Acad. Ilie Bădescu: Despre mărturisire. Ideologiile care distrug lumea. Pe cine mărturisește corectul politic? Noul globalism si corectitudinea politică. Elite malefice și elite harismatice (I)

Pe
cine mărturisește corectul politic?

Imperiile
din lumea aceasta nu decurg din firea lucrurilor ci din linia
directoare a „puterilor văzduhului”. Sociologii americani,
Frazer și Tony Campolo, preiau accepțiunea paulină asupra
„puterilor spirituale” ale văzduhului, cele care, „în
alianță cu răul, pot energiza rebeliunea dezordonată a lumii”ⁱⁱ.
„Prin conectarea activă a acestor spirite cu anumite formațiuni
sociale, unele elemente ale societății sunt transformate în forțe,
în activității și în seducții.
… Realitățile sociale și inițiativele umane pot să devină
aliatele acestor puteri decăzute”ⁱⁱⁱ.
Puterile căzute dezorganizează lumea. În mediul operării lor se
aleg însă și mărturisitorii liniei dumnezeiești, ai rânduielilor
firești, așa cum le-a creat Dumnezeu, care se disting de cei ce
mărturisesc linia sistemului, potrivnicii lui Dumnezeu și ai firii
așa cum a creat-o Dumnezeu. Aceștia sunt corecții politic, cei ce
se fac martori, promotori și apărători ai sistemului rebel față
de rânduiala dumnezeiască. Între ei și mărturisitorii lui
Dumnezeu se deschide războiul nevăzut care despică veacul cu linia
lui.

Ascensiunea
sistemului aduce cu sine debilitarea lumii prin păcat. Prin cele
„văzute și nevăzute”, se „desfășoară planul etern al lui
Dumnezeu” în lumea aceasta. Până la întrupare, cele nearătate
au rămas în parte ascunse de întunericul păcatului, astfel că
lumea a fost profund marcată de un deficit. Iisus Domnul „a fost
ales (rânduit) mai înainte de întemeierea lumii (de creație), dar
Care a fost arătat în anii cei mai de pe urmă de dragul vostru”^ivși astfel, după venirea și întruparea Sa în istorie, lumea cu
popoarele ei, existența toată, au dobândit „un înțeles
pozitiv”^v,
căci lumea a fost scoasă din deficitul ontologic pe care i-l
pricinuise căderea în păcatul neascultării. Lupta cu păcatul nu
este doar una individuală ci și una obștească, fiindcă în
păcatul trufiei sistemului cad nu pur și simplu indivizii, ci chiar
marile civilizații în întregul lor, state și popoare. O asemenea
alunecare s-a petrecut în Europa în Quatrocento, prin marea ruptură
provocată atunci dintre moștenirea greco-romană și
spiritualitatea creștină, ruptură generalizată pe firul marelui
trend civilizațional european. Așa au apărut și promotorii
sistemului nou, fără de Dumnezeu. Ei sunt corecții politic, adică
cei ce ridică linia sistemului la rang de adevăr suprem și de cale
unic-corectă. Biserica a fost astfel puternic afectată în latura ei misionară de
noua doctrină. Știința a fost ruptă de credință, iar fractura
quattrocentistă s-a desăvârșit, ne spune Mircea Eliade, în
secolul al XVII-lea. Roadele otrăvite se vor arăta progresiv în
secolele următoare, începând cu marea deflagrație anticreștină
din veacul al XVIII-lea indusă de valul revoluției franceze spre a
culmina cu instalare primului stat programatic anticreștin, statul
comunist sovietic, care a transformat idolatria ideologică
marxist-leninistă și explicit anticreștină în doctrină statală.
A urmat, la scurtă vreme, experimentul statului nazist, ridicat tot
pe temelia unei idolatrii ideologice, cea rasistă. În aria
occidentală, startul procesului poate fi identificat în momentul
lansării ideologiei trumaniste, care, printr-o declarație din 1948,
la încheierea războiului, a anunțat idolatria blândă, deși nu
mai puțin vicleană, a consumerismului.
În ultimul deceniu al sfârșitului de secol XX și în primul
pătrar al secolului XXI aceste tendințe distructive s-au
radicalizat în noua ispită babeliană numită „corectitudine
politică” și în transumanism. Toate cele patru direcții au
consemnat lovituri radicale date principiului etnoidentitar și
Bisericii creștine ca tip de relație socială universală cu
dimensiune orizontală și verticală. Aceste mutații au devenit
mediul favorizant al unei deviații care îmbină demonismul cu
exterminarea inocenților, în cele două expresii ale sale:
pruncuciderea în pântece cu vânzarea pruncilor abia născuți de
către mame surogat, la prețuri variind între 40 000 și 60 000 de
euro. O țară în care este îngăduită această deviație demonică
n-are viitor, Guvernanții care îngăduie ori chiar favorizează
asemenea practici prin legislații protectoare se transformă în
groparii propriului popor. Evident, corectul politic se va grăbi să
apere libertatea mamelor surogat de a-și vinde pruncii ori de a-i
suprima în pântece în numele dreptului de a dispune „liber” de
propriul trup.

