Părintele Visarion Iugulescu între martirii neamului (+24 mai 2008)

Au
trecut mulți ani de la adormirea Părintelui Ierodiacon Visarion
Iugulescu, dar nu a fost uitat nici misionarismul și nici
sacrificiul sfinției sale, pentru că s-a făcut pe sine jertfă
atât pentru aproapele, cât și pentru țară.

Nenumăratele răni
sufletești, care au fost vindecate prin dragostea Părintelui
Visarion față de oameni, mărturisesc comemorarea anuală făcută
în amintirea lui, pentru că „moștenirea duhovnicească a
Părintelui Visarion Iugulescu este comuniunea, unimea prin
dragostea mântuitoare”.
Lupta sfinției sale de a restabili relația dintre om și Dumnezeu,
în momentele când ateismul avea drept scop anularea credinței
ortodoxe și a moralității umane, este o dovadă că Părintele
Visarion poate fi inclus între martirii neamului, care și-au jertfit propria viață pentru apărarea identității poporului
român. Conștient de greutățile pe care avea să le întâmpine,
și-a asumat condiția samarineanului milostiv, care „presupunea
întâmpinarea smerită a dezacordului, a împotrivirii și a
coalizării oponenților și a tuturor care nu empatizau cu acest
model viu, de a face milă cu cel suferind”

Aleși
de către Dumnezeu pentru a face parte din semeția Israelului cel
ceresc, martirii, mucenicii, care și-au dăruit viața lui Hristos,
ca jertfă bineplăcută Lui, făcându-se vrednici de El prin
purtarea crucii, cel
ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine(Matei 10, 38), sunt cei care au scris prin vărsarea sângelui lor
istoria bisericii..
„Zelul înflăcărat al celor dintâi ucenici ai lui Hristos,
credința lor curată și nebiruită”le regăsim și la cei care au pătimit pentru Hristos, căci „din
persoana sfântului se revarsă un duh de generozitate, de
autojertfire, de atenție, de participare, fără nici o grijă față
de sine”.
Au fost înzestrați de către Dumnezeu cu cele patru virtuți
creștine, cu cele patru puncte cardinale ale vieții, adică:
înțelepciunea, dreptatea, cumpătarea și bărbăția, dar li s-a
dat și putere de a birui suferința prin bărbăția creștină,
care este „virtutea curajului în fața durerilor și a greutăților
vieții”.
Dragostea față de Dumnezeu și-au dovedit-o prin stăruința lor în
credință, prin virtutea bărbăției care „se arată în răbdarea
suferințelor morale și a durerilor fizice până la jerfă, până
la moarte”,
iar încredințarea vieții lor în mâinile lui Dumnezeu este actul
cuprins în lucrarea făcută de Mântuitorul, deoarece „conținutul
morții lui Hristos ca jertfă îndreptată spre Dumnezeu și cu mare
efect pentru umanitatea Sa este o totală predare a lui Hristos, ca
om, Tatălui”

Construcția
morală a celor ce au pătimit în cumplitele închisori din țara
noastră și a celor care, deși n-au fost închiși, au fost
prigoniți în libertate, a fost formată de o profundă înțelegere
a dragostei adevărate a lui Dumnezeu față de umanitate, pe care o
găsim exprimată de către Însuși Fiul: Căci
Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut
L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață
veșnică(Ioan 3, 16). Dragostea lui Dumnezeu se regăsește în profunzimea
acestui mare sacrificiu: „căci Și-a dat pe singurul său Fiu la
moarte pe cruce pentru salvarea noastră”.,
pentru restabilirea relației dintre om și Dumnezeu, deoarece „prin
jertfa adusă Tatălui, Hristos restaurează și îndumnezeiește
firea omenească”.
Luând exemplul Mântuitorului de a-și asuma durerea de a fi
sacrificat de către Tatăl pentru păcatele lumii (Isaia 53, 4-5),
martirii neamului și-au asumat durerea de a fi sacrificați pentru a
răscumpăra păcatele neamului (Filipeni 2, 4-5), după cum
mărturisește și Părintele Justin: „Dumnezeu a binevoit să
suferim acest martiriu ca prin jertfa noastră să ispășim din
păcatele neamului. Închisorile ne-au învățat adevărata
rugăciune, care se naște din suferință, jertfă și dăruire de
sine.”.
Lucrarea de jertfă a Mântuitorului a dus la dobândirea înfierii,
făcându-ne fii și moștenitori (Galateni 4, 4-7), căci „prin
jertfa aceasta adusă lui Dumnezeu, Hristos în același timp Se
desăvârșește ca om”, iar pe cei de o credință cu El făcându-i frați prin har,
pentru că „luptele apostolilor, sângele mucenicilor și sudorile
pustnicilor au întărit creștinismul, au slujit la binele
aproapelui și au slăvit pe Dumnezeu cu dragoste adevărată”

