Nae Georgescu: Iubind în taină: dragostea dintre doi mari poeți, Mihai Eminescu și Veronica Micle (Editura MUȘATINIA, 2022)

„Povestea de iubire dintre Mihai Eminescuși
Veronica Micle a fost de la început o poveste rău croită, pentru
că a plecat din mai multe puncte deodată. Mai întâi s-a ticluit
în mintea și
în relațiile
dintre prietenii și
cunoscuții
lor, risipindu-se apoi și
recreându-se unde a fost nevoie de iubire pe de o parte, de omenesc
pe de alta, în înțelegerea lui mai ales.

Evident, este o zonă a ajustărilor și
potrivirilor continui. Pe măsură ce s-au descoperit noi creații
eminesciene în inepuizabilul său depozit de manuscrise, și
s-a observat că din centrul poeziei sale erotice iradiază constant
imaginea ei,
s-au configurat împrejurările. Pe măsură, iarăși,
ce au ieșit
la iveală mărturii documentare despre ea– mai ales scrisori, dar și
amintiri, impresii etc. – împrejurările s-au reconfigurat.

Cert este că nu se potriveau cele două
imagini, cea dinlăuntru, reieșită
din sufletul poetului implicat în creație,și cea din
afară, rezultată, probabil, din dorința
anturajului de a stabili un adevăr. Adevărul doare totdeauna,
sufletul nu vindecă mereu… Adevărul vrea calea realității,
sufletul nu are cale, este nemișcător…

În această zonă a realității
terestre, „adevărate”, s-au încercat mai multe puncte din care
să înceapă explorarea relației
pentru a construi ceea ce se cheamă o biografie, în cazul nostru:
viețile
paralele congruente. Evident, citite prin creația
ca atare, toate devierile se iartă: și
ce dacă și-au
fost infideli, și
ce dacă ea l-a
împiedicat în viața
politică iar el,
în cea de familie, și
ce dacă o mândrie exagerată a eia făcut-o să se laude și
să se afișeze
public cu iubirea pe care i-o poartăel … și
ce dacă, și
ce dacă. Relația
s-a constituit și
s-a consolidat sub emblema de pereche, a devenit chiar perechea
paradigmatică a poeților
români.

Ei se pot despărți,
reapropia, trăda, ierta, dar sunt o pereche de îndrăgostiți,
totul li se iartă pentru că sunt creatori, sorb poezie unul de la
celălalt, experimentează răul lumii în mic…

Această imagine ar putea fi și
rămâne convenabilă, dacă n-ar fi șchioapă
cel puțin
într-o privință:
tocmai aceea a creației.
Opera lui este imensă – a ei, mică, mai puțin
valoroasă, uitată (dată uitării, mai bine zis). Acesta poate fi
un adevăr, și
în mare măsură chiar este; dar…cum să faci pereche între mareși mic,
între imens și
minuscul mai degrabă?! Teoretic, asta nu se poate, implică
servitute din partea celui mic, dorință
de concurență,
furt de harismă – tot ce vreți.
Numai că… în mentalul colectiv ideea de pereche s-a consolidat,
există dincolo de acest paradox teoretic.

Și atunci? Da,
să despărțim
viața de
operă, biografia de creație,
cum cer socialiștii
la începutul secolului al XX-lea… Asta, iarăși
e convenabil, el este marele beneficiar – ea este o întâmplare, de
altfel repetată în toate aventurile amoroase ale lui.

Pe un maldăr de documente atât de înalt,
cum îl avem astăzi, imaginea este chiar convenabilă. Dar… Există
acest dar…
Cât de cunoscut era ziaristul Eminescu în epoca lui ca poet? Până la
volumul cu 64 de poezii publicat în 1883, el publicase înConvorbiri literarevreo 30 și
ceva de titluri (din 1881 nu mai publicase nimic, ocupat să-și
definitiveze volumul cerut de Titu Maiorescu), încât Al.
Macedonschi putea să-i zică, chiar public: „Un X… pretins
poet…”, el. Al. Macedonschi având volume de poezii publicate….
Numai în Convorbiri literarea publicat Eminescu, revistă cu un tiraj de câteva sute de
exemplare (cam 800 de exemplare). Lumea bună le cunoștea,
desigur, dar numai pe acestea, nu avea acces la cele peste 400 de
titluri descifrate astăzi din maldărul de documente amintit mai
sus. Imaginea sa publică de poet se construia mai mult după
regulile imaginarului colectiv. Ori, în același
timp, imaginea de poetă a Veronicăi Micle se construia tot din
câteva zeci de titluri, desigur, publicate, însă, în Convorbiri
literare, Literatorul, Columna lui Traian șiFamilia, poezii scurte, difuzate în
patru medii culturale, cu tiraj mai larg așadar;
în multe dintre este evocat chiar Eminescu, multe altele fiind
scrise în stil eminescian (ea este primul epigon poetic al lui
Eminescu, înainte de Vlahuțăși
ceilalți).
Realitatea aceasta terestră care ne obligă să coborâm în presa
timpului ne arată că chiar atunci s-a constituit în mentalul
colectiv ideea de pereche. Cutare ziarist de laFamilia o spune pe față:
ea este perechea poetului, cutare altul, vrând s-o atace ca înrobită
modelului, nu are alt titlu de pamflet mai inspirat decât acesta: „O
familie de poeți”.

Așadar,
nu din numărul de poezii, nu din mărimea lor sau din valoarea lor –
ci din viață,
din cele văzute, auzite, citite, simțite,și oarecum
de la sine s-a născut pentru public ideea curată de relație
cu egalitate între parteneri, de pereche paradigmatică a poeților
români. Această imagine a persistat în timpul vieții
lor și
câțiva
ani după ce au murit.

Apoi?… Apoi au început „croielile”
succesive pentru a ajusta imaginea, pentru a o caricaturiza și
chiar pentru a o șterge.
Cartea de față
își
propune să stabilească liniile și
direcțiile
acestei tendințe
de disoluție.
Interese, invidii, inabilități.
Le vom urmări, încercând să le explicăm – dar, repetăm, nu
pentru a încerca să refacem imaginea idilică a poeților-pereche,
apelând mereu la miezul operei pentru a-l iubi pe fiecare în parte
după măsură – ci pentru a descrie mecanismul ca atare.”

Extras din „Iubind în taină: dragostea dintre doi mari poeți, Mihai Eminescu și Veronica Micle!”, N. Georgescu, Centrul Cultural Spiritual Văratic, Editura MUȘATINIA, 2022