PRIMA SCENĂ. Povestea Cititoarei

Deodată, departe de
drum, în fața mea s-a ivit o arătare care se chinuia să meargă,
sau măcar să rămână în picioare printre pietrele ce se
rostogoleau cu el cu tot. Era un bătrân îmbrăcat frumos, în
haine țesute în mai multe culori pe care atunci nu prea știam
nici să le numesc bine. Asta nu numai pentru că aveam treisprezece
ani, ci pentru că nu știam mai multe cuvinte decât un câine:
„hah!” când îmi plăcea ceva, „îîh!!” când eram dezgustată, și cel mai folosit: „foame”.

Un
străin rătăcit în pustiu? Niciunul dintre oamenii pe care îi
văzusem vreodată nu avea asemenea haine. Din seninul cerului a
apărut o cioară. Zbura jos detot, foarte aprope de capul
străinului care era mai preocupat să se țină în picioare decât
să alunge cioara de la nasul lui. Și, cum stăteam eu așa
ascunsă, am auzit din senin:

-Dacă mai faci un
singur pas, te părăsesec…te părăsesc… esc…. esc… Troglodiții au aruncat cu pietre!

-Ești o cioară, ce
ai vrea?

-Nu după mine au
aruncat, eu nu mă cobor!

Bătrânul se opri
și se strâmbă la cioară râzând. Cioara înghiți în sec și
zbieră:

-Nu au case! Și-au
săpat scorburi în coasta dealului, unde trăiesc ascunși ca
șobolanii. Stau atârnați pe un perete de stâncă. De aia li se
spune „Atârnați”, că atârnă în găuri ca sălbăciunile Nu
auzi că nu sunt oameni?! Sunt troglodiți! Abia vorbesc. N-au nici
cuvinte. Și tu te duci la ei să le spui că Dumnezeu, firea
omenească, Duhul Sfânt și Fecioara Maria. Ești cumva nebun?

Asta
am văzut și am auzit eu. Și foarte încet, capra, stâncile,
străinul și cioara au început să se rotească în jurul meu
într-un vârtej care îmi scotea aerul din piept. Am și visat că
mama mă lua în brațe și mă săruta pe obraz. Grozav! Pentru că
mama mea nu mă sărutase niciodată. Și nici nu văzusem asta la
vreo altă mamă. Vreodată! Am deschis ochii cu bucurie. Capra mă
pupa pe obraz. M-am ridicat înveselită, crezând că totul a fost
un vis. Vis de foame, că așa-i cu visele. Era amurgul, am luat-o la
picior. Când, deodată, am auzit o voce:

-Pe aici e drumul
spre satele din vale. Sunt curate și așezate. Poate vestea a mai
trecut pe la ei, iar acum ne vor întâmpina cu bucurie, poate duc și
ei vestea… altora… poate au început s-o colinde…

A
croncanit
cioara cât se poate de mieros.

Bătrânul și
cioara se aflau la o azvârlitură de băț. Deci nu visasem.

-Hai să mâncăm
ceva! a zis bătrânul ca și cum ar fi vrut să îmbuneze cioara.

-Nu
mă duci așa! croncăni
ea.Îți
mai spun ceva și plec: cântă! Așa spune Melchior: să cânți. El
a învățat de la oameni. Și nu mai povesti cu atâtea amănunte,
oamenii se plictisesc repede. Mai bine cântă! Cranc! aud iar.Cioara spărgea o nucă.

Mie-mi pierise frica. Îmi curgeau balele. Bătrânul scosese din sac fructe și
pâine pentru el și nuci pentru cioară. Când bătrânul s-a
ridicat, cioara a rămas pe piatră. Puteam să jur că mârâia ca
un câine. Apoi a început să țopăie pe loc, nervoasă.

-Nu pe acolo! Nu pe
acolo! Ascultă și tu o dată! Alege și tu ce trebuie!

Mai mult am dedus
ce spunea, pentru că de nervi, se bâlbâia. Apoi a zburat scurt,
drept în fața moșului, strigând înțepată:

-Mag stupid! Mag
stupid!

De
asta era îmbracat așa străinul! Era vrăjitor! Doamne, cum să fug
să anunț satul? Și mai aveam și capra aia încăpățânată pe
cap.

Cum
mă munceam eu așa, am zărit pe piatra de popas a vrăjitorului
fructe, pâine și nuci sparte. El dispăruse deja. Am înghițit
tot ce-am găsit într-o clipă și… mai fugi Floare să anunți
Atârnații! Parcă-aș fi avut în burtă tot muntele ăla de
piatră. Acum mă târa capra pe mine.