Noul
globalism si corectitudinea politică

Formula
mentală a „noului om corect” este vitală pentru triumful noului
globalism pentru că direcția sistemului trebuie declarată linie
corectă de acțiune, de gândire, de sensibilitate. Sistemul este
corect, va striga omul corect. Potrivnicii lui sunt incorecții
politic. Ei trebuie să fie educați, aduși la corectitudine. Noul
globalism,amoralist și masificator, autarhic și nihilist, se va folosi de
armata corecților politic pentru a desăvârși contra-educația
planetară. Globalizarea
cu perspectiva ei amoralistă, masificată și masifictoare (obturând
interioritatea ba chiar nimicind puterile interioare), a triumfat din
momentul în care lumea care, în trecutele vremuri, își căuta
mântuirea în cer, a consimțit și deci s-a livrat, prin elitele
popoarelor rătăcite, ideii care enunță posibilitatea amăgitoare
a desăvârșirii treptate și complete pe pământ, prin
prosperitate materială, prin bunăstare economică, prin
desconsiderarea sufletului în favoarea trupului și prin alegerea
bunăstării în locul mântuirii.
Acesta este hotarul de la care începe tărâmul corectitudinii
politice. Punctul culminant al acestei noi direcții și momentul de
start al mondializării unei asemenea viziuni pseudomesianice, căci
e fără perspectivă transcendentă, a fost „punerea în
circulație de către președintele Harry Truman în 1948 a
ideologiei dezvoltării economice, care a devenit de atunci «idealul
întregii lumi așa zise libere»”^vi(Mantzaridis, 14). Aceasta este prima expresie, expresia blândă, a
gândirii răsturnate căci a mutat tărâmul salvării din cer pe
pământ, dinspre cele sufletești spre cele trupești și astfel a
asigurat triumful ideii că omul poate orice, și orice invitație la
înțelepciunea smereniei, a măsurii de sine, a fost decretată
incorectă politic. A nu consimți la ideologia progresivistă, la
evoluționism, la transgenderism etc. era și este întâmpinat ca o
inabilă ofensă adusă „noului om corect”.

„Oamenii au crezut în
[globalizare], au socotit-o ca pe cel mai înalt bine, și-au pus
întreaga lor personalitate în slujba acestui ideal”. „În felul
acesta au început să se transforme în mașini de consum, să-și
piardă universul interior, să uite neliniștile duhovnicești și
să identifice libertatea cu anularea limitelor consumului și ale
circulației” (ibidem, p. 14-15).

