei știu cel mai bine. Am scris despre profesori de multe ori, cu drag și cu o
recunoștință demnă de cele mai patetice opere de teatru. Iubesc! Iubesc!
Iubesc! Dar numai pe profesorii care sunt cu adevărat profesori, pe aceia a
căror oră de curs este așteptată cu nerăbdare de elevii însetați de cunoaștere.
Am avut norocul de a întâlni, în cei 18 ani pe care îi am petrecuți pe Pământ,
profesori care mi-au schimbat viața, oameni care trăiesc prin meseria lor și
care îi consideră pe copii cel mai sfânt lucru de pe lume. Acei oameni cu har,
care te fac să le iubești materia și să le cauți prezența și vorba la fiecare
pas se pot numi, cu adevărat, profesori. Lor nu am ce să le reproșez. Domnilor
profesori, acest articol nu vi se adresează. Veleitari cu catalogul la subraț, acest text este pentru dumneavoastră!

*

„Plandemia”
de coronavirus a închis școlile și a mutat orele de curs în mediul online.
Profesorii se temeau, – vezi, Doamne! – să nu se contamineze cu virusul mortal.
Ne spuneau că ei nu vor să riște sănătatea celor apropiați venind la clase să își
facă meseria, că au părinți și bunici bătrâni la a căror sănătate țin, că să nu
mai fim „în halul ăsta de egoiști”, gândindu-ne numai la educația
noastră și nu și la sănătatea domniilor lor. S-a făcut cum au vrut ei până la
urma, ne-au forțat să stăm, timp de doi ani, opt ore pe zi în fața
calculatorului sau, mai rău, a telefonului, am învățat cu mare dificultate și
ne-am și irosit adolescența. Dar măcar i-am protejat! Pe ei și pe cei dragi
lor.

Unii
profesori au refuzat să se întoarcă la școală chiar și când s-a impus
revenirea. Și-au luat concedii medicale peste concedii medicale – complet
nemotivate sau nu – doar-doar ar mai fi stat câteva luni acasă (pe salariu
aproape întreg). Alții, mai altruiști, au venit cu chiloțeii pe nas și pe gură,
strigând sus și tare că pandemia nu a trecut și că nu va trece așa ușor.

De
unde până săptămâna trecută, ipohondrii cu catalog săreau în sus la orice
strănut de-ale vreunui elev, zilele astea a dat sănătatea în ei, frica a
dispărut – la fel și pandemia – și au ieșit în stradă să își ceară drepturile
atât de brutal îngrădite de conducerea țării. Așadar, au lăsat domnii profesori
măscuțele în cui, cataloagele în dulapuri și rațiunea sub pernă și au început
greva.

*

DEMONSTRAȚIE: Problemele din educație încep încă
din clasa I (ba chiar din clasa zero – imbecilă formulare -), atunci când unii
învățători le „sugerează” părinților să cumpere câte un cadou, să dea câte un
leu (sau o sută) la fondul clasei sau al școlii, să ajute la văruit clasa, la
dat cu mopul și, dacă tot s-a întâlnit hoțul cu prostul, să îi și ajute pe
copii la teme.

Trecând
peste aceste „mici” (la fel ca creierele unor veleitari) necazuri, ajungem la
ciclul gimnazial, unde dăm de… șantaj fățiș: profesori peste profesori care
cer, pentru a te trece clasa, să faci meditații cu ei. Promovăm Examenul de
Capacitate, intrăm la liceu și dăm de profesori cu renume și cu ștaif, cu
pretenție și cu… pretenții! Să cumperi manualul – de fizică – cutare (la care
era, ce coincidență, co-autor), să ții mâinile la spate și ochii în tavan când
ești ascultat, să nu mârâi când ești înjurat ca la ușa cortului în ora de curs
sau când ești dat afară din sală etc..

*

Problemele
pe care le voi enumera mai jos au fost observate de mine atât în școlile ale
căror elev am fost, cât și în alte instituții de învățământ în care am avut
acces ca reprezentant al elevilor.

Prima problemă a sistemului de
învățământ românesc: faptul că memoria este singura premiată în școli. Eu știu pe de rost zeci de poezii
și de texte, îmi antrenez memoria constant, dar nu sunt de acord cu punerea de
note sau de calificative în funcție de cât de mult ai reușit să reții dintr-o
lecție. Școala ar trebui să promoveze gândirea critică, rezolvarea problemelor
societății și dezbaterile, nu monologul plictisit și monoton al unui profesor
(sau copiatul în neștire al unei lecții dintr-o carte sau de pe internet). Dacă
un elev este pasionat de o materie, iar profesorul de la clasă știe să o predea
cum trebuie, atunci elevul nici nu are nevoie să facă eforturi pentru a memora
lecția de zi. O vă face involuntar, captivat fiind de spusele dascălului.