Aud deodată un fel
de muzică, sau sunete gingașe, de unde? Aici doar vântul mai cântă
uneori printre stânci, dar acum aud o melodie și cuvinte cântate:

„Răăăăbdaaaare…muuult…trăieeești…muuuult…”

Ce-a fost asta? Cine
cântă? Și iar bate vântul, și iar aud:

„Floaaaare…răăăăbdaaare…”

Floare – așa mă
cheamă pe mine! Mă întorc brusc și văd pe un vârf de stâncă
învelitoarea de cap a vrăjitorului. Pe marginile ei sunt mici forme
dintr-un material necunoscut, ca de sticlă.

Tot nu avea cum să
vorbească învelitoarea de cap! Ce am?

S-o iau? să n-o
iau? Când mă apropii, aud iar clincănitul gingaș, melodios. Mă
uit în jur – nimeni. Deci învelitoarea de cap vorbește. O fi soră
cu cioara! Și totuși, nimeni altcineva n-ar fi putut vorbi! Mi-e
frică să pun mâna pe ea. O ating o clipă și mă infior. Mai bine
o iau la sănătoasa. Dar burta mea, plină cu bolovani, mă trăgea
în jos.

La mare distanță
l-am zărit pe vrăjitor. S-a oprit.

În depărtare, o
lumină aurie se ivise nefiresc, licărind între cer și pământ.
Vrăjitorul vorbea singur:

-Atârnații
ăștia măcar se văd frumos! Ca
un ochi de zeu pe pământ!

Ce vorbe or mai fi
și astea?! Și zice iar:

-Nu-i
așa că seamănă cuun ochi de zeu deschis spre lume?!

Cu cine vorbește?
Că cioara a plecat și pe mine nu are cum să mă vadă!

M-am
uitat și eu spre Atârnați, satul meu.Pe o fâșie lunguiață, între întunericul de jos și cel din
cer, clipeau sute de lumini, ca într-un ochi gigantic, deschis în
văzduh. Conturul dealului se mai zărea puțin și semăna
într-adevăr cu un cap uriaș de zeu care tocmai își ridicase
privirea scânteietoare spre lume. Avea dreptate! Un zeu colosal își
deschisese un ochi!

De
aproape, se strica tot farmecul. Scânteile din ochiul zeului erau
defapt doar focurile aprinse în zeci de locuințe săpate în dealul
înalt, de piatră sfărămicioasă. Ca să poată urca în
scorburile lor, sătenii mei săpaseră scări rudimentare în care
își mai rupea gâtul câte unul. Între locuințe, cioplite în
stâncă, stăteau adevărurile noastre, făcute de Orb. De aici se
vedeau doar ele, de parcă nu locuiau oameni pe peretele dealului, ci
doar amintirea chipurilor lor dăltuită în piatră.

Brrr!
Ce gânduri ai Floare! M-am mustrat singură.

Consătenii mei se
urcaseră în găurile lor, doar jos, câțiva copii trăgeau de două
capre, cu intenția de a le urca neapărat pe scări. Au început să
țipe ca niște animale sugrumate. Îl văzuseră pe vrăjitor. Era
momentul să fug și eu spre casă, dar capra nu mă lăsa.

Huietul a
cutremurat stâncile. Bărbați ciufuliți, îmbrăcați în piei de
animale și femei cu bâte în mâini, au năvalit în jos, ca la
bătălie.

Bătrânul a plecat
în pământ capul, lăsând vântul să-i fluture pletele albe. „Acum trebuie că regretă învelitoarea capului”. mă gândeam
eu. „Mai bine i-o aduceam și i-o dădeam.” Mi-am tras o palmă. „Ce ai Floare? Ții cu vrăjitorul? De aia n-ai fugit să previi
satul?”

Și atunci, ori mi
s-a părut mie, ori sau chiar s-a întâmplat, nu mai știu. Am
urmărit atent privirea străinului – sălbaticii de jos au rămas
pentru o clipă lungă nemișcați, iar sus, între locuințele
părăsite, adevărurile noastre parcă prinseseră viață și
ieșeau din piatră, ca și cum nu ar fi fost făcute de mână
omenească ci de duhurile muntelui sfărâmat.

Bine c-a trecut
clipa asta lungă, pentru că tare m-am speriat.

Acum, sătenii se
prefăceau că iau pietre de jos, să arunce în el. Iar el… spunea
vorbe. „Zice vrăji.” M-am gândit eu. „O să ne blesteme”.

-Fugiți! Fugiți!
am tâșnit iute din tembela mea admirație.

Prea
târziu. Nici pe mine, nici pe el, nu ne mai auzea nimeni. Urletele,
huiduielile, hămăielile mulțimii făceau să vibreze și
pietrele. Îmi tremurau picioarele și răgușisem de atât urlat
până ce am ajuns la ei. Nimic, nici de aproape nu mă auzeau, așa
că i-am împins cât am putut.

