By Pepe Escobar – 29 septiembrie 2022
Discuțiile secrete dintre Rusia și Germania pentru a-și rezolva problemele Nord Stream 1 și 2 au trebuit să fie evitate cu orice preț.
Războiul Coridoarelor Economice a pătruns pe un teritoriu incandescent, neexplorat: teroarea conductelor de petrol.
O operațiune militară sofisticată – care a necesitat o planificare exhaustivă, care ar putea implica mai mulți actori – a aruncat în aer patru secțiuni separate ale gazoductelor Nord Stream (NS) și Nord Stream 2 (NS2) săptămâna aceasta în apele puțin adânci ale strâmtorii daneze, în Marea Baltică, lângă insula Bornholm.
Seismologii suedezi au estimat că puterea exploziilor ar fi putut ajunge la echivalentul de până la 700 kg de TNT. Atât NS, cât și NS2, în apropierea curenților puternici din jurul Borholm, sunt plasate pe fundul mării la o adâncime de 60 de metri.
Țevile sunt construite din beton armat cu oțel, capabile să reziste la impactul ancorelor portavioanelor și sunt practic indestructibile fără încărcături explozive grave. Operațiunea – care a provocat două scurgeri lângă Suedia și două lângă Danemarca – ar trebui să fie efectuată de drone subacvatice modificate.
Fiecare crimă implică un motiv. Guvernul rus a vrut – cel puțin până la sabotaj – să vândă petrol și gaze naturale UE. Ideea că inteligența rusă ar distruge conductele Gazprom este dincolo de ridicol. Tot ce trebuiau să facă era să închidă supapele. NS2 nici măcar nu era operativ, bazat pe o decizie politică de la Berlin. Fluxul de gaze din NS a fost împiedicat de sancțiunile occidentale. Mai mult decât atât, un astfel de act ar implica Moscova să piardă o influență strategică cheie asupra UE.
Surse diplomatice confirmă că Berlinul și Moscova au fost implicate într-o negociere secretă pentru a rezolva atât problemele NS, cât și NS2. Așa că au trebuit să fie opriți, fără restricții. Din punct de vedere geopolitic, entitatea care a avut motivul să oprească un acord deține anatema unei posibile alianțe la orizont între Germania, Rusia și China.
Cine știe?
Posibilitatea unei investigații „imparțiale” a unui astfel de act de sabotaj monumental – coordonat de nu mai puțin NATO – este neglijabilă. Se vor găsi cu siguranță fragmente din explozivii/dronele subacvatice folosite pentru operațiune, dar dovezile pot fi manipulate. Degetele atlantiste dau deja vina pe Rusia. Asta ne lasă cu ipoteze de lucru plauzibile.
Această ipoteză este extrem de solidă și pare să se bazeze pe informații din surse de informații rusești. Desigur, Moscova are deja o idee destul de bună despre ceea ce s-a întâmplat (sateliții și monitorizarea electronică funcționează 24/7), dar nu o vor face publică.
Ipoteza se centrează pe Marina și Forțele Speciale Poloneze ca autori fizici (destul de plauzibili; raportul oferă detalii interne foarte bune), planificarea și sprijinul tehnic nordamerican (extra plauzibil) și ajutorul armatelor daneze și suedeze (inevitabile, având în vedere acest lucru, era foarte aproape de apele lor teritoriale, chiar dacă a avut loc în apele internaționale).
This hypothesis se leagă perfect de o conversație cu o importantă sursă din serviciile de inteligență germană, care a declarat pentru The Cradle că Bundesnachrichtendienst (BND sau inteligența germană) era „furios” pentru că „nu erau la curent”.
Desigur că nu. Dacă ipoteza este corectă, aceasta a fost o operațiune în mod flagrant anti-germană, care avea potențialul de a metastaza într-un război intra-NATO.
Mult-citatul articol 5 al NATO – „un atac asupra unuia dintre noi este un atac asupra tuturor” – evident nu spune nimic despre un atac NATO contra NATO. După perforarea conductei, NATO a emis o declarație blândă „crezând” că ceea ce s-a întâmplat a fost un sabotaj și va „răspunde” oricărui atac deliberat asupra infrastructurii sale critice. NS și NS2, de altfel, nu fac parte din infrastructura NATO.
Întreaga operațiune a trebuit să fie aprobată de nordamericani și desfășurată sub marca lor Divide and Rule. „Nordmericanii” în acest caz înseamnă neo-conservatorii și neo-liberalii care conduc mecanismele guvernamentale din Washington, în spatele senilului cititor de teleprompter.