Curios este că în același timp se dă
startul acestei filosofii economiste, fără dimensiune și
perspectivă spirituală, duhovnicească, în tot Estul comunist doar
că justificarea îmbracă aici forme agresive și ideocratice (în
România tot în 1948 se petrece naționalizarea mijloacelor de
producție în numele eliberării de proprietatea privată prin
proprietatea economică de tip colectivist, denumită, mincinos, a
întregului popor). Omul nou de tip comunist este, în Est, varianta
regională a omului corect, a corectului politic, așa cum este el
definit în Vest. A fi de acord cu linia partidului însemna a fi
corect, politic corect. Dacă în Apus, noua filosofie economică
declanșa un „război blând” contra vieții duhovnicești, în
Răsărit acest război a fost atroce, exterminator, devoalând, dacă
mai era cazul, caracterul anticristic, antiduhovnicesc, amoral,
anti-uman al noii orientări. Începea „deconstructivismul”
globalizării în cele două expresii ale sale: „blând” în
Occident și „deosebit de agresiv” în Răsărit, însă cu
aceleași efecte pe ambele fețe ale lumii și cu aceiași țintă:
triumful omului corect politic. A noului om corect. Omul global este,
iată, om fără interioritate, fără dimensiune spirituală
(duhovnicească), fără tensiune eshatologică și fără
perspectivă transcendentă. Este a-calitativ, este omul cantității
și al masificării, este imanentist și fără măsură,
soteriologist, adică promotor al unui mesianism imanentist, de
variante multiple, de la cel occidentalist (mesianismul ideologiei
Occidentului eliberator) la cel eurasianist (una dintre variantele
Orientului eliberator). Omul global este totodată omul fără de
apartenență la un popor și o biserică și deci cu totul
insensibil la ideea de popor și de familie a popoarelor. Când omul
pierde conștiința că „este ființă împrumutată” și în
consecință își pierde măsura, „este normal să treacă dincolo
de limitele sale și să se auto-divinizeze” (Mantzaridis, p.
157). Omul corect (aderent la linia sistemului) este egolatru și
despotic, agresiv cu toți cei care nu i se alătură și nu primesc
să-i semene. Indiferent de aria geografică a sistemului: Vestul
atlantist sau Estul eurasianist.

Atâta
vreme cât lumea a fost divizată în două sisteme politice, dar
prăvălită în același „gol interior”, în același
vid moral, s-a putut păstra iluzia că încă există salvare în
opțiunea pentru unul dintre poli în opoziție neîmpăcată cu
polul opus. În clipa în care s-au prăbușit regimurile comuniste,
adevărul lumii a devenit evident, iar diferența dintre cele două
fețe ale corectului politic a dispărut. Din acel moment „noul
sistem” s-a impus odată cu termenul care-l și exprimă:
globalizarea. S-a văzut brusc, instantaneu, că lumea e globală,
ceea ce era adevărat cu mult mai devreme, din clipa în care
creștinismul a fost supus acțiunii forțelor secularizante, adică,
din momentul în care „omul mondial” păstrându-și conștiința
mondializării (a lumii ca întreg) a pierdut tensiunea eshatologică,
duhovnicească și perspectiva transcendentă, sufletul lui
înecându-se în materialismul ideologiei prosperității, al
salvării prin bunăstare trupească, în dispreț stupid față de
suflet. În Răsărit funcționase falsa eshatologie a planurilor
cincinale care erau înfățișate ca tot atâtea trepte spre
„comunismul final, eliberator” și deci spre domnia fericirii
universale (tema „paradisului terestru”). În Apus religia
creștină și mesianismul creștin au fost treptat substituite de
câteva idolatrii (specii de religii maimuțărite, după expresia
lui Mircea Eliade): a prosperității, a progresului tehnologic, a
transumanismului etc. Totul părea că se află sub puterea „omului
autonom”, care se creează pe sine, iar din faptul că poate să
treacă de limitele sale dobândea și „false dovezi” pentru
tentația luciferică de a se auto-diviniza și a inaugura era
postumanității. Începuse în lume secolul cel mai urât al
omenirii, veacul domniei universale a materialismului compact din
care se va naște proiectul unei omeniri fără diversitate lăuntrică
și doborât de credința în funcția eliberatoare a statului
magic și
în anunțul erei postumanității.