Ploonc! Am primit
ca de obicei o palmă zdravană peste gură. De data asta îmi luase
auzul și ceva din văz, așa că am văzut totul ca prin apă. M-am
trezit cu nasul în pământ, în liniște. Ca prin ceață, am
văzut mai multe picioare de cocoși gigantici ce scurmau nervoși pământul. Am clipit. Erau doar picioarele desculțe ale sătenilor
mei. Brusc, picioarele s-au calmat și au început să se retragă.
Câteva au călcat peste mine, așa că am încercat să mă ridic.

Deasupra tuturor,
în cercuri largi, două păsări negre, imense, una lângă alta,
se lăsau tot mai jos.

„De
ce nu aruncă cu pietre? De ce stau cu toții încremeniți? Ce? n-au
mai văzut ciori?” Vitează cum sunt, am căutat eu o piatră.

Ploonc! Altă
scatoalcă, de data asta peste ureche. E de bine, pentru că aud.
Mi-a revenit și văzul. Am crezut că nu aud eu în continuare,
pentru că era liniște desăvârșită.

Din
cer se auzea un clincănit gingaș ce venea din mii de clopoței de
cleștar, ca o muzică minunată… și muzica asta avea vorbe.
Zicea: „Bucurieee…. Paceee…”

Nu
erau două păsări, era o singură cioară ce purta în cioc, –
învelitoarea de cap a vrăjitorului, cea uitată pe stânci. S-a
lăsat mai jos, și mai jos și a scăpat din cioc învelitoarea
drept pe capul bătrânului care zâmbea.

-Cântă, mag
stupit! Ți-am spus să cânți! a strigat cioara nervoasă.

Ia-ți
pălăria. Să te apere de…ha, ha!…pietre. E pentru ultima dată
când te salvez. Te părăsesc…sesc…esc…

Și pasărea a
dispărut în întuneric.

Oamenii s-au strâns
unii într-alții, cu ochii scoși din orbite, fără să scoată un
sunet.

-Oameni buni! Nu vă
cer nimic. Am venit doar să vă aduc veste!

Veste
mare colindă pământul. Vă cer doar să o ascultați! Eu nu sunt
decât un vestitor. Vreți?

A spus vrăjitorul
cu glasul ăla care te mângâie pe inimă.

Din gâturile
amorțite de uimire a ieșit un grohăit.

-Astăzi, Fiul lui
Dumnezeu a luat trup de om și a coborât pe pământ.

Eu
am fost martor. Am văzut Pruncul divin născându-se în firea cea
omenească.

Întâi
am văzut semn: din cer a coborât o stea care nu s-a prăvălit pe
pământ, ci a stat deasupra mea nouă luni și m-a condus la locul
în care aveam să văd minunea iertării firii omenești…

Eu
m-am uitat în jur. Îi pierduse. Zâmbeau proști. La noi în sat
mai înebunise unul. Nimeni nu înțelegea ce zice. Bine c-a plecat.
Acum plecau și ei pe la casele lor. Cum nu aveau nimic de dat, se
liniștiseră. Ce cioară vorbitoare? Ce muzică de clopoței? Dacă
nu era pericol, de ce să ne mai batem capul?

M-am ascuns după
capre.

Maică! unde e capra
mea?

Mi-am rotit
privirea. Din staul plecau ultimii curioși. Magul privea fix la
capra mea. Iar ea părea că-l înțelege. Și așa, ochi în ochi cu
capra, magul a spus:

-Floare, cine a
făcut statuile alea de pe stânci, dintre locuințele voastre?

Vorbea cu mine.

-N…nnn… nu
înțeleg.

-Statuile colorate
ce înfățișează atât de ciudat oamenii și animalele și
altceva, ce nici eu nu înțeleg?

-N..nu știu ce
înseamnă sta…uile alea, dar acelea sunt adevărurile noastre și
le-a făcut Demeter, orbul. Iar dacă vrei să pleci de-aici întreg,
ar fi bine să nu le ceri!

-Adevăruri?

A
cântat el cu glasul acela care te ungea pe inimă. Chipul i s-a
luminat a sărbătoare, și-a deschis brațele, și… s-a învârtit
țopăind exact așa cum fac eu când mă bucur.

-Și Epaminonda
zicea… ha!ha! N-am văzut nimic mai adevărat, făcut de mâna
omului.

Mă holbam la el.

-Așa îl cheamă pe
corb, Epaminonda. Doar l-ai auzit cum se împotrivea să vin aici.
Adevăruri, așa sunt adevărurile!

