Profesorul Ilie Bădescu: Stăpânitorii și Scripturile. Scoaterea lumii de sub robia morții. Creștinismul a sporit puterea sufletească a omenirii. Gânduri pentru ActiveNews și Floare Albastră

Victor Roncea: Domnule profesor, ați scris o carte sub un
titlul cel puțin provocator, „A doua distrugere”. V-aș propune să prezentați
pentru cititori selectiv unele părți din lucrare dat fiind că o carte circulă
mai greu decât un material de revistă.

Acad. Ilie Bădescu: Întru totul de acord. În revistele
literare se procedează așa încât o nuvelă sau un roman sunt adesea publicate în
foileton. Poeziile circulă pe internet preluate din „opera omnia” a autorului.
Internetul procedează în același mod cu orice lucrare astfel că prin
beneficiile tehnicii digitale oricine poate accesa, prin cuvinte de căutare,
părți din orice lucrare editată. Încât ideea ta mi se pare salutară și absolut
firească, drept pentru care răspund prin deschiderea acestui serial de
prezentare a unor părți din cartea mea, „A doua distrugere. Teoria fenomenelor
substructale”, recent editată la Mica Valahie (București, 2022). Procedând
astfel vom reuși să familiarizăm cititorul cu ideea axială a acestei cărți
dedicate abordării acelui tip special de distrugere care provoacă ruina din
temelii sau, cu un termen mai tehnic, colapsul.

Victor Roncea: V-aș propune să începem acest serial cu un
subcapitol optimist, i-aș spune, un „optimism ontologic”, adică referitor la
șansele omenirii de a evita colapsul, distrugerea din temelii. Chestiunea a
fost abordată, precum arătați într-o secțiune a lucrării, de către C Schmitt
prin ideea acestuia despre catehonism, adică despre acele intervenții în
istorie, care amână distrugerea nimicitoare.

Acad. Ilie Bădescu: Acea parte preia, la început, ideea
lui C Rădulescu Motru despre rolul salvator al creștinismului pentru destinul
omenirii. Ideea sa este pusă chiar în subtitlul acestei părți. „Creștinismul,
spune marele psiholog și sociolog deopotrivă, a sporit puterea sufletească a
omenirii”. Dar să aduc în prezentare directă chiar acest subcapitol. Voi începe
deci serialul propus de tine, chiar cu acel subcapitol. Din capitolul dedicat
scoaterii lumii de sub spectrul distrugerii totale sau, cu termenii rezumatului
evanghelic, de sub robia morții.

*

Creștinismul a sporit puterea sufletească a
omenirii. Istoria, deopotrivă cea naturală
și cea sacră, ne oferă destule mărturii despre regi și împărați care și-au
zidit opera pe cuvântul înțelepciunii divine dar și despre „regi blestemați”,
care-au asuprit istovitor popoarele și au anarhizat vremurile. Solomon și David
se văd în istorie ca niște stâlpi de lumină. Dictatorii istoriei, de la
despoții asiatici la marii dictatori ai veacului, au coborât lumea sub pragul
minimului ontologic. Fără de înomenirea lui Dumnezeu, lumea ar fi pierit. „Creștinismul, prin chemarea tuturor în rândurile socie­tății”[1], bogați și săraci, elite și marea
mulțime etc., „a multiplicat centrele de energie [și a făcut astfel] să crească
și energia totală a omenirii”[2]. Să aruncăm o privire asupra „societății antice
în preziua creștinismului: o mare mul­ți­me din cei «fără valoare» se îngrămădi­seră
în rândurile ei. Pentru câțiva numai, onorurile și bunurile pământești, pentru
marea mulțime, umilința și sărăcia. Și ce e mai trist, acestei mulțimi
nu i se acor­dă măcar dreptul să aibă un cult religi­os, să intre într-un
raport cu divinitatea protectoare. Adevărații săraci, cu duhul mai mult încă
decât cu averea, acești cei mulți trăiau în afară de templu, priveau cum elita,
care își împărțise toate bunurile pământești, își rezervase pentru ea și
dreptul de a comunica cu divinitatea. Elita singură avea suflet, avea
personalitate. Marea mulțime vegeta, ca netrebnică, în afară de rânduri.
Interesele ei, aspirațiile ei nu se regăseau cu nici o părticică în interesele
și aspirațiile so­cietății întregi. Ea era inexistentă în sufletul societății.
În contra acestei stări de suflet se
ridică creștinismul”[3].

