Războiul din Ucraina: Huntington a avut dreptate, Fukuyama s-a înșelat

La frontiera țării noastre are loc o
ciocnire catastrofală între două civilizații.

Antropologul Geoffrey Clarfield și
politologul Salim Mansur au publicat pe site-ul American Thinker o excepționalăanaliză a cauzelor războiului din Ucraina, pe care am tradus-o pentru cititorii
ActiveNews.

În 1996, Samuel Huntington
(1927-2008), un respectat profesor de la Harvard, a publicat Ciocnirea
civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale.

Era o replică la best-seller-ul lui
Francis Fukuyama din 1992, Sfârșitul istoriei și ultimul om.

Ambii autori erau preocupați să își imagineze
viitorul lumii după încheierea Războiului Rece.

Declanșarea războiului din Ucraina
ne-a adus aminte de dezbaterea care a avut loc asupra viziunilor divergente ale
lui Fukuyama și Huntington.

Pentru Fukuyama, sfârșitul Războiului
Rece însemna și sfârșitul Istoriei cu „I” mare, adică al noțiunii de istorie
animată de conflicte ideologice.

Potrivit lui Fukuyama, chiar dacă ar mai fi posibilă apariția unor evenimente neplăcute, ele nu vor putea pune capăt răspândirii
globale a ordinii mondiale neo-liberale, bazate pe libertate, democrație,
economie de piață și secularizarea culturilor, toate definite conform experienței
americane.

Viziunea lui Huntington era mai puțin
optimistă.

El vedea sfârșitul Războiului Rece ca pe o tranziție spre o lume în
care diviziunile dintre marile puteri, altădată cauzate de ideologiile
politice, vor fi înlocuite de diviziuni mai durabile, cu rădăcini istorice în
tradițiile culturale și religioase.

Huntington definea civilizația drept
identitatea culturală cea mai vastă din istorie.

În consecință, Huntington a prezis o„ciocnire a civilizațiilor” – expresie împrumutată de la Bernard Lewis, istoric
al Orientului Mijlociu și al civilizației islamice – „ciocnire” care va
întuneca viitorul secol și mileniu.

Huntington i-a avertizat pe
compatrioții săi americani, în special pe optimiștii precum Fukuyama:

„În lumea conflictelor etnice și a confruntărilor
civilizaționale care se conturează, credința Vestului în universalitatea
culturii occidentale suferă de trei carențe: este falsă, este imorală și este
periculoasă.”

El a adăugat:

„Credința că popoarele ne-occidentale
ar trebui să adopte valorile, instituțiile și cultura occidentală este imorală
din cauza a ceea ce acest lucru ar presupune pentru a reuși… Imperialismul
este consecința logică necesară a universalismului.”

Evenimentele au arătat că Huntington a
avut dreptate, făcând uitate perspectivele roz ale lui Fukuyama.

„Războiul mondial împotriva
terorismului” a fost un răspuns la atentatele extremiste islamice din 11
septembrie 2001.

Un răspuns bazat pe argumentul neoconservatorilor
că trebuie să răspândim democrația și valorile americane în lumea întreagă.

Acesta s-a transformat într-un război
nesfârșit peste frontierele însângerate ale civilizațiilor, exact așa cum a
prezis Huntington.

Același război mondial împotriva terorismului
a spulberat toate „beneficiile păcii”, așteptate la sfârșitul Războiului Rece.

În fine, relansarea confruntării cu
Rusia a declanșat un război ucigaș în Ucraina, țară prin care trece frontiera
civilizației fracturate dintre Est și Vest din Europa, reaprinzând cu violență
tensiunilor crescute ale unui Război Rece, care se pare că nu s-a încheiat.

În ceea ce privește în mod specific
acest conflict, prăbușirea Uniunii Sovietice a reînviat trecutul Rusiei
precomuniste cu ambițiile sale de centru civilizațional al creștinismului
ortodox, și cu Moscova ca „A Treia Romă”.

Pe de altă parte, Ucraina independentă
este o țară ruptă: jumătate din populație e reprezentată de etnici ruși,
creștini ortodocși, legați de Rusia; cealaltă jumătate este reprezentată de
etnii amestecate, iar afinitatea sa culturală și istorică se află în Europa, la
vest de Rusia.

Nu este exagerat să vedem în acest
război un conflict civilizațional. De o parte, ucrainenii care cer sprijinul Vestului
(UE și NATO) pentru a-și apăra identitatea culturală, percepută în termenii
Iluminismului occidental. De partea cealaltă, rușii care opun rezistență în
fața valorilor occidentale pentru că le subminează identitatea culturală și
creștinismul ortodox reînviat.