Este adevărat că, după căderea
sistemelor comuniste s-a creat un „gol ideologic” pe care
„ideologia globalizării încerca a-l acoperi” (Mantzaridis, p.
15). Însă chestiunea e mult mai gravă, fiindcă golul este mai
vechi și mai adânc. El nu este un „gol ideologic”, ci un „gol
noologic”, un teribil vid spiritual, tipic pentru omul fără de
Dumnezeu și deci pentru „chipul lipsit de centru spiritual” si
de „oglindă dumnezeiască”. Acesta este promotorul liniei
sistemului și el se numește „corect politic”, adică aflat în
conformitate cu linia, oricât de absurdă era sacrificarea
adevărului și a chipului divin din făptura omului real. Omul
real și corectul politic intră în
conflict într-una și aceiași persoană, într-una și aceiași
societate.

Societatea
nouă, globală, insensibilă la identitatea inconfundabilă a
popoarelor și a omului, ca făptură care poartă chip dumnezeiesc,
este înfățișată astfel ca „un paradis terestru”, ca univers
al salvării, încât observăm că o altă trăsătură a
globalismului (pe lângă cele enumerate: externalism, abstractism,
deconstructivism, etc.) este cea soteriologică
(eliberatoare).
Această trăsătură va fi trecută și asupra individului care se
declară triumfător în numele sistemului nicidecum în numele lui
Dumnezeu. El propovăduiește salvarea în lume, nu în cer, pe care
o ironizează cu grobianism. Globalismul este soteriologic, el
promite eliberarea universală într-o societate
fără sfinți și fără Dumnezeu, fără neamuri, fără
comunități, fără familie, adică într-un abstractism, în și
prin care triumfă „omul global”, fără sentimentul apartenenței
la poporul său, la Biserica sa și deci la comuniunea cu Dumnezeu,
la familia sa. A devenit un „nomad planetar”, un „vagabond
universal”. Modelul acestui spațiu abstract este „internetul”,
iar corelativul lui organizațional este „rețeaua” și omul
spațiului virtual.

„Universalitatea”
aceasta este una ratată, căci nu se dobândește prin înălțarea
duhovnicească ci, din contră, prin plonjare într-o lume fără
dimensiune verticală, ce-și are puterile în sine însăși, încât
miza cea mare este posesiunea acestor „puteri”, de la „puterea banilor” și până la
„controlul informațiilor”, prin digitalizare și fuziunea omului
cu tehnica, ceea ce induce iluzia „atotputerniciei”. Transomul
este, astfel, împins la „autodivinizare”. El dobândește
conștiința unei lumi în care „puterea” este a lui și astfel
„caută să devină dumnezeu” (Mantzaridis, p. 23), „adică să
uzurpe și să domine toate cu puterile lui” (ibidem).

Prin omul cu conștiință globală, dar
fără tensiune eshatologică, prin corectul politic, răul capătă
și el dimensiuni totalitare, exteriorizate prin acele „pericole
universale” aduse asupra lumii de faptele lui, cum ar fi „pericolul
poluării mediului înconjurător” ori chiar al „schimbării
climei”, pericolele „ingineriei genetice”, ale „energiei
atomice”, pericolul extraordinar al pierderii identității
spirituale (de om creat după chipul lui Dumnezeu), al sciziparității
lăuntrice dintre omul global, corectul politic, și omul eclezial,
național, familial etc., decretat incorect politic de către sistem,
dintre omul exterior și omul interior, dintre omul autonom și omul
duhovnicesc, teonom etc.

Toate
acestea sunt introduse în miezul lumii de către omul
global, adică de către omul sistemului, fără de legătură cu Dumnezeu, lipsit de sentimentul măsurii
interioare, în și prin care s-ar manifesta înlăuntrul lui
„inspirația Dumnezeiască”, „puterea duhovnicească”.
Sorgintea acestei puteri externaliste pare a fi tot una cu stăpâniile
și cu puterile degradate ale văzduhului, de care vorbește Sf.
Apostol Pavel.

Paradoxul
globalizării este că aceasta preface
starea lumii fără a transforma omul, lăsându-l în starea lui învechită,
plin de egoism, de patimi și de orgolii.