Aceasta este o declarație de război împotriva Germaniei și împotriva întreprinderilor și cetățenilor UE – nu împotriva mașinăriei eurocrate kafkiene de la Bruxelles. Nu vă înșelați: NATO conduce Bruxelles, nu șefa Comisiei Europene (CE) și rusofoba turbată Ursula von der Leyen, care este doar o servitoare umilă a capitalismului financiar.
Nu e de mirare că germanii sunt absolut tăcuți; nimeni din guvernul german, până acum, nu a spus nimic substanțial.
Coridorul polonez
Până acum, diverse cursuri de conversație sunt la curent cu tweet-ul fostului ministru polonez al apărării și actual europarlamentar Radek Sirkorski: „Mulțumesc, SUA”. Dar de ce s-ar afla Polonia nesemnificativă pe primul plan? Există o rusofobie atavică, o serie de motive politice interne foarte complicate, dar, mai ales, un plan concertat pentru a ataca Germania, bazat pe resentimente reprimate – inclusiv noi cereri de reparații pentru cel de-al doilea război mondial.
Polonezii, de altfel, sunt îngroziți de faptul că odată cu mobilizarea parțială a Rusiei și noua fază a Operației Militare Speciale (SMO) – care urmează să fie transformată în curând într-o Operațiune Antiterorism (CTO) – câmpul de luptă ucrainean se va deplasa spre vest. Lumina electrică ucraineană și încălzirea vor fi cu siguranță distruse. Milioane de noi refugiați din vestul Ucrainei vor încerca să treacă în Polonia.
În același timp, există un sentiment de „victorie” reprezentat de deschiderea parțială a conductei baltice în nord-vestul Poloniei – aproape simultan cu sabotajul.
Vorbind despre sincronizare. Baltic Pipe va transporta gaz din Norvegia în Polonia prin Danemarca. Capacitatea maximă este de numai 10 miliarde de metri cubi, ceea ce se întâmplă să fie de zece ori mai mic decât volumul furnizat de NS și NS2. Deci Baltic Pipe poate fi suficient pentru Polonia, dar nu are nicio valoare pentru alți clienți din UE.
Între timp, ceața războiului devine din ce în ce mai groasă. S-a documentat deja că elicopterele nordamericane survolau nodurile de sabotaj cu doar câteva zile în urmă; că o navă „de cercetare” din Regatul Unit stătea în apele daneze de la mijlocul lunii septembrie; că NATO a postat pe Twitter despre testarea „noilor sisteme fără pilot pe mare” în aceeași zi a sabotajului. Ca să nu mai vorbim de faptul că Der Spiegel a publicat un raport surprinzător intitulat „CIA a avertizat guvernul german împotriva atacurilor asupra conductelor de la Marea Baltică”, posibil o piesă inteligentă pentru negarea plauzibilă.
Ministerul rus de Externe a fost ascuțit ca un brici: „Incidentul a avut loc într-o zonă controlată de inteligența nordamericană”. Casa Albă a fost nevoită să „clarifice” că președintele Joe Biden – într-un videoclip din februarie care a devenit viral – nu a promis că va distruge NS2; a promis că „nu va permite” să funcționeze. Departamentul de Stat al SUA a declarat că ideea că SUA au fost implicate este «absurdă”.
Purtătorului de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, îi revenea să ofere o bună doză de realitate: deteriorarea conductelor a reprezentat o „mare problemă” pentru Rusia, pierzând în esență rutele sale de aprovizionare cu gaze către Europa. Ambele linii NS2 fuseseră pompate cu gaz și – în mod esențial – erau pregătite să-l livreze în Europa; acesta este Peskov care admite în mod criptic că negocierile cu Germania erau în desfășurare.
Peskov a adăugat: „Acest gaz este foarte scump și acum totul se ridică în aer”. El a subliniat din nou că nici Rusia, nici Europa nu au de câștigat din sabotaj, în special Germania. Vinerea aceasta va avea loc o sesiune specială a Consiliului de Securitate al ONU pe tema sabotajului, convocată de Rusia.
Atacul straussienilor
Acum pentru imaginea de ansamblu. Pipeline Terror face parte dintr-o ofensivă straussiană, ducând despărțirea Rusiei și Germaniei la nivelul suprem (așa cum o văd ei). Leo Strauss and the Conservative Movement in America: A Critical Appraisal, de Paul E. Gottfried (Cambridge University Press, 2011) este o lectură necesară pentru a înțelege acest fenomen.
