MOȘTENIREA Duhovnicească a Episcopului Nicolae Popovici, Ierarhul care își pune Viața pentru Popor († 20 octombrie 1960)

Pentru
mulți dintre noi, Episcopul Nicolae Popovici al Oradiei († 20
octombrie 1960) rămâne o pildă de curaj și de mărturisire în
vremuri deosebit de tulburi. Dar acest model a fost aproape
înstrăinat din cultura noastră. Ne-am obișnuit de atâtea decenii
cu imaginea falsă a unei relații cordiale între Biserică și
Stat, încât curajul de a rosti adevărul a ajuns să pară o
adevărată nebunie.

Nicolae Popovici este episcopul care denunță
minciuna și pretențiile mai-marilor zilei. „Pigmei ai vremii
mele”, așa li se adresa public curajosul episcop. Nu-i adula, nu-i
peria, nu le aducea osanale, ci îi reducea la ceea ce erau și ceea
ce sunt: epigoni, suflete mici.

Nu
i-a fost oare teamă acestui episcop? Dacă ar fi avut o minimă
prudență, el ar fi înțeles că în România veacului al XX-lea se
petreceau schimbări fundamentale și că ideologia comunistă va
răsturna paradigma socio-politică, reconfigurând lumea valorilor.
Desigur că mulți l-au îndemnat să fie cuminte, să tacă, să fie
prudent, fiindcă regimul comunist era unul asasin. Dar Episcopul
Nicolae Popovici nu era un astfel de episcop. El nu se înspăimânta
atunci când toți în jurul său dădeau înapoi, căci știa cu
certitudine un lucru: „Mă găsesc la începutul unui drum pe
care-l văd presărat nu cu flori și trandafiri, ci cu cruci”.

Episcopul
Nicolae Popovici a iubit crucea și a îmbrățișat-o pentru poporul
român. Domnul l-a chemat la această slujire, iar el a răspuns
necondiționat. Fiind un episcop de jertfă, nu era dispus să joace
un rol de mim, așa cum era sfătuit, ci voia să se comporte cu
toată demnitatea unui arhiereu în fața tăvălugului ateist. Forța
și îndârjirea lui sunt rare de atunci și până astăzi.
Discursul său nu menajează pe nimeni, ba chiar devine tăios,
atunci când Biserica este amenințată. „Biserica nu se poate
umili nici unui regim politic, ea fiind superioară oricărui guvern
vremelnic. Știu că sunt acuzat de legionarism, că am făcut
propagandă pe frontul rusesc și că de Paști (1948) aș fi
predicat contra regimului. De asemenea sunt acuzat că la sfârșitul
anului școlar 1947-1948 aș fi distribuit ca premii și distincțiuni
la religie cărți interzise. Împotriva oricăror surprize sunt
pregătit și gata să mă retrag la Mănăstirea Sâmbăta de Sus –
Făgăraș și să sufăr ca unul din puținii buni români, pentru
Evanghelia lui Hristos, fără nici un fel de ezitare”.

Calea
aleasă de acest episcop este una care demască aparența unei
relații de bună conviețuire dintre Biserică și Stat. Cu alte
cuvinte, el atrage atenția asupra faptului că toate compromisurile
și cedările din partea slujitorilor nu sunt proprii Bisericii în
relația cu Statul, fiindcă „Biserica nu se poate umili nici unui
regim politic, ea fiind superioară oricărui guvern vremelnic”.
Ce-i este atunci propriu Bisericii? Atitudinea demnă, curajul
rostirii, fiindcă pentru Biserică, în întregul ei, linia de forță
este „a se supune lui Dumnezeu mai mult decât oamenilor” (FA
5, 29). Acesta este principiul principiilor, iar Episcopul Nicolae
Popovici și-l însușise și-l predica în fața Statului tiran care
voia să subordoneze Biserica și s-o transforme în instrument al
propriilor interese.

Nu
s-a temut acest episcop de amenințările puterii vremelnice, căci
conștiința eclesiologică îl încredința că Domnul Dumnezeu este
cu el și-i dă izbândă. „Trebuie să mărturisim, fără
înconjur și cu toată franchețea, că viața noastră bisericească
se resimte mult și dureros, de încercările cât mai frecvente și
mai îndrăznețe ale unor factori externi de a se amesteca în
treburile interne bisericești. Amestecul acesta a atins, ca
proporții și gravitate, o măsură cu totul necunoscută până
astăzi în istoria noastră. După ce ierarhii bisericești, acești
sfetnici înțelepți și credincioși ai tuturor vremurilor au fost
excluși – acum pentru întâia dată în istoria neamului – de
la opera de legiferare a țării, toată legislația privitoare la
problemele mari și fundamentale ale Bisericii a fost făcută în
mod unilateral, fără consultarea reală a ei și cu desconsiderarea
sau ocolirea dezideratelor ei legitime. O legislație «de nobis sine
nobis», căreia îi lipsesc temeiurile elementare ale democrației
adevărate. Așa am ajuns să avem un statut de organizare fără
dezbaterea și aprobarea Congresului Național Bisericesc, o lege a
Cultelor fără cunoștința Sinodului Plenar, desființări de
eparhii istorice fără avizul celor competenți, adunări eparhiale
fără votul poporului, numiri de protopopi după sugestiile stranii
și dușmănoase ale celor străini de neam și de credința noastră,
o lege a învățământului cu scoaterea brutală a religiei
împotriva voii maselor populare”.

