
ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!
Când s-a creat NATO, în 1949, primul
secretar general al Alianței, lordul Ismay a rezumat într-o
propoziție memorabilă ținta organizației: ”A-i ține pe rusi
înafară, pe americani înăuntru și pe germani jos”. De atunci
au trecut însă aproape trei sferturi de secol și în lume s-a
remodelat geopolitic.
Rusia de azi nu mai e URSS, America se
focalizează tot mai mult pe Asia-Pacific lasand într-o situație
incerta zona euroatlantică iar Germaniai urcă impetuos în ierarhia
mondială a puterii, inclusiv sub raport militar.
O întrebare obsedantă la Washington
este care e cea mai mare amenințare pentru SUA: Rusia sau China? Și
evaluarea în materie oscilează. Acum, „privilegiata”
alternativei e China.
Julianne Smith, reprezentantul permanent
al SUA la NATO, a declarat că noul document de concept strategic al
Alianței, care va fi lansat la apropiatul summit de la Madrid, va
include pentru prima dată ca amenințare nr. 1 China. Dar Smith a
tinut sa adauge că se va pune in continuare „un accent puternic”
pe Rusia.
Iar acest document nu este destinat să
dureze o săptămână, se presupune că va dura 10 ani.”
În 2020, în raportul „NATO 2030”,
se afirma deja că Alianța ar trebui să se concentreze pe China
prin creșterea cooperării cu țările din Asia Pacific (Japonia,
Australia, Noua Zeelandă și Coreea de Sud).
La summitul Alianței de la Bruxelles
din 2021, declarația finala comună aprecia că China reprezintă o
„provocare” pentru „ordinea internațională bazată pe
reguli”.
SUA se concentrează în continuare pe
înarmarea Ucrainei în confruntarea sa cu Rusia, dar administrația
Biden ține să accentueze că prioritatea sa principală de politică
externă este China. Noua strategie de apărare națională a
Pentagonului numește Beijingul principala „amenințare” cu care
se confruntă armata americană.
Secretarul de Stat Antony Blinken a
apreciat recent că „mai degrabă decât Rusia, China este cea mai
puternică și hotărâtă amenințare pentru ordinea mondială
proiectată de americani”. Și a argumentat: Doar China are „atât
intenția de a remodela ordinea internațională”, dar și puterea
de a face acest lucru.
Si totusi, fixarea tot mai accentuată pe
potențialul Chinei de a perturba ordinea mondială distrage atenția
de la amenințarea reală din lume: Rusia, remarca în „New York
Times” Zachary Karabell, fondatorul rețelei Progress.
”Contracararea comportamentului greșit al Rusiei prin embargouri
comerciale, prevenirea reaprovizionării armatei țării și
stabilirea unei falange internaționale împotriva domnului Putin
necesită cooperare globală. Iar asta include China”.
Posibil, dar nu e atât de simplu. China
și Rusia au un parteneriat „fără limite”.
Și „este, fără îndoială, un
adversar potențial mai puternic decât Rusia din punct de vedere
militar, economic și ideologic, remarcă Karabell. Partidul
Comunist, sub controlul ferm al lui Xi Jinping, urmărește o formă
de capitalism sponsorizat de stat care dezavantajează companiile
străine pe piața chineză și construiește campioni naționali
puternici”.
Beijingul, mai spune el, are, în
viziunea Washingtonului, mari probleme în ce priveste respectarea
drepturilor omului.
Apoi: China are un buget militar mai mare
decât orice țară în afară de Statele Unite și „are scopul de
a contracara preeminența militară americană în Asia de Est”.
Animată de un „naționalism” în creștere, scrie Karabell,
China este hotărâtă să reunifice Taiwanul cu continentul și
proclamă Marea Chinei de Sud „un lac chinezesc”.
Dar aceste probleme, revine comentatorul
american, nu fac neapărat din China o amenințare la adresa
prosperității și securității americane.
Faimoasa „capcana a lui Tucidide”,
conform căreia puterile emergente tind spre conflict cu cele
consacrate nu se aplica relațiilor chino-americane.
Și nu e o regulă că orice țară care
nu aderă la normele democratice liberale este o amenințare în
devenire pentru Statele Unite, explică liniștitor Karabell. Care
recunoaște cu sinceritate că „Statele Unite nu și-au bazat
niciodată întreaga politică externă pe drepturile omului și nici
nu ar trebui, căci aceasta ar fi o rețetă pentru intervenții și
conflicte nesfârșite la nivel global”.