Cultură man Model National

SUPRAVIEȚUIREA POEZIEI ÎN ÎNCHISORILE COMUNISTE. Studiu de Prof. Dr. Crina Palas. VIDEO: Andrei Ciurunga cu Eminescu în celulă și Ilie Tudor cu Gheorghe Buzatu recitând din Radu Gyr

ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!

ZIUA POEZIEI. Andrei Ciurunga cu Eminescu in celula: Cartea lui si Rastignire

Poezia detenției are caracter special,
definindu-se întâi de toate prin unicitatea fenomenului în cadrul
literaturii universale. În condiții de carceră cumplită, când
chiar și numai pentru actul creator în sine poeții erau condamnați
la moarte sau executau condamnări de zeci de ani de temniță grea,
răzbate din gurile mute și din mâinile ciuntite o operă poetică
majoră ce salvează literatura română de păcatul compromisului cu
regimul bolșevic – compromis făcut de unii scriitori consacrați
(vezi cazul lui Mihail Sadoveanu, spre exemplu) pentru satisfacerea
unor orgolii personale sau din slăbiciune morală.

Elita interbelică
mărturisitoare a crezului său politic, cultural, național și
creștin este aruncată după gratii. Spațiul carceral, transformat
astfel într-o adevărată universitate, găzduiește aproape tot ce
a însemnat intelectual sau om de rând cu principii naționale. La
Aiud, Gherla, Pitești, Sighet, Mislea, Târgu Ocna, Baia Sprie, unde
au petrecut de la 4-5 ani la zeci de ani sau chiar tot restul vieții,
fiind vinovați de singura vină de a nu fi abdicat de la credința
în Dumnezeu și în destinul neamului românesc, întemnițații au
înnobilat cultura română cu creații de o valoare inestimabilă.
Lanțurile, foamea, bezna, umilința și toate caznele diabolice ale
bolșevismului nu au împiedicat actul creației literare. Practic,
literatura română s-a mutat în catacombe, a fost îngropată sub
pământ, unde, asemeni bobului de grâu, a dat roade neașteptate și
neprevăzute de puterea bolșevică. În lipsa hârtiei, rămâneau
varul, tencuiala de pe pereți, vreo cojiță de săpun, talpa
bocancului și cine știe câte și mai câte metode ivite de mintea
umană supusă reeducării. Obligată la tăcere, limba a lăsat
locul alfabetului Morse transmis prin țeava caloriferului, fără
teama perturbării de zgomotul apei, care nu cunoscuse vreodată
acest drum. Iar actul memorării versurilor astfel transmise devine
mijloc și scop de supraviețuire, și totodată datorie de onoare,
așa cum mărturisește Constantin Aurel Dragodan în
Cenaclu
în închisoare
:

(…) Măi Radule,
măi Ștefane,

Nichifore, Stere,
Ioane băiete,

ați scris fiecare
perete?

Tavanul, podeaua,
zăbrelele, ușa,

lăcata, zăvorul,
cătușa?

Să nu rămână
nimica nescris,

niciun ungher, nicio
coadă de lingură,

să vorbească temnița
singură

cu litere strâmbe și
lungi, de proscris.


(…) S-așternem în
stihuri răstriștile toate,

neamul să le cunoască
și să le-nvețe pe de rost.

Cu toții la un loc
vom izbuti, poate,

s-arătăm a mia parte
din ce-a fost”.


Prin urmare, valoarea
literară a acestor creații, de netăgăduit, este dublată de
valoarea lor spirituală, de încărcătura sufletească pe care o
poartă. Fie că este demascare a chinurilor, noian de amintiri,
mărturisire de credință, rugăciune sau disperare, strigăt de
durere, testament sau îndemn la luptă, cea mai importantă calitate
a poeziei de detenție este aceea a existenței sale. Căci în chip
minunat, în bezna adâncă a temnițelor, suferința s-a întruchipat
în rimă, s-a scris pe file de suflet, cu pana muiată în sânge,
și s-a transfuzat pentru totdeauna în adâncul trupurilor înghețate
și flămânde, până în cotloanele cele mai ascunse și mai
întunecate ale sufletelor deținuților, devenind exercițiu de
supraviețuire.

