Întreaga încurcătură mediatică nebună cu Rusia și președinția lui Trump – acoperirea furibundă a dosarului Steele, ancheta anchetatorului special Mueller, tweet-urile și bombănelile prezidențiale, anchetele FBI, anchetele Congresului, anchetele inspectorului general, sugestiile sinistre de coluziune și corupție, trădare și iar trădare, prostituate și mită, peștii mici trași încoace și apoi aruncați la o parte – Flynn, Page, Papadopoulos, Kilimnik, Manafort, Mifsud, Millian, Bannon, Stone, spectacolul încins la foc continuu a dispărut din ciclul de știri. Circul a părăsit orașul, scrie Judicial Watch amintind cum Trump a fost acuzat în fals că este susținut de Rusia chiar de către cei care s-au diovedit apoi agenți ai Rusiei. Cam la fel cum se întâmplă cu ActiveNews și „listele negre”.
În Trump Tapes, o carte audio cu interviuri realizate de Woodward cu Trump, publicată în noiembrie, Woodward îi reamintește în mod repetat lui Trump că a descris Dosarul Steele drept un „document-gunoi” la Fox News încă din 2017 și că Trump a transmis mulțumiri pe Twitter.
Woodward a mers mai departe împreună cu colegii săi de la Washington Post, după cum relatează fostul jurnalist de investigații de la New York Times, Jeff Gerth, într-un raport monumental despre acoperirea incorectă din partea presei cu privire la Trump, „Presa versus președintele”.
Gerth se concentrează asupra ziarelor Times, Washington Post și Wall Street Journal – cele care încă stabilesc standardele în sfera jurnalistică. Gerth scrie că, la rădăcina problemelor în epoca Trump „a fost un război nedeclarat între o mass-media înregimentată și un nou tip de președinte care a creat perturbări”.
Gerth detaliază finanțarea și evoluția Dosarului Steele ca produs al aliaților lui Hillary Clinton, precum și lunga „poveste de dragoste” a presei (cu câteva excepții notabile) cu documentul. El ne amintește că Dosarul Steele a stârnit vâlvă pe scena presei după ce Trump a câștigat alegerile, dar înainte de a fi inaugurat, punând în mișcare un lanț de evenimente, care i-au lasat noului președinte un gust amar față de presă, și stârnind fantezia unui nou Watergate printre legiunile de jurnaliști ambițioși.
Președintele ales a fost luat prin surprindere de Dosarul Steele. „Trump, fără să știe de tornada care va urma, și-a propus să facă pace cu presa [după alegeri]. A făcut turul organizațiilor de presă, întâlnindu-se cu prezentatori de emisiuni, cu editorii de la Conde Nast, reviste și Times.” La sfârșitul întâlnirii de la Times, notează Gerth, el a descris ziarul ca fiind o „bijuterie mondială” și a adăugat: „Sper că ne vom putea înțelege.”
După apariția Dosarului Steele și a unui tsunami de narațiuni legate de Rusia, noul președinte a abandonat speranța de a se înțelege cu mass-media. „Mi-am dat seama devreme că am două locuri de muncă”, i-a spus Trump lui Gerth într-un interviu după încheierea mandatului. „Primul a fost să conduc țara, iar al doilea a fost supraviețuirea. A trebuit să supraviețuiesc: poveștile [din presă] erau incredibil de false.”
False, dar situația era extrem de serioasă. O anchetă specială, condusă de Robert Mueller, a fost lansată rapid, iar Congresul a început investigațiile. Investigația Mueller a planat asupra lui Trump timp de doi ani – o amenințare mortală la adresa președinției sale. Investigația, notează Gerth, „a emis peste 2.800 de citații, a intervievat 500 de martori și a generat un interes enorm. Au fost publicate 533.000 de articole de presă implicând termenii Rusia, Trump ©i Mueller… Articolele au dus la 245 de milioane de interacțiuni pe rețelele sociale.”
În final, Trump a fost absolvit de faptele pentru care era acuzat. Într-un raport lung, Mueller a scris: „ancheta nu a stabilit că membrii campaniei lui Trump au conspirat sau au colaborat cu guvernul rus”.
Niciun complot. Nicio conspirație. Trump a scris pe Twitter că Raportul Mueller a însemnat o „exonerare completă și totală”. Dar mass-media nu a renunțat și, în cea mai mare parte, nici măcar nu a luat o pauză de reflecție.
Raportul Mueller a remarcat „legături multiple între oficialii campaniei lui Trump și personaje legate de guvernul rus” și zece episoade de posibilă obstrucție a justiției. Gerth notează că „mass-media, aflând deja că nu există o conspirație generală, a pus reflectoarele pe noile detalii, inclusiv asupra celor peste o sută de «legături» citate de Mueller.”
Gerth este probabil cel mai bun la analiza acestor pești mici și a sorții lor în mâinile FBI-ului, ale lui Mueller și mass-mediei. Un exemplu este Konstantin Kilimnik, un consultant politic ruso-ucrainean legat de fostul șef de campanie al lui Trump, Paul Manafort. Raportul Mueller, notează Gerth, menționează că FBI l-a evaluat pe Kilimnik că ar avea „legături cu serviciile rusești de informații”. Manafort s-a întâlnit cu Kilimnik în august 2016 și i-a împărtășit datele sondajelor de campanie. Împărtășirea datelor legate de sondaje se pare că este o crimă gravă pentru FBI – sau așa au crezut procurorii lui Mueller. Un raport ulterior al Comisiei de Informații a Senatului a menționat întâlnirea dintre Manafort și Kilimnik drept „cea mai importantă legătură directă” între campania lui Trump și informațiile rusești.
Alți ticăloși cândva promițători care au promovat narațiunea media despre „faptele incorecte” ale lui Trump, printre care Carter Page, George Papadopoulos și Michael Flynn, sunt tratați similar de Gerth. Acesta oferă o analiză scrutătoare cu privire la ceea ce a mers prost între presă și președinte.
Concluzia lui principală? „Misiunea principală” a jurnalismului de „a informa publicul și de a trage la răspundere puterea” a fost subminată prin „erodarea normelor jurnalistice și lipsa de transparență a presei în ceea ce privește activitatea sa”. Mass-media din SUA a refuzat „să relateze fapte care contravin narațiunii predominante”, nu a ascultat ce aveau de spus oameni care au fost „ținta unor atacuri grave”; nu a impus limite rezonabile utilizării unor surse anonime; și a refuzat să își analizeze propriul comportament și propriile impulsuri.
Cât despre președinte, eșecurile presei au fost multe, dar Gerth sugerează, de asemenea, că încrederea în sine și abilitatea lui Trump de a atrage privirile pe scenă au contribuit la relația lui otrăvită cu presa.
„Adesea stau și discut cu presa ostilă”, i-a spus Trump lui Gerth, „doar pentru a vedea dacă este posibil să o fac să scrie adevărul. Aproape niciodată nu funcționează.”
About Post Author