O altă problemă este că școala
încearcă să facă din elevi experți în toate domeniile cu care intră în contact. Încearcă să facă din ei, după cum
spune foarte bine Alex Gavril, „jack of all trades, masters of none”. În loc să
i se ceară să cunoască în mod egal fiecare materie, elevului ar trebui să i se
predea exemplar româna, matematica și istoria, eventual și o limbă străină sau
două, iar restul programului de studiu să fie adaptat în funcție de interesul
acestuia. Elevului trebuie să îi fie prezentată fiecare materie, astfel încât
el să poată vedea care îl atrage și care nu. Nu spune nimeni că trebuie să
aleagă dinainte la ce materii vrea să facă performanță, ci – după o prezentare
temeinică a conținutului fiecăreia – să fie lăsat să se concentreze asupra
acelora pe care le găsește interesante. După o clasă a IX-a în care au fost
acoperite bazele fiecărei materii, ultimii trei ani de liceu ar trebui să fie
dedicați perfecționării în trei sau patru domenii. Trei-patru, nu 15!

A treia problemă pe care am
identificat-o în școala românească este tratarea cu lipsă de respect a orelor
de educație fizică.Eu l-am adorat pe profesorul de sport din liceu. Avea o prestanță, o gândire și
o abordare care te făceau să te îndrăgostești de „ora de tumbe”. De la
profesorul acesta am aflat că orele de educație fizică sunt tratate „cu
spatele” de către elevi. Mintea sănătoasă nu poate sta decât într-un corp
sănătos, iar încercarea de a reduce orele alocate mișcării este un mijloc
meschin și parșiv de a distruge sănătatea tinerilor, deci viitorul țării.
Destabilizarea învățământului este primul pas către destabilizarea națiunii,
iar destabilizarea națiunii este primul pas către dispariția ei de pe hartă.
Poate că chiar asta se și urmărește, cine știe…

Nu este de neglijat nici situația
orelor de religie.Acestea sunt hrană pentru suflet – dar și pentru minte – și nu trebuie trecute
cu vederea. Fiecare elev ar trebui să aibă dreptul la ore de religie adaptate
confesiunii, cultului etc. din care face parte, dar orele trebuie să existe!
Religia, așadar, trebuie predată în școli: istoria religiilor, pildele și
povestirile din Cărțile Sfinte, viața și activitatea lui Iisus Hristos etc..
Tinerii trebuie să știe că acum 2023 de ani s-a născut un om care este fiul lui
Dumnezeu și care a fost mai curat la suflet decât oricare dintre cei ce l-au
precedat și care îl vor succeda vreodată. Fiecare este liber să creadă în ce
dorește, dar școala ar trebui să aibă obligația de a prezenta elevilor datele
concrete ale problemelor sufletului omenesc.

O altă problemă foarte des întâlnită
în învățământul de stat din România este lipsa monitorizării corecte a
personalului didactic (și nedidactic). Un profesor ai cărui elevi au
rezultate remarcabile, trebuie răsplătit cum se cuvine; aceia care nu sunt demni
de a fi numiți profesori ar trebui, desigur, sancționați. Cum este posibil ca
elevii să fie nevoiți să aștepte chiar și 45 de zile lucrătoare corectarea unei
lucrări scrise (termenul legal este de 15 zile lucrătoare)? Cum se poate să fie
tratați la fel un profesor care a doua zi are lucrările corectate, adnotate și
notate la sânge și unul care aduce elevilor lucrările la Paștele Cailor, când
nota respectivă deja nu mai reflectă nivelul adevărat? Profesorii buni și
dedicați ar trebui răsplătiți regește, ar trebui să aibă un statut privilegiat
în societate, ar trebui decorați cu toate stelele României; ei sunt cei care
formează generațiile viitorului, cei care duc pe umeri povara continuării
neamului.