În condițiile de
teroare impuse de zelul diabolic al anchetatorilor, al gardienilor
(unii dintre ei la rândul lor victime ale unui sistem străin de
orice lege a firii umane), o astfel de mărturisire era asemeni unei
guri de oxigen, aducând speranța că se va putea rezista, că nu
trebuie capitulat, că și ceilalți rezistă. Poetul este pe deplin
conștient de acest rol al său, și totodată copleșit de el:

Ce de oameni s-au
strâns, frățioare!

Livizi și supți,
desculți și rupți!

Zgribuliții așteaptă,
în bătaia vântului,

să le frâng în
două, ca pe soare,

pâinea rumenă a
cuvântului”.

Brutar de cuvinteeste poetul, iar „necazurile” sale constau în faptul că „pe
foc nu mocnește decât un crâmpei de arac/și niciun pumn de
făină-n covată nu este”. Sigur că, în condițiile inumane ale
detenției, foamea, frigul, întunericul și lipsa comunicării erau
cele mai cumplite pedepse. Prin urmare, poetul nu poate compensa
lipsurile materiale. Poate, însă, să frângă „ca pe soare
pâinea rumenă a cuvântului”, întruchipând astfel, într-o
singură imagine, lumina și căldura soarelui de care n-aveau parte,
hrana fizică reprezentată de pâinea la care doar visau, și hrana
spirituală întruchipată de cuvânt.

Actul creației în
pușcărie este descris și rostuit și de către Andrei Ciurunga ca
fiind un act de mărturisire a adevărului, de demascare a ororilor
comuniste:

Pe file de pământ
cât o moșie

am pus lopata –
uriaș condei,

având alături
călimara vie

a sângelui vărsat de
frații mei.


Am scris pe lutul roșu
la Mamaia

pe piatra albă la
Ovidiu – și

pe lutul negru,
înmuindu-l ploaia,

la Tașaul, în
fiecare zi.

 

Când spulbera în
stepa largă vântul

cu mari primejdii
pentru scrisul meu,

ca să nu-mi zboare de
pe șes cuvântul

puneam tampon
anrocamentul greu.

 

Așa i-a fost sortitul
să apară

cărții de-acum pe
care-o sloveniți,

și cititor să-i fie
prima oară

frățescul meu popor
de osândiți.

 

Necunoscuți prieteni
de departe,

curatei file dați-i
crezământ

și țineți minte că
această carte

a fost odată sânge
și pământ.”

În aceste condiții,
nu numai creațiile din perimetrul carcerei erau apreciate, ci orice
cuvânt scris care înmagazina în el sentimente ce se regăseau în
sufletul deținuților.

Cineva mi-a adus-o
pe-ascuns, pe sub haină,

ca pe-un steag
tricolor, ca pe-o taină.

La-nceput n-am știut
ce era:

aripă de înger sau
stea?

Dar simțeam că,
arzând, lumina”.

Clandestinitatea face
și mai prețios obiectul acela asemănat steagului de luptă sub
care deținutul își închinase tinerețea, sau stelei, visului,
tainei, nădejdii coborâte de sus pe o divină aripă de înger.
Desigur, cartea este personificată, ea împrumută caznele
deținutului, cu a cărui ființă se va contopi sub pătura roasă.
Pentru găzduirea în suflet, ea îi va da în schimb sentimentul
împlinirii, căci îl va face să se simtă „mai bogat decât
toamna bunicilor mei”, în ciuda uzurii foarte mari datorate
„colindării” din închisoare în închisoare, din mână în
mână, în condițiile detenției cumplite.

Pe autorul cărții
despre care vorbește poetul, nimeni altul decât Mihai Eminescu,
Ciurunga îl vede asemeni sieși, conștient fiind de faptul că
idealurile le sunt aceleași, chiar dacă îi desparte „mai bine
de-un veac”. Prin urmare, îi face o invitație caldă și sinceră

aici, lângă mine,

căci locul acesta-i
menit pentru tine

de mult, de mai bine
de-un veac,

fiindcă Domnului,
ieri, i-ai fost frate sărac,

iar sluga de azi
o-nspăimânți și prin somn,

știindu-te Domn”.