Suferința
celor prigoniți pentru Hristos, între care și Părintele Visarion,
a fost o pregătire pentru a-și arăta dragostea lor pentru
Mântuitorul, un urcuș spre desăvârșire, precum menționează
Părintele Stăniloae, făcând referire la Hristos „sfințire a
trupului înseamnă sau pregătirea Jertfitorului pentru a Se jertfi
lui Dumnezeu, sau e un efect al actului de jertfă”..
Asumându-și jertfa fără răzvrătire împotriva lui Dumnezeu și
arătând dragoste față de Acesta,mărturisitorul
Ierodiacon Visarion Iugulescu a
trecut printr-un proces de transformare lăuntrică, după cum a spus
Părintele Arsenie Papacioc: „eram în luptă cu mine ca să mă
birui, să rezist”.
Dobândirea desăvârșirii are la bază iertarea (Matei 6, 14), iar
libertatea e depășirea propriilor patimi; acestea au fost pentru
sfinția sa iscusința de a dovedi prin atitudine, prin comportament
dragostea față de Dumnezeu, lucru pe care îl găsim și în
predicile sale: ”să nu ne împuținăm dragostea și credința
noastră când vom avea încercări și ispite, când suntem bolnavi,
când vom fi în cine știe ce suferințe, fiindcă din ele vom
dovedi cât de mult Îl iubim noi pe Dumnezeu”.
Îndemn care poate fi completat de către menirea fiecărui individ
în parte și datoria morală a fiecăruia, lucru susținut și de
Părintele Justin: „Este un păcat să nu fii la înălțimea
jertfei pentru care ai fost menit. Și orice păcat trebuie
răscumpărat, îl răscumpără cei care vin după tine, cu
sacrificiul lor.”

Asumarea
suferinței, trăită de către Părintele Visarion, cuprinde porunca
lăsată de către Hristos apostolilor (Ioan 15, 12-13), făcând din
iubire „marele sens al existenței și fără acest sens toate
pier și nici nu pot fi concepute”,
trăind în Hristos și pentru Hristos, precum cei din închisorile,
care au dat atâția mucenici, și sfinția sa, care a dat atâția
ucenici iubitori de ortodoxie.și totodată biruința asupra morții (Ioan 11, 25-26), pentru că
toți cei care au fost prigoniți și chinuiți au iubit pe Dumnezeu
cu prețul vieții lor.
Scopul suferinței sfinției sale prin analogie cu cea a
Mântuitorului (Isaia 53, 7-8), care „a adus pe lume concepția de
mântuire prin suferință”,
a fost o profundă participare la mântuirea neamului și insuflarea
spiritului național, cuprinzând binefacerea ispășirii păcatelorși bucuria prezenței lui Dumnezeu: „cu cât sufeream mai mult, cu
atât prezența Lui era mai mare în inima noastră”.
Părintele Ierodiacon Visarion a suferit, pentru curățarea acestui
neam, a știut să valorifice adevărata libertate, după cum a spus
Valeriu Gafencu „libertatea absolută nu e în creație, ci în
Creator”,
omul cunoscându-și limita umanului, deoarece raportarea la Model
„nu va fi făcută nicioadată cu intenția identificării, ci doar
cu dorința asemănării prin acceptarea morții”,
punând dragostea pentru aproapele mai presus decât dragostea de
sine. Înțelegând suferința prin jertfire ca o binecuvântare,
sfinția sa a conștientizat că „suferința adevărată este să-L
respingi pe Dumnezeu, să faci ceva ce nu-I place Lui”și că „trebuie dăruită lui Dumnezeu, ca un miros de bună
mireasmă și ca o datorie, o petrecere sfântă și strălucirile
unei vieți alese”.
Noi, ca moștenitori ale îndemnurilor sale duhovnicești, ar trebui
să urmăm făgașul acestei jertfe făcute pe altarul țării pentru
mântuirea neamului și pentru că „viața omului nu are sens,
decât în vederea dobândirii Duhului Sfânt”

Următor al suferinței lui Hristos, Părintele Visarion a cunoscut
„modul prin care putem intra și noi în aceea Împărăție în
care nu mai e moarte, mod care constă în biruirea prin jerfelnicie
a egoismului nostru păcătos”.și,
prin multă străduință, a încercat să-l trasmită celor care au
avut deschiderea să-i asculte sfaturile. Trecerea anilor nu au lăsat
sub tăcere cuvintele adresate, pentru a transmite mai departe
tradiția ortodoxă și pentru a vindeca rănile sufletești, ci s-au
făcut vii. Prezența duhovnicească a Părintelui Visarion între
noi se poate face prin intermediul cuvintelor lui, precum a spus
Mântuitorul oricine
trăiește și crede în Mine nu va muri în veac (Ioan
11, 26), fiind reflectate în îndemnul: „Să fiți lumini pe
oriunde mergeți și să mărturisiți pe Dumnezeu cu fapta, cu
cuvântul, cu viața, cu trăirea voastră!”

Acest
articol apare în amintirea trecerii la cele veșnice a Părintelui
Ierodiacon Visarion (24 mai 2008) și a străduinței sale pentru a
mărturisi credința ortodoxă în neamul nostru.

Arhimandrit
Hariton Negrea,

Starețul Mănăstirii Sfinții Arhangheli – Petru Vodă