Globalizarea
este deci o lume
mondializată dar ne-înnoită, ba mai grav, întoarsă pe dos, înjosită, adică ne-eliberată din
egoism și deci din starea de păcat. Este lumea căreia îi lipsește
sistemul axiologiei restauratoare, axiologia iudeo-creștină.

Încât,
putem spune că globalizarea este o lume fără popoare și fără
Dumnezeu, mondializată dar neîntregită, căci omul globalizării nu-l are înlăuntrul său pe Dumnezeu, ci o
„putere” care-l face „puternic” asupra externalității
acestei lumi, nu asupra interiorității ei. Aceasta-i rămâne
necucerită, un adevărat vid
interior, un gol
lăuntric, pe care zadarnic încearcă să-l umple cu idolatrii, de la marile
idolatrii ideologice la idolatria consumeristă. Pe acest om îl
apără sistemul pentru ca el să consimtă la declarația de
corectitudine politică, adică la mărturisirea liniei sistemului cu
prețul pierderii sufletului. Și „ce-i
va folosi omului, dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul
său îl va pierde?” (Matei, 16, 26)

Istoria
și pământul sunt divizate, după cum „omul” este impregnat fie
de „gândirea egoistă a Vechiului Adam” și de „potențele”
sale magico-idolatre, sau, din contră, de forța interioară a
noului Adam, a lui Hristos, „care este fundamentul și prototipul
unității și al universalității celor credincioși”
(Mantzaridis, op. cit) și care „introduce în lume puterea
gândului smerit” (ibidem, pp. 26-27) și comunitatea
fraților. Doar
astfel „energia necreată” a lui Dumnezeu „se face element ontologic al existenței umane” (ibidem, p. 26), adică se actualizează în
manifestările cu adevărat purtătoare de universalitate ale omului
înnoit. Există doar două expresii ale universalității: cea de
„dincolo de ceea ce este istoric și trecător, în împărăția
lui Dumnezeu” și cea de dincoace de ceea ce este istoric și
trecător, „în interiorul timpului”, cu și prin consecințele
restauratoare ale legământului care culminează prin actul
„înomenirii lui Dumnezeu”, prin care „Împărăția lui
Dumnezeu” trece în istorie ca Biserică și, deci, ca Templu
rezidit. Ambele expresii aleuniversalității
denotă, așadar, caracter
eshatologic, căci antrenează „împliniri sta
eshata, adică dincolo de ce este istoric și trecător, în împărăția
lui Dumnezeu” (ibidem).

Istoria
se divizează, iată, și în raport cu două tipuri de elite,care au efecte diferite: unele domină
lumea,celelalte înnoiesc
lumea,printr-unele se propagă dominația
și egoismul în lume,
mărturisirea corectitudinii politice ca ultima
ratio,
adică „imperiul
răului”,
prin celelalte, iubirea,
bunătatea, smerenia și mila, adică „împărăția lui Dumnezeu”.
Globalizarea nu poate, așadar, salvaomenirea, ea este o falsă soteriologieși aduce la guvernarea lumii „elite închipuite”, „minorități
dominante” și orgolioase, nicidecum „elite creatoare”, cum ar
spune Toynbee. Popoarele se pot înfrăți dacă elitele care se află
la cârma lor cunosc învățătura frățietății. Altfel
înfrățirea lor, afirmarea lor ca familie planetară va eșua. La
cârma popoarelor pot răzbate, iată, elite malefice și acestea vor
compromite maritologia
harismatică a popoarelor.
Facem distincție, așadar, între elite malefice și elite
harismatice. Eșecul înfrățirii popoarelor este rezultatul ieșirii
pe scena lumii a elitelor răului și nu a popoarelor însele.