Creștinismul a sporit dimensiunile
lumii, a restaurat valoa­rea ei ontologică, a reîntregit-o și deci a
salvat-o de la un declin care i-ar fi adus pieirea. Creștinismul a fost, iată,
una dintre cele mai complete intersecții de lumi și de timpuri, coincidență
de opuși (atestată de regula supremă a omului creștin: iubirea de vrăjmaș),singura mare răspântie a lumii legată de însăși
prezența lui Dumnezeu pe pământ. Această mare răspântie a și fixat singurul
cadru spiritual cu adevărat „mondial”, a restaurat scara omenirii, a
tuturor lumilor trecute, prezente și viitoare.

Ciclurile învățăturilor și restaurarea omenirii. Insula Mondială, adică civilizațiile uscatului,
și deopotrivă civilizațiile mării au fost restaurate prin nucleul pulsator al
Bisericii lui Iisus. Modelul ei primar este Biserica din Capernaum. După ce
Iisus află că Ioan  a fost întemnițat
părăsește Nazaretul și vine în Galileea stabilindu-și „cartierul Său general”
în Capernaum, adeverind că centrul Bisericii, al cosmosului devenit biserică,
este Însuși Dumnezeu. De Capernaum se leagă ciclul învățătoresc primar al
creștinismului universal. Învățăturile Mântuitorului și lucrarea Sa cuceresc
ținuturile și cetățile: Iudeea și Siria, cetățile Decapolei (între care și
cunoscuta Gadara, unde Iisus Domnul îl va vindeca pe acel demonizat chinuit de
o legiune de demoni) etc. Restaurarea eclezială a lumii începe cu alegerea
primilor apostoli, Simon și Ioan, continuă cu Predica de pe Munte și deci cu Biserica
fericirilor și a iubirii de vrăjmaș, cu chemarea la unitatea scripturii și cu
rugăciunea împărătească. Aceasta este Biserica
afirmativă sau fondatoare, care
ne dezvăluie adevărul primar că totul se
întemeiază pe Hristos Domnul. Apoi Iisus predică oamenilor avertizările,
care sunt șase: să nu răstorni rânduiala divină, adică să nu „ne străduim numai
după cele pământești”, să nu fim fățarnici, căci în fățărnicie se manifestă
înlocuirea ochiului divin cu ochiul lumii („Ca să nu te arăți oamenilor când
postești, ci Tatălui tău”, Mt, 6, 18). De vei face așa, înseamnă că în viața
ta, puterea lumii este pusă mai presus de credința în puterea lui Dumnezeu,
deci idolatrie; să nu te încrezi în doi domni; să nu ispitești timpul („Nu vă
îngrijiți de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale ei. Ajunge
zilei răutatea ei”, Mt, 6, 34); să nu judeci („nu judecați ca să nu fiți
judecați”, Mt, 7, 1); să nu urmați calea care duce spre poarta cea largă,
poarta pierzătoare (a plăcerilor); să vă feriți de proorocii mincinoși. Aceasta
este Biserica proniatoare, Biserica
grijii lui Dumnezeu pentru om și creatură. La ciclul învățăturilor se adaugă
cealaltă fațetă a Bisericii primare, Biserica
vindecătoare, căci, Evanghelia ne înfățișează ciclul vindecărilor și ni-L
arată pe Iisus tămăduitor al tuturor bolilor și alungător de demoni. În acest
ciclu, Evanghelia ne înfățișează tulburătoarea chestiune a suferinței
demonilor, o suferință care zguduie fruntariile ființei și ale creației și ea
se propagă asupra celui stăpânit și se retrage de la acesta spre demonul
pricinuitor de îndată ce se manifestă puterea sfințitoare și deci restauratoare
a lui Dumnezeu. („Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici
înainte de vreme ca să ne chinuiești”, Mt, 8, 29). Un loc aparte în Biserica vindecărilor se referă la vindecarea de
neputințele elementare: vlăguirea de puteri trupești (vindecarea
slăbănogului, învierea fiicei lui Iair și vindecarea femeii cu scurgere de
sânge), nevederea și muțenia (vindecarea a doi orbi și a unui mut). Al
treilea câmp al Bisericii din Capernaum (în care putem descifra câte ceva din
taina coincidenței celor două procese substructale opuse: distrugerile și
întăririle) se referă la organizarea Bisericii apostolice: „chemarea
apostolilor și trimiterea lor la propovăduire. Aici ni se dezvăluie un adevăr
radical cu privire la Biserica apostolică și anume adevărul că Biserica
înseamnă luptă, război neîncheiat cu răul și forțele lui: „Nu socotiți că am
venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie…Și cel ce
nu-și ia crucea sa și nu-mi urmează Mie nu este vrednic de Mine”, Mt, 10; 34,
38). Tot la acest prag ni se dezvăluie și adevărul Bisericii întregite și întregitoare. Biserica nu este doar o parte
din cele ale ei, ci tot întregul și se afirmă pe sine cu tot întregul ei, adică
dimpreună cu toate elementele și laturile ei constitutive: Iisus, ca centrual ei; triada post-rugăciune-milostenie; fericiri și iubire; profeți
și preoți ai ei, adică apostoli; învățături; pronie; vindecare; mântuire:„Cine vă primește pe voi, pe Mine mă primește, și cine Mă primește pe Mine
primește pe Cel ce M-a trimis pe Mine” (Mt, 10, 40). De la capitolul 11 la
capitolul 15, din Matei, ni se tâlcuiesc cele referitoare la Biserica
teologică, adică tâlcuitoare de învățături despre Tatăl și despre Împărăție,
Biserica erminiei Cuvântului atotstăpânitor și atotcreator. Deci, putem vorbi
despre o Evanghelie a restaurării ordinii lumii pe temelia Bisericii
Dumnezeului adevărat. O putem numi Învățătura ordinii ecleziale, a lumii
restaurate. Fără de această temelie, lumea nouă devine simplă iluzie, nălucire
deșartă. Axul acestei lumi este cel care face legătura dintre cele zece porunci
divine transmise lumii prin Moise și cele nouă fericiri comunicate direct prin
gura lui Dumnezeu și tot pe un Munte. 