Dacă
ar fi după mine (nu este după mine), i-aș plăti cât pe medici. DAR NUMAI PE
PROFESORII CARE MERITĂ! Celorlalți nu le-aș da nici plata unui măturător.
Există două tipuri de profesori care fac grevă: cei care merită Cerul și
Pământul, care merită sărutați și pe tălpi, cei care fac cinste României, și
cei care sunt în greva de când au intrat în învățământ, lichelele, putorile și
scursurile sistemului. Cei care intră în educație cu note de șapte sau opt la
examene nu pot fi plătiți la fel de bine ca profesorii doctori care și-au
dedicat viața – sau, după caz, tinerețea – acumulării de cunoștinte și
împărtășirii acestora cu cei din jur. Un debutant nu poate trăi cu 2700 de lei,
asta-i adevărat, dar nici plătit cu 4500 de lei de la început nu poate fi.

Mai există o latură a problemei
veniturilor dascălilor, totuși: meditațiile. Cei mai mulți profesori nu plătesc
impozit pe venitul adus de meditații, iar – cum prețul unei ședințe a crescut
de la 50 la 150 de lei – salariul cel de nimic dat de stat este majorat cu
mult, în funcție de hărnicia (sau, după caz, de lăcomia) profesorului în cauză.
Profesorii pot face și 5000 de lei (!) pe lună numai din meditații, bani
nedeclarați, deci neimpozitați. În ce alte domenii, profesioniștii au
posibilitatea de a face atâția bani în paralel cu meseria de bază? În ce alte
domenii, profesioniștii stau trei luni pe an acasă cu salariu întreg? În niciun
alt domeniu; doar în învățământ!

O altă hibă a sistemului de
învățământ din România este aceea de a nu putea desființa mitul milionarului
fără școală.  Normal că elevii nu mai vor să învețe, dacă
internetul este plin de bogătani (făcuți sau prefăcuți) care le spun că școala
este inutilă și că nu te ajută la nimic. Eu spun sus și tare că dincolo de
problemele evidente care ne deranjează, școala românească încă este una de
renume, cu profesori buni și în care încă se face carte. Atâta timp, însă, cât
rețelele de socializare impun un stil de viață complet distructiv și diferit de
standardele lumii reale, tinerii pot fi tentați să pună școala pe locul al
doilea în scara valorilor sau, și mai rău, să o abandoneze definitiv.

Nu sunt de neglijat nici răutățile „intra-didactice”: cancelariile sunt pline de „bisericuțe”, de clanuri care duc
războaie unul contra celuilalt și din pricina căruia suferă… tot elevii.

*

Acum, partea romantică:

Profesorii
buni sunt tot ce are țara asta mai de preț. Am avut nume mari în educație,
pornind de la oameni care „au scris o limbă ca un fagure de miere”, și ajungând
până la bieți învățători de țară, genii nedescoperite, care fac din orele de
curs un adevărat refugiu pentru copiii provenind din medii defavorizate și nu
numai. V-am promis că vă voi spune câteva nume de profesori cu har pe care i-am
cunoscut: Cătălin Nedelcu – profesor de istorie în jud. Argeș, ale cărui lecții
sunt adevărate aventuri în lumea cunoașterii; Alexandru Gavril – chitarist de
mare valoare și mentor al meu; doamnele mele diriginte din liceu și din
gimnaziu; alți profesori pe care i-am avut la clasă, dintre care merită
amintiți profesoara de geografie, profesorul de religie din clasa a XI-a și cei
de muzică și desen din clasa a IX-a. Dintre dascălii contemporani renumiți pe
care nu i-am cunoscut în trup – ci numai în duh -, îi pot enumara pe: Pr.
Constantin Galeriu, Acad. Alexandru Graur, Adrian Păunescu etc..

CONCLUZIE: Liceul pe care l-am terminat m-a
pregătit pentru lumea adevărată. Am avut și profesori buni, și profesori mai
puțin buni – unii dușmănoși, alții calzi și iubitori -, dar toate acestea m-au
făcut să învăț să mă descurc în viață. Domnii profesori atât de arătați cu degetul
de toată lumea m-au ajutat să acumulez informațiile de care aveam nevoie pentru
a mă descurca în societate, pentru a îi fi util. Profesori buni sunt mulți, dar
imaginea sistemului educațional – și a lor, implicit – este pătată de
scursurile din domeniu. Iar în problema salarizării, atât am de spus: să dăm oricât de mulți bani profesorilor
adevărați, dar să le luăm totul acelora care consumă resursele statului de
pomană! Atât am avut de spus. Acesta este manifestul unui proaspăt fost
elev!