Apropierea Împărăției și Marea Resetare a Creștinilor

Și
auzind Iisus că Ioan a fost întemnițat, a plecat în Galileea. Și părăsind Nazaretul,
a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon și
Neftali, ca să se împlinească ce s-a spus prin Isaia proorocul care zice:
„Pământul lui Zabulon și pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan,
Galileea neamurilor; Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare și
celor ce ședeau în latura și în umbra morții lumină le-a răsărit”. De atunci a
început Iisus să propovăduiască și să spună: „Pocăiți-vă, căci s-a apropiat
împărăția cerurilor.” (Matei 4, 12-17)

 „Un
creștin trebuie să fie un aliluia din
cap până în picioare”  (Fericitul
Augustin)

Pocăința
(metanoia) și Împărăția (basileia) sunt cele două teme centrale și
indisociabile ale pericopei evanghelice destinate lecturii liturgice din această
duminică. Ele reprezintă nucleul propovăduirii publice a Mântuitorului, care,
potrivit sinopticilor (Matei, Marcu și Luca ) începe imediat după arestarea lui
Ioan Botezătorul.

Spre
deosebire de Marcu și Luca în evangheliile cărora expresia consacrată este„Împărăția lui Dumnezeu”, Matei folosește sintagma „Împărăția cerurilor” în
conformitate cu practica reverențioasă iudaică prin care se evită pronunțarea
numelui divin. Dar semnificația este aceeași, și anume suveranitatea lui Dumnezeu, spațiul consacrat în care Dumnezeu (nu
Cezarul), este atotputernic, care funcționează după legile dumnezeiești (nu
omenești), în care stăpânește voia Domnului (nu cea a omului).

 „Împărăția lui Dumnezeu” nu se referă
nicidecum, așa cum adesea se crede, în mod eronat, naiv, doar la Realitatea
ultimă, de dincolo de mormânt, la Raiul ca loc de odihnă al celor drepți.
Împărăția lui Dumnezeu este un „concept” holistic care angajează Evanghelia, o
face activă deopotrivă pentru această lume și pentru veșnicie.

„Împărăția”anunțată de Iisus este o realitate eshatologică prezentă deja, în mod
potențial, în această lume, iar noi suntem invitați să participăm la ea aici și
acum, adică în timpul vieții noastre pământești.

E
ceea ce ne amintește în mod constant Sfânta Liturghie în care binecuvântarea
inițială ne duce până la porțile acestei Împărății chemându-ne să intrăm în
acest spațiu al sacralității – locul (orice loc) în care se face exclusiv voia
lui Dumnezeu. Condiția sine qua non a
accesului este însă pocăința.

În
sens evanghelic, pocăința este în primul rând o reorientare, o schimbare radicală a direcției. Literal, grecescul
„metanoia” înseamnă „dincolo de minte”,semnifică așadar o modificare radicală,
o trans-formare a minții, o „resetare” a cugetului.

Omul
este, de altfel, singura ființă capabilă de autodepășire, de transcendență de
sine (Viktor Fankl). Pocăința ne oferă tuturor șansa de a face din cioburile
unei vieți rănite, zdrobite de păcat, un mozaic al speranței.

Pe
de altă parte pocăința ne confruntă cu întrebarea fundamentală a religiei care
nu este, așa cum s-ar părea „Unde e Dumnezeu?”, ci „Unde suntem noi?” Deoarece,
mai ales într-o epocă bântuită de spectrul nihilismului, cu adevărat
problematică nu este existența lui 
Dumnezeu, ci a omului.

La
această întrebare implicită răspunde Evanghelia lui Hristos care, așa cum se
vede, ne vrea nu doar oameni informați,
ci oameni transformați.

Iar
omul transformat se remarcă întâi de toate prin modul în care trăiește și
acționează în această lume, prin strădania de a preface pustiurile ei în
grădini înflorite.

Mesajul
lui Hristos este marcat de un indeniabil optimism eshatologic, ale
cărui rădăcini se regăsesc în tradiția biblică și profetică a poporului Său.
Căci lumea aceasta, creația în ansamblul ei, este „simfonia neterminată”  a lui Dumnezeu; și El ne-a însărcinat pe noi
cu responsabilitatea acordului final.

Hristos,
același „ieri, azi și în veci” (Evrei 13,8) ne cheamă. Glasul lui ne
încredințează că Împărăția lui Dumnezeu este aici, aproape de fiecare dintre
noi.

Suntem oare gata să primim noua cetățenie?