Cuvintele capătă
aici funcție cathartică, eliberatoare, de descătușare a tuturor
revoltelor adunate în ani și ani de nedreptate. Ele nu mai șoptesc,
ci urlă, dau buzna, scapă, ies, evadează, strivind în furia lor
lanțuri, lacăte, zăbrele, căpestre, porți, blide goale, carceră,
ajungând până la cei care „au murit astă iarnă”. Ele dau
glas acum unui blestem cumplit aruncat asupra asupritorilor:

Cine-au îndrăgit
străinii

Mânca-i-ar inima
câinii,

Mânca-i-ar casa
pustia

Și neamul
nemernicia”.

Câtă durere, câta
cumplită suferință răzbate din rescrierea blestemului
Doinei eminesciene în interiorul poemului lui Ciurunga!

Și totuși, de ce
este invocat Eminescu în temniță? Să fie vorba, oare, despre
destine asemănătoare? Răspunsul îl primim simplu și clar de la
mărturisitoarea Aspazia Oțel Petrescu, deținută politic vreme de
14 ani: „fratele nostru Mihai nu numai că a readus pe calea
Domnului suflete nefericite din temnițele roșii, ci a și salvat
suflete căzute în cea mai neagră deznădejde, datorită tocmai
spiritului său profund creștin, al unora dintre poeziile sale.
(…) Opera eminesciană deschide dimensiuni spirituale infinite pe
ambele coordonate. Universul său este spațiu infinit și timp
infinit, dezmărginite dintr-o realitate autentic românească și
autentic creștină. Acest univers nu-l poți înțelege dacă nu-l
trăiești în toată profunzimea lui și dacă nu vibrezi la unison
cu autorul lor la valorile spirituale la care te înalță”.

Aceste coordonate,
românească și creștină, au format crucea pe care și-au asumat-o
și pe care au plătit-o cu propria jertfă cei întemnițați. Este
firesc ca acestea să fie și coordonatele fundamentale ale poemului
amplu al închisorilor comuniste.

Poezia detenției este
un
poem alsuferinței,
indiscutabil, căci suferința este izvorul sevei acestui tip de
creație. Dar este în același timp un
poem
al credinței
.


Doamne, fă din
suferință

pod de aur, pod
înalt.”

Asemeni unui pod înalt
se dezvăluie nouă astăzi poezia detenției, pod pe care sufletele
schingiuiților au urcat treptele desăvârșirii sufletești,
ajungând până la sfințenie. În beznele temniței, lumină le-au
fost lor Credința în Hristos Dumnezeu, Nădejdea în Înviere și
Dragostea Maicii Domnului. Căci „nu au trebuință de lumina
lămpii sau de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu le va fi
lor lumină”.

Suferința lui Hristos
au înțeles-o și și-au asumat-o. Pentru ea, asemeni lui Simon
Cirineul, au luat Crucea Domnului și au urcat Golgota neamului
românesc. În momentele de slăbiciune, de deznădejde, Însuși
Hristos coboară în celulă, pe rogojina cu libărci, așa cum îl
prezintă Radu Gyr
,
și, în gestul salvator al atingerii – „pune-Mi pe răni mâna
ta” – preia de data aceasta El crucea deținutului, pe care o
înnobilează, o sfințește, o rostuiește. Transferul acesta de
suferință, de chin, făcut cu delicatețe, cu blândețe, nu
îngăduie nicio întrebare, nicio urmă de îndoială. Întâi,
Hristos împarte rogojina cu întemnițatul, apoi alătură, treptat,
osândei sale – urmelor de cuie de la picioare – și osânda
deținutului: urmele de lanțuri și rugină. Urmează oboseala,
cumplita oboseală pe care, de asemenea, Iisus o preia asupra-Și,
îmbrăcând totodată zeghea. Eliberat de suferință, deținutul
adoarme „o mie de ani”, timp în care se produce transformarea
chinului în mucenicie, înrostuirea suferinței. Căci, la trezire,

m-am pipăit… și
pe mâinile mele

am găsit urmele
cuielor Lui”.

Aceeași idee o
întâlnim și la Ciurunga, în poemul
Am
33 de ani
: jertfa pentru ceilalți, în
care Hristos îi este model deplin:

Am și eu 33 de
ani,

duc și eu sub spini
aceeași frunte

și aceleași tălpi
sub bolovani,

crucea vieții când o
sui pe munte”.