Chipurile lucrate de
Demeter nu erau doar chipuri de oameni sau de animale. Erau chipurile bucuriei sau ale durerii sau ale ploii sau ale tristeții
sau ale dimineții sau ale lunii sau ale vântului sau ale pruncilor
ce creșteau. Erau toate și altceva, mult mai mult decât acestea.
De aceea, cuvântul nostru pentru adevăr li se potrivea perfect.
Oricum, altul nu cunoșteam. Dacă vrăjitorul vrea să le zică
statui, e treaba lui. Sau așa s-o fi zicând la adevăruri în limba
lui?!

Cineva, în spatele
meu, mă trăgea de păr. Nu-mi venea să cred! Era chiar Demeter cu
sora lui. Mihail e orb. Așa s-a născut. Poate de asta vede
adevărurile.

In
staulul animalelor am rămas doar noi, patru oameni: magul, Demeter,
Demetra, sora lui și cu mine. Am făcut un foc, am mâncat nuci,
fructe și pâine și am ascultat povestea magului, de când s-a
decis să urmărească steaua, până… am adormit și am pierdut
esențialul.

Când
m-am trezit, erau zorii, timpul meu preferat. Mi-era cald. Am înțeles
și de ce – dormisem între capre. Între oi dormea Demeter, iar sora
lui… termina de vopsit o oaie de lut, adică un alt adevăr la care
lucraseră toată noaptea.

Vedeam un Prunc
așezat într-o iesle, o tânără cu chipul blând aplecată lângă
El, un bătrân care părea că îi ocrotește, trei magi deschizând
daruri, păstori exact ca noi îngenunchiați lângă Prunc, și
animalele noastre care adulmecau aerul.

Și atunci, mi-am
amintit deodată tot ce spusese magul în noapte. Era totul acolo,
dar mai adevărat decât am auzit, mai adevărat decât aș fi putut
vedea eu vreodată cu ochii minții mele de fată de treisprezece
ani.

Am
văzut ceva ce nu văzusem niciodată – chipurile acelor oameni aveau
lumină. Nu purtau lumina, nu reflectau lumina, ci ele făceau o
lumină pe care o vedeam chiar dacă nu erau decât niște înfățișări
făcute din lut proaspăt. Poate lumina aceea ciudată era din
vopselele cu care Demetra, sora băiatului orb, îmbrăcase mai
minunat ca niciodată toate persoanele.

Oamenii noștri
ieșiseră din scorburile lor odată cu răsăritul și începuseră
să se adune în jurul celui mai mare adevăr pe care îl văzuseră
vreodată.

Au
pornit întrebările. Cuvintele doar legau un înțeles pe care îl
auziseră încă din seara trecută, dar din care nu pricepuseră
nimic.

Întrebările aveau
să fie zile și zile, luni și luni, ani și ani, fără măsură.

Dar în clipa aceea,
l-am căutat cu privirea pe mag. Nu știam cum îl cheamă, nici nu
aveam să aflu vreodată. L-am văzut depărtându-se în lumina
răsăritului.

Ca
o pungașă, m-am luat după el. Se chinuia să rămână în
picioare, prin grohotișul alunecos care era casa mea. Epaminonda a
coborât în cercuri largi, fără o vorbă, până ce i s-a așezat
pe umăr.

-Ai
văzut făurari acolo jos, în satele curate?Sparse magul tăcerea.

-Îhî. Răspunse
sec corbul îmbufnat.

-Și ce făceau?

-O să vezi.

Tăcere.

-Spune-mi
și mie: de ce te-ai dus la Atârnați? De unde știai? Recunoști în
sfârșit că mai vezi steaua? sau vezi un înger ?croncăni cioara înțepată.

–Ai
văzut tu undeva steaua sau îngerul?

-Nu face pe prostul.
Te mai întrebam?

-Nu.Spuse simplu magul.

–Atunci
de unde știai de făurari?

-Nu știam.

-Dar răspunde odată
mag stupid, că știi ce te intreb: Cum știi unde să duci vestea?

-Nu o duc eu. Ea mă
duce pe mine.

Au trecut ani
mulți. Eu, Floare, am acum o sută și opt.

Așa cum au spus
clopoțeii de cleștar, am trăit „muuuult”.

Atârnații au
devenit cetate, împrejmuirea vitelor piața centrală, iar Demeter
și sora lui au făurit „Scena Nașterii Domnului” de sute și
sute de ori și au trimis în lume adevărurile cărora li se zice
statui, despre care am auzit că au ajuns până în marginile
pământului ca vestea magului.

Eu sunt martor.

Daniela Andrei

Citiți și Spiritul Crăciunului. POVESTEA CITITOAREI