Privind la evenimentele din Ucraina și
la modul în care ele acționează ca microcosm al unei schisme ce se manifestă pe
tot globul, constatăm că teza lui Huntington este cumva limitată, deoarece elnu a examinat și efectele decadenței interne a civilizațiilor.

De pildă, nu a luat în considerare
efectele degradante asupra culturii americane, pe care Alan Bloom, în 1987,
le-a studiat în The Closing of the American Mind.

A ignorat și cărți precum Amusing
Ourselves to Death: Public Discourse in the Age of Show Business (1984) de Neil
Postman sau Culture and Narcissism (1979) de Cristopher Lasch, ori ultima carte
a lui Lasch, The Revolt of the Elites and the Betrayal of the Democracy(publicată postum în 1997).

Bloom, Postman și Lasch descriau ce se
petrece atunci când o cultură începe să-și distrugă valorile fundamentale și,
în consecință, își pierde vitalitatea spirituală.

Într-o asemenea cultură, în care
oamenii caută din ce în ce mai mult doar plăcerea, cetățenii ajung să trăiască de
dragul momentului, rupți de trecut și indiferenți față de viitor.

Lasch era aproape burkean atunci când
scria:

„Narcisistul nu se sinchisește de
viitor deoarece, în bună măsură, este prea puțin interesat de trecut.”

Huntington pur și simplu nu și-a putut
imagina că un Occident tot mai lipsit de credință, de responsabilitate, radical
secularizat și libertarian ar putea reprezenta o primejdie mai mare decât alte
culturi pentru adâncirea diviziunilor civilizaționale în lumea de după Războiul
Rece.

Cu alte cuvinte, el nu a sesizat că
Occidentul contemporan, degradat din punct de vedere cultural și spiritual, nu
poate oferi altora nici autoritate, nici îndrumare morală, în cazul în care ar
fi necesară prevenirea unei ciocniri a civilizațiilor.

Huntington nu avea întru totul
dreptate nici când afirma despre cultura fondatoare a Americii, întemeiată pe
valorile iluministe, că este unică, deoarece are o atracție universală.

Însă avea dreptate când spunea că
America, atunci când răspândește cultura
sa (fie și degradată), cu ajutorul forței (defensivă sau de alt fel) la
popoarele ne-occidentale, riscă să-și corupă excepționalismul american
transformându-l în imperialism american.

În ultimii cel puțin douăzeci de ani,
America ar fi făcut bine să-și amintească de cuvintele lui John Quincy Adams:

„Unde s-au răspândit sau urmează să se
răspândească modelul libertății sale, acolo se va afla și inima Americii, binecuvântările
și rugăciunile sale. Însă ea nu merge în exterior în căutarea de monștri pe care să-i
distrugă. Ea simpatizează cu năzuințele de independență și de libertate ale
tuturor. Dar nu este decât ocrotitoarea și apărătoarea propriei sale libertăți.”

Prin invitarea sau atragerea Ucrainei în
NATO, America a adâncit în mod imprudent diviziunile interne ale unei țări „rupte”,
incitând în același timp în mod grav Rusia să o invadeze pentru a anihila
această invitație.

Prin urmare, tragedia care se
desfășoară acum în Ucraina este atât o consecință a spiritului revanșard rus
cât și a trufiei americane, care a făcut ca poporul, în special conducătorii
săi, să fie indiferent nu doar față de temerile lui Huntington ci și față de
avertismentele lui George Washington din discursul său de rămas bun.

Un discurs
care are chiar mai multă relevanță acum, în epoca de după Războiul Rece, decât atunci
când a fost rostit, în 1796.

Washington a avertizat:

„Europa are un set de interese principale
care pentru noi au puțină importanță sau chiar deloc. Drept urmare, se va
angaja în numeroase controverse care sunt fundamental străine de preocupările
noastre.”

Și:

„De ce, amestecându-ne destinul cu cel
al oricărei părți din Europa, să ne primejduim pacea și prosperitatea în
hățișurile ambițiilor, rivalităților, intereselor, umorilor sau capriciilor
europene? Politica noastră trebuie să fie de a evita alianțele permanente cu oricare
parte a lumii exterioare.”

Lecția pe care americanii trebuie să o
tragă din tragedia ucraineană este că atunci când confruntările îndepărtate se
produc de-a lungul frontierelor dintre civilizații, pentru motive care sunt
străine Americii, implicarea americană poate produce mai mult rău decât bine.

Dacă americanii doresc ca alții să le
acorde atenție, ei trebuie să rămână fideli în cuvinte și în fapte valorilor fundamentale
ale propriei lor culturi.

Abia atunci, pe bună dreptate,
ceilalți i-ar putea asculta.