ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!
La 15 ianuarie 1883, când a împlinit 33 de ani, vârsta lui Hristos, Eminescu nota pe fila unui manuscris: ,,78 de ani viața mea întreagă. Atâta am să trăiesc. Bătrânul meu tată tot astfel. Asta e mărimea constantă în timp a vieții unui individ din rasa noastră.
Vor fi urcări și scăderi pe această scară, va fi o oscilație infinită în coadaptarea cu împrejurările. Omul în sine om constant, rămâne constant”.
Daca ne îngăduim să credem că Eminescu a
putut să greșească vreodată cu ceva, putem spune că prin această reflecție avea
să greșească.
1883 îi va fi un an sumbru, chiar dacă sub
semnul apariției astrului nemuritor al limbii române, poemul „Luceafărul”,
publicat în Alamanhul României June de la Viena, în februarie.
Dar anul 1883 va fi anul cel mai devastator
an din viața sa pământească. De atunci a început să se naruiasca implacabil. De
atunci începe prăbușirea sa. De atunci începe să fie atacat, umilit și lovit de
contemporani meschini, ingrați și ticăloși, pentru a fi tolerat sau exclus din
viață publică, iar în cele din urmă asasinat moral și social.
Un redutabil politician al vremii, pe
atunci ambasador la Viena, Petre P. Carp, l-a stigmatizat pe Poet cu un verdict
necruțător. I-a scris, printre altele, lui Maiorescu: „ … și mai potoliți-l pe
Eminescu!”
O propoziție-sentință politică pusa
diabolic în aplicare în puținii ani cât a mai trăit Eminescu în aceasta lume.
Golgota lui Eminescu a mai durat doar șase
ani chinuitori. Un păcat niciodată de iertat pentru puternicii oameni politici
ai vremii sale.
Nu mai este prim redactor al organului de
presa al partidului consurvator, „Timpul”, iar oficiosul liberal „Romanul”
dezlănțuie o campanie de presa furibunda împotrivă articolelor sale mai vechi.
Campanie ce dureaza jumătate de an, până la1 iulie, când „Românul” anunță „cu
sincera părere de rău că d. Mihail Eminescu, redactore la ziarul Timpul, tânăr
plin de talent și înzestrat c-un
deosebit geniu poetic, a căzut grav bolnav”.
Abia după doua zile, la 3 iulie, Timpul va
anunță și el, sec, că „unul dintre colaboratorii acestei foi, d. Mihail
Eminescu, a încetat de a mai lua parte la redacțiune, atins fiind subit de o
gravă boală”.
Dar cu o săptămână înainte de prăbușirea în
boală, Eminescu avea să trăiască o zi fatidică, la 23 iunie. Zi pe care
eminentul exeget eminescian, prof. N. Georgescu, o reconstituie „oarecum ceas
cu ceas și pas cu pas”.
Eminescu se încuie în baia Mitrasewski iar
colegul său de redacție Grigore Ventura se grăbește să-l toarne la poliție. Un
comisar de poliție consemnează că „ar fi atins de alienație mintală”.
Fundalul public este și el exploziv. Regele
Carol îi scrie tatălui sau despre un iminent „conflict primejdios cu vecinii”
(austroungari), generat de articole din presa de la București. „În ziarele românești și austroungare
domnește la ora actuala o așa de uriașa iritare că ne-am putea teme de o
explozie”, scria regele la 21 iunie.
Cu o zi înainte, Titu Maiorescu avea să
noteze în „Însemnările zilnice”: ” Eminescu, după părerea mea, bolnav”.
Iar peste câtva zile, guvernul I.C.Brătianu
declanșează razii, percheziții și devastări la sediul Societății Carpatii, în
care Eminescu milita activ pentru reîntregirea cu Ardealul.
Poetul este internat la ospiciul de nebuni
al dr Sutu, în cămașă de forță. Și îi vor trebui șase luni să se
înzdrăvenească.
Iar această vârstă sacrificiala a Poetului
va lua sfârșit odată cu sfârșitul lui Eminescu, peste trei ani, în 1889, tot
vara, la 15 iunie.
Să ni se ierte sacrilegiul de a așeza
suferințele vârstei lui Hristos a lui Eminescu la poalele Golgotei urcată de
Mântuitor.
About Post Author