Există, desigur, o continuitate a
elitelor răului, așa cum există și una a „elitelor
harismatice”, ale „binelui”, prin care Dumnezeu lucrează în
lume, intervine activ și renovator. În categoria elitelor
harismatice intrau, în vechime, profeții și geniile revelației
naturale, iar în lumea cea nouă (înnoită prin Kenoza hristică)
sfinții, de la „mucenici” și „martiri” până la „preoții
de har” etc. Această diviziune desparte omul harismatic, omul lui
Dumnezeu, de omul sistemului, corectul politic, adică mărturisitorul
dogmatic al exclusivității liniei sistemului.

Genealogia
elitelor, malefice și/sau harismatice, este chestiunea cea mai
tulburătoare din evoluția omenirii și reprezintă un fir
călăuzitor într-o abordare de noologie istorică a elitelor și a
popoarelor. Noologia studiază în profunzime distincția aceasta
dintre genealogiile malefice și genealogiile harismatice în
istorie.

Se
pune, desigur, și problema dacă popoarele se află sub primejdia
unei fracturi în ceea ce privește continuitatea liniei
genealogice a binelui, precum sigur li se întâmplă elitelor. Chestiunea devine
delicată, și interpretarea biblică ne lasă a înțelege două
lucruri și anume că până la Kenoză, Dumnezeu a lucrat în lumea
căzută prin „poporul ales”, mai exact, prin „proorocii”
săi, ai adevăratului Dumnezeu și, la scara tuturor celorlalte
popoare, „în colaborare” cu „geniul”, ca modalitate de
accesare a „revelației naturale” (argumentul este oferit de
mituri, legende cosmogonice și alte bune învățături păstrate în
tradiții și în memoria profundă a omenirii). Însă atât geniul
cât și popoarele se află sub primejdia „devierii”, a
„pierderii” căii adevărate, cum ne-o arată chiar istoria
biblică a „poporului ales”, care s-a confruntat constant cu
primejdia rătăcirilor asupra cărora au venit mereu avertismentele
profeților, ale liderilor spirituali. După Kenoză, deci după
înomenirea lui Dumnezeu, apar popoarele creștine, care, unificate
în Biserică, nu pot pierde direcția câtă vreme se păstrează ca popoare
îmbisericite. Numai poporul despărțit de Biserica lui Dumnezeu se
află în primejdia rătăcirii, care este și cea finală, adică
aceea care-i aduce pieirea. Aceiași este lecția pe care ne-o
transmite învățătura Templului ridicat de Solomon la chemarea lui
Dumnezeu către poporul Său.

Pe
de altă parte, manifestările
creatoare în sânul popoarelor sunt o dovadă care ne spune că Dumnezeu
păstrează perpetuu în lume mila și latența creativității.

Încât popoarele poartă în mediul lor
sufletesc, prin „latențele difuze”, șansa „energiilor
înnoitoare”. Sistemul poate înteți controlul dar nu poate spori
energia creatoare și creativitatea. Corectul politic este necreativ,
dogmatic. El apără sistemul. Omul lui Dumnezeu este creativ și
sfințitor. El apără rânduiala dumnezeiască. Unul face
garduri, celălalt cultivă grădini.

„Tradițiile
și cultura” sunt tot atâtea semne ale „puterii creatoare. Dacă
la scara poporului, credințele și tradițiile sunt puternice în
mediul vieții obișnuite, la scara societăților istoricizate,
substratul peren al popoarelor se află sub amenințări multiple.
Cea mai teribilă amenințare este cea direcționată contra
proprietății identitare a indivizilor și a popoarelor însele.
Modernitatea a declanșat un masiv proces de dezproprietărire
identitară ceea
ce agravează criza mondială actuală. Rupți de tradiții, de
credințe, de sentimentele apartenenței, indivizii și grupurile
devin toți, împreună și separat, vulnerabili în fața acestui
nou tip de amenințări.

(Va urma)

i Acest material preia părți din alte studii ale mele, unele editate în Vol „Noopolitica războiului nevăzut”, și într-un volum anterior, „Noopolitica. Teoria fenomenelor asincrone”, precum și în unele studii postate online sau redactate la solicitare, toate fiind integrate într-un capitol mai amplu din vol I al trilogiei, „Creație și ruină”, în curs de apariție la Editura Mica Valahie.