Un
astfel de episcop va fi indezirabil în orice epocă în care Statul
încetează a mai fi Stat de drept. Un astfel de peiscop va fi tot
timpul urmărit, amenințat, pensionat forțat, fiindcă el se opune
puterii vremelnice care își arogă atribuții chiar și în
Biserică. Pentru cei cuminți, temători, lipsiți de energie
lăuntrică, Episcopul Nicolae Popovici nu poate fi un model. Dar
pentru cei ce au curajul să înfrunte regimul tiran care atacă
valorile Bisericii, el este un păstor de o mare îndrăzneală. În
martie 1950, episcopul îi spunea ministrului Cultelor: „Eu nu-mi
trădez Biserica, atâtat vreme cât știu că poporul stă zid în
jurul meu”. Și poporul a stat zid în jurul lui. Poporul de atunci
și poporul de acum. Episcopul Nicolae Popovici nu a trădat Biserica
și pentru ca noi, cei de azi, să avem o pildă de vitejie în
vremuri de adâncă moleșeală. Episcopul acesta nu a fost de acord
cu himera unei bune colaborări dintre Biserică și Stat, iar
deceniile care au urmat au arătat că nu s-a înșelat.

Calea
Episcopului Nicolae Popovici este calea Bisericii. Iar Biserica a
fost mereu țintuită pe cruce. Firește că nu-i ușor a ne hotărî
pentru a sui pe cruce. Dar un astfel de păstor hotărât nu poate fi
decât un îndemn într-o perioadă de inerție. La 4 octombrie 1950,
în cadrul Sinodului, Episcopul Nicolae, la presiunea politică, a
fost demis „din motive de ordin superior bisericesc și din cauză
de boală”, fiind trimis „pentru refacerea sănătății” la
Mănăstirea Cheia din județul Prahova. Avea 47 de ani și era un om
energic, aprig, cu atitudine dârză, un luptător până la
sacrificiu de sine, iubitor de Hristos și de popor. Dar Statul tiran
nu are nevoie de astfel de bărbați viteji, ci de oameni supuși,
șantajabili. „Mai presus de vexațiuni și frământări, rămâne
conștiința mea creștină, consecventă cu ea însăși și cu
înfricoșătoarele juruințe pe care le-am făcut în fața
altarului acum 15 ani, când la Praznicul de lumină al Rusaliilor am
primit darul arhieriei. E mare lucru să fii om de caracter! E greu
să fii devotat până la moarte lui Hristos, Dumnezeul nostru. E
mare lucru și minunat să duci, în tine și prin tine și-n alții,
la biruință finală, Duhul lui Hristos împotriva duhului veacului
acestuia, care pe atâția amăgește și-i duce la pierzare!”.

Aceasta
este moștenirea duhovnicească a Episcopului Nicolae Popovici, care
a fost tras pe linie moartă de către puterea politică în
colaborare cu administrația bisericească. Ce anume ne spune astăzi
pilda acestui viteaz episcop? În primul rând, că nu avem de ce să
ne temem de puterea vremelnică. Asupra noastră se îngrămădesc
atâtea amenințări. Așa erau și în vremea Episcopului Nicolae.
Dar acela nu s-a lăsat doborât de amenințări, ci a avut curajul
să spună ceea ce conștiința eclesiologică îl îndemna să
mărturisească. Vremurile grele erau și atunci și sunt și acum.
Ca să le înfruntăm corect duhovnicește, putem urma acestui
vrednic arhiereu. În al doilea rând, episcopul ne învăță să
fim demni, să nu fim glugi de ciocani în fața vremurilor
potrivnice. Domnul e cu noi și ne povățuiește. Nu suntem ai
nimănui, așa cum ni se tot inoculează. Ai Domnului suntem și El
are milă de noi. Pentru El trăim și, dacă El voiește, vom și
muri pentru El. Așa că nu ne vom umili nici unui regim politic,
fiindcă noi suntem Biserica. „Noi am dat și vom da ceea ce este
al cezarului, dar nu vom lăsa să fie luat de la noi ceea ce este al
lui Dumnezeu. Vom da brațele de muncă, sudoarea noastră, averea și
ultimul cojoc, dacă e nevoie, dar credința și inimile noastre le
vom păstra pentru Dumnezeu”.Episcopul
Nicolae Popovici este patrimoniul nostru duhovnicesc. În epoca
noastră, acest model reprezintă o soluție. Cum să înfruntăm
vremurile? Iată cum.

Episcopul Nicolae și viața lui țintuită pe
cruce ne arată calea. Să nu așteptăm flori presărate pe cale, ci
cruci la tot pasul. Să ne rugăm acestui sfințit mărturisitor să
ne descopere în adâncul inimii noastre curajul, cuvintele,
atitudinea, jertfelnicia, demnitatea și lucrările care să ne
călăuzească în acest veac al încercărilor.