Comandor (rez.) Ștefan Popa: Cum scăpăm de suferință?

Este suficient să privim în
jurul nostru și vom descoperi multă suferință, multă durere… În general, omul
fuge de suferință, nimeni nu vrea să treacă prin focul suferinței, neștiind că,
de fapt, în acea suferință este salvarea lui. Altfel spus, suferința poate fi
un alt mod de cunoaștere…

Pe de o parte, suferința este
oprirea, chemarea la înțelegere, punctul de posibilă distrucție a disimulării
în vederea unei autenticități care relevă din iubire. Prin dramatismul ei și
uneori prin nivelul tragic care o însoțește, suferința stopează derularea
înnebunitoare a fugii, pentru a lăsa să izbucnească întrebarea revoltată a
omului despre sensul ei și, în plus, asupra sensului dependenței lui de lumea
care îl face să sufere. Pentru că dependența poate fi pentru un timp
suspendată, iar în golul astfel format se poate auzi ecoul chemării de dragoste
al lui Dumnezeu. Revolta pe care o presupune, ca orice revoltă poate deveni un
nou început, un răspuns al omului către Dumnezeu, o hotărâre de a ieși din
robia patimilor. Suferința poate fi începutul înțelegerii și al credinței, prin
necesitatea cu care absurdul ei cere o soluție. Aceasta poate să fie tocmai
răspunsul la dragostea „nebună” – cum o numește Paul Evdokimov – a lui Dumnezeu.
Și atunci suferința va fi asumată conștient prin nevoință și asceză. „Cel ce își
are mintea pironită în dragostea de Dumnezeu disprețuiește toate cele văzute și
însuși trupul său, ca pe ceva străin”, ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Pe de altă parte, suferința
este o experiență unică și necesară omului, atât pentru trup, dar mai ales
pentru suflet. Suferința trebuie privită în lumina dragostei lui Dumnezeu
pentru om, care nu-l lasă pe acesta să se piardă, ci prin încercări și suferințe
îl ajută să se întoarcă la adevărata lui chemare, la adevărata lui menire.
„Până nu se va smeri inima, nu se poate opri din împrăștiere” ne spune Sfântul
Isaac Sirul. Însă „fără încercare nu cunoaște smerenia”. În afara suferinței orice
abandonare a situării dependente nu este decât o nouă și mai subtilă ascundere,
care nu poate ajunge la adevărata dragoste. Simbolul suferinței este semnul
prin excelență care definește pe omul jertfelnic și totodată certifică
autenticitatea căii către întâlnirea ultimă a iubirii. Prin suferință are loc
schimbarea, prin cruce se câștigă desăvârșirea. De aceea, toți cei ce doresc cu
dor de moarte dragostea lui Dumnezeu „în ostenelile obositoare ce le au de
răbdat nu șovăie, ci până ce vor înceta din viață sunt gata să primească cu
bărbăție necazurile și nu fug de ele, căci prin ele se fac desăvârșiți” ne
spune Sfântul Ioan Scărarul. În asumarea crucii și a suferinței Mântuitorului
„trăiești experiența celui ce-și dă sufletul și zbaterea celui ce-abia s-a
născut. Îți dai sufletul și te naști. Devii extrem de sensibil și în același
timp rămâi neclintit, ca înmormântat de veacuri. Ești liber de tine însuți „lăsând
toate și dezlegat de toate”. Ai alte legi de viață, ale unei vieți veșnice și
nepieritoare. Ești mort și viu în același timp.

Apoi, suferința trebuie
privită ca o lecție de viață dată omului, fără de care nu poate înainta în
urcușul vieții. Se pune problema dacă trebuie sau nu acordat sprijin unei
persoane aflate în suferință. Depinde de situație. Și eu am avut tendința de a
ajuta pe cei apropiați aflați în suferință, dar Sfinții Părinți ne spun că
fiecare persoană are de dus o cruce și are de învățat o lecție de viață. Nu
este bine să o lipsești de această experiență unică, care nu-i face rău, ci o
întărește și mai mult și o ajută să-și descopere forța lăuntrică, prin
învățarea acestei lecții. În lecția acestei nașteri prin suferință, în simțirea
eliberării de sub tirania patimilor, de dependența de ele, durerea ca și
plăcerea sunt depășite de bucurie: „bucuria duhovnicească nu o poate răpi nici
una din desfătările sau necazurile acestei lumi”.

Așadar, nu trebuie să scăpăm
de suferință pentru că ea este calea către dragoste. Ea poate căpăta mai multe
forme, pe care Părintele Profesor Dumitru Stăniloae le descrie la faza
purificării: îngăduința și răbdarea necazurilor, înfrânarea, pocăința etc. Dar
în afara ei nu se poate vorbi de un urcuș către iubirea deplină, fiindcă fără suferință
nu există viață și nu poate exista nici înviere.

Doamne, ajută!