ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!
Despre
raportarea la stat în vremuri de viclenie
Ilie Bădescu
Când
urmărești deșertăciunea atâtor dovezi de nedreptate săvârșită
în numele statelor, cu unealta statelor, te întrebi, firesc, asupra
esenței acestora. În Sfânta Scriptură este expres arătat că
Dumnezeu a creat dintru început familia și a rânduit împărțirea
omenirii pe neamuri, așa cum citim în Geneza 10, 32: „Acestea
sunt neamurile, care se trag din fiii lui Noe, după familii și după
nații, și dintr-înșii s-au răspândit popoarele pe pământ după
potop”. Restul, adică statele și împărățiile pământești,
Dumnezeu le-a îngăduit, nu le-a creat în chip direct. Altfel spus,
cele de pe pământ sunt de trei feluri: create de
Dumnezeu,
rânduite de
Dumnezeu și îngăduite de
Dumnezeu.
Statul, aflăm, din cartea regilor, a fost îngăduit de Dumnezeu la cerința și deci prin voia și ingeniozitatea
poporului, dar a pus Dumnezeu în acest fel de creație omenească o
balanță ca să poată fi cântărite cu dreptate și judecate cu
răceală toate cele săvârșite de regi și deci de cârmuitorii
statelor. Aceasta este rânduiala sorților: urim
și tumim,
care înseamnă binecuvântare și blestem, lumină și întuneric.
Fapta celor ce conduc statele este, altfel spus, așezată sub
verdictul acesta, dacă fapta e bună și dreaptă cade sub
binecuvântare și lumină, dacă e nedreaptă cade sub blestem și
întuneric. Acest fel de rânduială divină îl știau evreii după
cum aflăm din cartea lui Samuel, dar se pare că l-au uitat cu totul
cei ce se folosesc astăzi de unealta îngăduită de Dumnezeu,
denumită stat.
Scandalul amenzilor aplicate anonimilor care compun
astăzi diaspora românească poate fi înțeles sub această
tâlcuire a dumnezeieștii Scripturi. Au venit și vin mereu de pe
toate meridianele pământului, în duhul chemării divine, de două
ori pe an (uneori mai des), spre reîntregire cu familia și cu
neamul, cheltuindu-și pentru aceasta bănuții, cu greutate strânși
de cei mai mulți dintre ei.
Și iată-i somați să-și plătească
dreptul la România sărbătorească.
Pentru ei, aceste trei lucruri
au mai rămas din țară: familia, limba, sărbătorile sfinte și
poate amintirea eroilor, a sfinților și a martirilor.
Peste
cruzimea risipirii printre atâtea străine neamuri vine batjocura
străinătății de acasă numită stat „român”. Ce fel de
sentimente or fi având oamenii aceștia, îngăduiți de Dumnezeu la
cârma statului de la răspântii?
Cum or să cadă sorții, urim
și tumim, peste fapta aceasta? Nenorocirea cea mare este că efectul acestui
joc al sorților este suportat întotdeauna și de popor nu doar de
cei ce folosesc în chip nedrept și nedemn, cu acerbă potrivnicie,
statul. Statul în sine, ca unealtă, n-are nici o vină fiindcă
uneltele nu hotărăsc cum vor fi folosite. Securea, ca unealtă
îngăduită de Dumnezeu spre a fi de ajutor omului nu poartă vina
pentru folosința ticăloasă a celui ce-l răpune cu ea pe fratele
său.
Așa este și statul: unealtă de maximă trebuință și
folosință pentru popoare și deopotrivă dezarmată în fața celui
ce-o mânuiește.
De treizeci de ani unealta statului este folosită
de prea multe ori eronat, adesea nedrept și de multe ori cu acerbă
încrâncenare împotriva persoanelor și a poporului. Uneltitorii,
adică cei ce răstălmăcesc folosința uneltelor, obțin astfel
descurajare și frică în popor cu privire la folosința statului.
Eristica acestor administratori cruzi și deopotrivă cinici pare să
triumfe.
Mulți blestemă statul când ar trebui să-i blesteme pe
cei ce se folosesc de el și să lupte pentru readucerea lui la o
dreaptă folosință. Nu securea e vinovată că un scelerat l-a
lovit cu ea în cap pe un semen al lui. Ci sceleratul.
Votul nu ne
îndreptățește să blamăm statul ci pe cei ce-l folosesc.
Buletinul din urnă selectează cârmuitori nu creează state.
Acestea au fost dobândite de popoare cu jertfă de sânge, în
războaie cu mulți eroi și în revolte contra celor mai puternici
și suprem nedrepți, înmulțind lista martirilor. Lor le datorăm
statul și statalitatea.
Modul în care este folosit statul cade,
însă, în răspunderea cârmuitorilor deși este, implicit, și un
atestat al vredniciei și nevredniciei noastre. Înainte de a blama
statul trebuie să ne întrebăm ce-am făcut pentru apărarea lui
și, mai ales, cu cât am contribuit noi înșine la inventarea
celor care se folosesc astăzi de o asemenea teribilă și vitală
unealtă chiar împotriva noastră.
Măcar cu această învățătură
să ne alegem din această uneltitoare înșelătorie. Să nu
consimțim la vicleana invitație să aruncăm cu pietre și blesteme
asupra statului.
Statele trebuiesc apărate și recuperate cu aceiași
vrednicie cu care ne apărăm uneltele din gospodăria proprie. Este
drept că și uneltele se pot deteriora, dar aici mă refer la furtul
uneltelor, la ceea ce unii analiști denumesc statul captiv. După
biserică și familie, statul este a treia unealtă spirituală de
folosință vitală pentru propagarea neamurilor în istorie pe linia
confirmării voii lui Dumnezeu pentru specia omenească și pentru
ființa neamurilor.
Această unealtă nu poate fi înlocuită și
bătălia este s-o putem păstra în propria noastră folosință și
s-o readucem la scopul pentru care Dumnezeu a încuviințat
„manufacturarea” ei. Înțelegem de ce se dau de ceasul morții
cei ce ne îndrumă viclean să ne desolidarizăm de statul național
când, în realitate, cei răspunzători pentru vicleana și
nedreapta lui folosință sunt vremelnicii lui cârmuitori, cei
care-l folosesc împotriva noastră.
Când statul este slujitor avem
dovada naționalității sale, când este opresor avem dovada
devierii de la scopul folosinței sale legitime și deci de la linia
de propagare a destinului colectiv. Cei ce folosesc greșit,
uneltitor, anticreștin, antinațional și opresiv statul, de la mic
la mare, trebuie să știe că au lunecat sub pedeapsa lui Dumnezeu
și deopotrivă sub blestemul poporului. Acestea două vin asupra
lor, oricât de târziu, dar vin. Cu urgiile care-au venit asupra
egiptenilor și asupra nechibzuitului faraon.
PS: Uneltele slugarnice ale viclenilor cârmuitori merg cu obrăznicia
până acolo încât aruncă vina pentru netrebnicii și eșecuri
asupra poporului ponegrindu-l în toate culorile scârbei. Iubirea de
neam, denumită naționalism, mica ofensivă pentru apărarea
proprietății identitare, denumită suveranism, prudența și
scepticismul în fața denaturărilor de tot felul etc., sunt toate
puse sub ticăloase etichete precum trădare de țară, idioțenie,
retard european, vânzare la ruși și alte somnambulice clocituri
lingvistice. Cu o țintă precisă: să inducă ocara statului
național. Ba chiar a neamului însuși, a felului românesc de a fi.
Ceea ce ar fi o supremă victorie a dușmanilor neamului românesc.
About Post Author