Scriptura și guvernările. Poruncile de pe Muntele Sinai (sinaitice),
Predica de pe Munte, Lumina Taborului, iată cei trei Munți cu vizibilitate
cosmică, căci sunt Munți de pe care glăsuiește Dumnezeu, de pe care coboară
spre lume, pe toate versantele ei, Cuvântul Scripturilor. Altminteri spus,
lumea se zidește pe temelia Scripturii, fără de care totul e clădire pe nisip
mișcător. Faptul că Dumnezeu a redat lumii temelia Scripturii este greu de
consecințe pentru orice pragmatică a guvernării. Mai întâi, deducem că nici un
guvern, oricât de mondial ar fi el, nu ține dacă guvernanții nu și-au făcut
ucenicia fondatoare în și prin ciclul învățătoresc al Scripturilor. Vai
de țara și de poporul guvernate de guvernanți care nu știu o cirtă din
Învățătura integrală a Scripturilor. Aceștia vor zidi gospodăria țării pe nisip
căci nimic din lucrarea lor nu va dura. Întrebați-i pe guvernanți, pe cei din
fruntea țării și pe cei mai mici din fruntea comunităților, dacă-au citit
Scripturile, dacă și când își rostesc rugăciunile, când s-au confesat lui
Dumnezeu pentru faptele lor, de câte ori îi poartă gândul spre sfatul lui
Dumnezeu în deciziile lor și-n lucrarea lor, ca să aflați astfel cine sunt cei
ce vă guvernează. Faptul că ei se află în fruntea țării nu spune prin el însuși
nimic fiindcă și păduchiul iese pe fruntea săracului făcându-l de rușinea lumii.
Marea problemă este dacă fapta lor conduce poporul spre culmile celor trei
munți – Muntele poruncilor, Muntele fericirilor și Muntele luminii taborice –
căci numai aceștia slujesc de stâlpi pentru o țară și un popor. Abia apoi vin
celelalte fapte ale guvernărilor. Care guvernant ar fi de încredere dacă ar
încălca, să zicem, porunca a cincea din Tablele sinaitice? Oare nu sunt țara și
poporul părinții fiecăruia dintre noi? Ce credibilitate are guvernantul care nu
cunoaște cele nouă fericiri: fericiriea simplității, a milosteniei, a iubirii,
a jertfei, a prigonirii pentru dreptate, a inimii curate, a răbdării, a
împăcării, a blândeții? Guvernanții care nu ascultă chemarea Scripturii ar
trebui să afle că toate ale lor sunt urâciune și pustiire, sminteală și osândă
(va continua).

(din cartea „A doua distrugere. Teoria fenomenelor
substructale”; Mica Valahie, București, 2022; autor Ilie Badescu – Material apărut și în Revista „Floare Albastră”)