Leo Strauss, filozoful evreu-german care a predat la Universitatea din Chicago, este la baza a ceea ce mai târziu, într-un mod foarte întortocheat, a devenit Doctrina Wolfowitz, scrisă în 1992 sub numele de Defense Planning Guidance, care a definit „misiunea Statelor Unite în era post-Război Rece.”
Doctrina Wolfowitz merge direct la obiect: orice potențial competitor al hegemoniei SUA, în special „națiunile industriale avansate” precum Germania și Japonia, trebuie distrus. Europa nu ar trebui să-și exercite niciodată suveranitatea: „Trebuie să fim atenți să prevenim apariția unui sistem de securitate pur european care ar submina NATO și în special structura sa de comandă militară integrată”.
Trecem rapid la Legea privind Împrumutul-Închirierea apărării Democrației din Ucraina, adoptată cu doar cinci luni în urmă. Acesta stabilește că Kievul are un prânz gratuit atunci când vine vorba de toate mecanismele de control al armelor. Toate aceste arme scumpe sunt închiriate de SUA la UE pentru a fi trimise în Ucraina. Problema este că orice s-ar întâmpla pe câmpul de luptă, până la urmă, UE este cea care va trebui să plătească facturile.
Secretarul de Stat nordamerican Blinken și subalterna sa, Victoria „F**k the EU” Nuland, sunt straussieni, acum complet dezlănțuiți, care au profitat de golul negru de la Casa Albă. Așa cum stau lucrurile, există cel puțin trei „silozuri” de putere diferite într-un Washington fracturat. Pentru toți straussienii, o operațiune bipartizană strânsă, care unește mai mulți suspecți obișnuiți de profil înalt, distrugerea Germaniei este primordială.
O ipoteză de lucru serioasă îi plasează în spatele ordinului de a conduce Pipeline Terror. Pentagonul a negat cu forță orice implicare în sabotaj. Există canale secrete în spate între secretarul Consiliului de Securitate al Rusiei, Nikolai Patrushev, și consilierul pentru securitate națională al SUA, Jake Sullivan.
Și sursele disidente din Beltway jură că CIA nu face parte din acest joc; Agenda lui Langley ar fi să-i forțeze pe straussieni să renunțe la reîncorporarea Rusiei pe Novorossiya și să permită Poloniei și Ungariei să înghită ce vor în Ucraina de Vest înainte ca întregul guvern american să cadă într-un gol negru.
Vino să mă vezi în Cetate
Pe Marea Tablă de șah, summitul Organizației de Cooperare de la Shanghai (SCO) în Samarkand, Uzbekistan, în urmă cu două săptămâni, a dictat cadrul lumii multipolare care urmează. Combinați-l cu referendumurile de independență din RDP, LPR, Kherson și Zaporojie, pe care președintele rus Vladimir Putin le va încorpora oficial în Rusia, posibil chiar vineri.
Odată cu închiderea rapidă a ferestrei de oportunitate pentru un avans la Kiev înainte de primele stări de iarnă rece și mobilizarea parțială a Rusiei pentru a intra în curând în SMO reînnoit și pentru a adăuga panica occidentală generalizată, Pipeline Terror ar avea cel puțin „meritul” de a consolida o Victorie tactică straussiană: Germania și Rusia s-au separat fatal.
Cu toate acestea, retrocedarea va fi inevitabilă – în moduri neașteptate – inclusiv dacă Europa devine din ce în ce mai ucrainizată și chiar poloneză: o marionetă intrinsec neofascistă, nerușinată a SUA ca prădător, nu partener. Foarte puțini în UE nu au creierul spălat suficient pentru a înțelege cum este pregătită Europa pentru toamna finală.
Războiul, al acelor straussieni instalați în Deep State – neoconservatori și neoliberali deopotrivă – nu va ceda. Este un război împotriva Rusiei, Chinei, Germaniei și a diferitelor puteri eurasiatice. Germania tocmai a fost doborâtă. China este observată în prezent, cu atenție. Și Rusia – nucleară și hipersonică – nu va fi intimidată.
Marele maestru de poezie C.P. Cavafy, în Waiting for the Barbarians, scria „Și acum ce se va întâmpla cu noi, fără barbari? Acești oameni erau o specie de soluție.” Barbarii nu mai stau la porți, deja nu. Ei sunt în interiorul Cetății lor de aur.
Karen Smith de la The Cradle
About Post Author