Calvarul Mântuitorului
se repetă întocmai, de la privegherea de pe Muntele Măslinilor, la
trădarea lui Iuda, coroana de spini, răstignirea, pătimirile de pe
Cruce, moartea și îngroparea. Dar toate culminează și se
înnobilează în ultima strofă, atunci când

simt deasupră-mi
lespedea crăpând

și aud prin somn cum
fug sutașii”,

întruchipând,
dincolo de răstignire, Învierea.

Întreaga poezie a
detenției este străbătută de fiorul credinței, chiar dacă
uneori este arghezian, ca la Demostene Andronescu
,
care Îl sortește pe Dumnezeu să Se culce flămând, fără „azima
rugăciunii” sau „blidul de smerenii”. Însă aici nu despre
necredință este vorba, ci despre o neputință a ființei umane
supusă unei terori dincolo de puterea de imaginație a minții. Cu
teamă, dar cu sinceritate și cu mare încredere, se apleacă eul
neputincios în dialogul său cu Dumnezeu, pe care nu Îl neagă,
căruia nu-I reproșează nimic, ci doar Îi dezvăluie starea sa
lăuntrică. „Cred, Doamne. Ajută necredinței mele”
pare a spune, cu slăbite puteri, eul poetic aflat la gura unei
prăpăstii sufletești din care știe că se va mântui. Căci va
spune același poet despre suferințe, într-un
Îndemn:

Sunt punte spre
eternitate

Și se sfârșesc în
Dumnezeu”.

Suferința transpusă
în mântuire apare și mai deslușit la Radu Gyr, care reușește să
definească rostul suferinței prin folosirea unui procedeu literar
cu scop persuasiv, antagonismul:

N-ai dezmierda, de
n-ai ști să blestemi;

surâd numai acei care
suspină.

Azi n-ai zâmbi, de
n-ar fi fost să gemi,

de n-ai fi plâns,
n-ai duce-n ochi lumină”.

Căci, cum poți
cunoaște mai bine bucuria deplină a unei stări sufletești, dacă
nu după ce ai trăit deznădejdea opusului ei? Ce ar fi dezmierdarea
fără blestem, sau zâmbetul fără suferință, sau lumina fără
întuneric? La fel, de unde ar izvorî mila față de aproapele, dacă
nu din porunca „iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți”?
Și cum ai putea „jindui după un colț de rai/de n-ai purta un
strop de iad în tine”? Mușcând din pomul cunoștinței binelui
și răului, omul însuși și-a dorit mai mult decât binele pe care
îl avusese. Și a dobândit răul, moartea „în lacrima
de-aseară”, ca să trăiască apoi nostalgia paradisului, învierea
„în cântecul de azi”, a cărei dobândire nu mai este posibilă
decât prin înfruntarea răului, a suferinței, prin jertfă.

Însă la această
conștiință se ajunge uneori greu, după ani și ani de chin.
Balada anilor de închisoarea lui Constantin Aurel Dragodan, fără a se înscrie întru totul în
rigorile acestei specii literare (cum o vor face, spre exemplu,
baladele lui Radu Gyr), surprinde tocmai procesul acesta anevoios de
metamorfozare a suferinței în jertfă mucenicească. Primii șapte
ani ai detenției sunt marcați de sentimente contradictorii: întâi
fierbere, apoi ardere, temeri și întrebări, îndoieli, deziluzii,
zbateri, disperări. Cifra șapte reprezintă ciclul complet al
formării, al desăvârșirii sufletești. Apoi vin „calme, adânci
împăcări” care dovedesc maturitatea spirituală pe care
suferința o aduce celui ce îi înțelege sensul. Scriptura devine
„apă vie și mană”, Hristos Însuși veghează alături, iar
rana se transformă în candelă „cu flori de lumină”. Condiția
esențială este aceea de a rămâne în comuniune cu morții cei
sfințiți prin mucenicie și de a nu fi abdicat de la idealurile
pentru care pătimești.

Prof.
Dr. Crina Palas










VIDEO: Poeme de Radu Gyr recitate de Profesorul Buzatu si Ilie Tudor

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.