ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!
Attollite portas principes!
Duminica
Floriilor este sărbătoarea care anticipează biruința ultimă a Vieții asupra
morții. Ea apare în partitura mântuirii ca un preludiu al Săptămânii celei
Mari. Trei sunt subiectele majore ale pericopei evanghelice de la Ioan ce se citește în această duminică:
ungerea, prefigurarea trădării și intrarea triumfală.
Prima
parte acestei narațiuni în care se amestecă neîncetat bucuria și tristețea,
iubirea și ostilitatea, are ca actori principali două personaje puternic
contrastante: Maria din Betania și Iuda Iscarioteanul. Gesturile lor sunt
definitorii. În timp ce Maria dă dovadă de generozitate, gingășie, tandrețe, pe
Iuda îl vedem caracterizat de avariție, mânie, ipocrizie (toate acestea anunță,
de fapt, trădarea). În reacția sa meschină Iuda omite esențialul: cei necăjiți,
cei săraci nu au nevoie atât de bani cât de o prezență, de un chip care
să îi confirme în demnitatea lor umană.. Reproșul său ni-l descoperă drept un
om preocupat doar de prețul lucrurilor
(trei sute de dinari reprezentau câștigul pe un an întreg al unui lucrător). El
dezaprobă actul pios al Mariei, acuzând-o (implicit la Ioan, explicit la Matei)
de risipă: „De ce risipa aceasta?” (Matei 26,8). Motivul invocat – mirul s-ar
fi putut valorifica, iar banii folosiți pentru săraci – e fals, ipocrit.
Evanghelistul îl va da în vileag: „Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era
grijă de săraci, ci pentru că era hoț și, având punga, lua din ce se punea în
ea.” Este de remarcat subtila ironie ioaneică: tocmai cel care avea să-l vândă
întreabă: „De ce nu s-a vândut mirul acesta?”
În
fond, ce nu vrea (sau nu poate) să înțeleagă Iuda e că sursa adevăratei griji
pentru săraci este iubirea lui Hristos, este dragostea de Dumnezeu. În lipsa ei
tot restul nu e decât butaforie și vorbărie goală (flatus vocis). Însă în
mintea întunecată a lui Iuda grija pentru săraci și atenția față de Hristos se
exclud reciproc (în jargonul secularist: „Vrem spitale, nu catedrale”).
Opoziția dintre gestul sublim – generos al Mariei și atitudinea prozaic –„realistă”
a lui Iuda descrie, în fond, două viziuni ale lumii, două moduri de raportare
la ea. Generozitatea este întotdeauna consecința firească a dragostei. „Risipa”
implică refuzul oricărui calcul; ea răspunde impulsului firesc de a-ți exprima iubirea. „Risipa” îl
caracterizează întotdeauna pe cel care iubește („risipei se dedă Florarul” –
Blaga). Și această „risipă” ne descoperă „boieria lui Hristos” (N. Steinhardt).
Gestul
Mariei este dintre acelea pe care doar un aristocrat și l-ar fi îngăduit. Mirul
de nard despre care vorbește Evanghelia era extrem de scump, fiind un adevărat
parfum de lux. Iar cantitatea este impresionantă (o litră, este echivalentă cu
aproape patru sute de grame). Dacă în Vechiul Testament ungerea era rezervată
exclusiv regilor (1Regi 9,16), preoților (Ieșirea 29,7) și profeților (3Regi
19,16), ungerea Mariei, dincolo de conotațiile sale funebre („pentru ziua
îngropării Mele l-a păstrat…”) este un gest profetic care afirmă tripla
calitate a lui Iisus sau „întreita Lui slujire”: Rege, Preot și Prooroc. În
această ipostază va fi aclamat cu prilejul Intrării în Ierusalim.
„Binecuvântat
este cel ce vine întru numele Domnului!” (Psalmul 118,26) era, în epocă,
salutul tradițional cu care erau întâmpinați pelerinii ajunși la Ierusalim cu
prilejul sărbătorii pascale. În context evanghelic acest salut are însă și un
sens eshatologic. La fel, strigătul „hosana” care se poate traduce prin
„ajută-ne”, are totodată semnificația unei ovații Este evident că mulțimea
recunoaște și aclamă în Iisus pe Cel așteptat. De altfel, intrarea călare pe
asin ține de „recuzita” unui scenariu mesianic: ea amintește de marii regi ai
lui Israel, David și Solomon, care, la rândul lor au fost purtați pe spatele
aceluiași animal (3 Regi 1,38) dar, mai ales, trimite la profeția lui Zaharia:
„Iată Împăratul tău vine la tine drept și biruitor, smerit și călare pe asin, pe mânzul asinei” (9,9).
Ramurile
de finic purtate de pelerini și aduse probabil din Ierihon (deoarece palmierul
nu creștea la Ierusalim) au o semnificație specială. Finicul folosit cu
precădere la Sărbătoarea Corturilor (Sukkot) era asociat cu bucuria (Leviticul
23,40; Neemia 8,16-17) și cu libertatea.
El apare frecvent pe monedele bătute între anii 142-63 î.Hr., singura perioadă
istorică de independență totală a lui Israel după dezastrul din 586 î.Hr.
(cucerirea Ierusalimului și distrugerea Templului). Finicul va reapărea, pentru
ultima dată, pe monedele din perioada tragicei încercări a evreilor de
redobândire a libertății, în revolta condusă de Simon bar Kosiba (supranumit
Bar Kochba – Fiul Stelei și proclamat de rabinul Akiba drept Mesia) între anii 132–135 d.Hr.
Noi astăzi purtăm în mână, în
Duminica Floriilor, nu ramuri de palmier ci ramuri de salcie, copacul cel mai
„umil” dintre toți. A ține în mână aceste ramuri nu constituie doar un gest
pios, înscris într-un memorial. El exprimă un angajament spiritual și,
totodată, participarea noastră reală la evenimentul relatat de Evanghelia după
Ioan. La fel ca în urmă cu două mii de ani Iisus se apropie astăzi de marea
intrare a Cetății. Și e pregătit pentru orice: să fie primit, or respins, să
fie aclamat sau ignorat. Poarta cetății este inima noastră. Noi suntem Ierusalimul.
(Omilie apărută în volumul 55 de predici)
About Post Author
