Prof. Dr. Tiberiu Tudor: ÎNFIINȚAREA ȘI EXTINDEREA NATO. VII – Destrămarea Uniunii Sovietice

Cele două mari puteri cu care se confruntă în prezent „excepționalismul”, unipolarismul și
hegemonismul american  ̶  Federația Rusă și China  ̶  
au avut cursuri net diferite de restructurare a societăților lor după eșecul
economic în competiția dintre comunism și capitalism.

Deng Xiaoping a urmat
calea deschiderii treptate a economiei de piață, cu păstrarea controlului
politic autoritar al Partidului Comunist Chinez. Gorbaciov a ales calea
deschiderii treptate a mecanismelor democratice, cu transferul dirijat al
puterii de la PCUS la noile organisme, democratice, create la inițiativa lui. În cursul acestui proces, în mare
măsură hazardat, a pierdut  controlul
asupra economiei, Uniunea Sovietică ajungând rapid în insolvență.

1.     Democratizarea. Congresul Deputaților Poporului.

Demantelarea totalitarismului comunist a fost
un joc de mare abilitate politică al lui Gorbaciov. Pentru fiecare pas al
acestei demantelări, începând cu însăși crearea organismului democratic suprem
care urma să preia puterea legislativă, Congresului Deputaților Poporului,
Gorbaciov a avut nevoie de susținerea și aprobarea prealabilă a Partidului
Comunist, pe care o obținea, de regulă, într-o Plenară a C.C. al P.C.U.S. În
tot acest răstimp a existat o dualitate de putere între partid, care pierdea
treptat puterea, și organismele democratice care se nășteau și o preluau.
Partidul a continuat să funcționeze după principiul centralismului democratic
 ̶  toată puterea era delegată secretarului general. Între 1985, data
când a devenit secretar general al PCUS și 1988, Gorbaciov schimbase, în proporție
de peste 60%, vechea gardă a Partidului Comunist cu adepți ai reformismului
său  („perestroika” ̶
restructurare și „glasnosti” ̶  trasparență), ceea ce explică faptul că
obținea aceste aprobări, în pofida puternicei opoziții conservatoare din partid.
În  1988 Biroul Politic era complet restructurat. În alte funcții cheie au
fost aduși comuniști docili și, până la proba contrarie, devotați lui
Gorbaciov: la ministerul Apărării (1987-1991) generalul (avansat mareșal 
în aprilie 1990) Dimitri Iazov; la comitetul de Stat al Securității, KGB, (1988-1991) Vladimir Kriucikov; Ghenadi Ianaev în funcția nou creată de
vicepreședinte al URSS (1990-1991). Personalitățile puternice și de mare
prestigiu profesional (Vladimir Falin, mareșalul Ahromeev, etc.) erau păstrate
în planul doi, în corpul de consilieri ai lui Gorbaciov.    

Pe plan extern, 1989 a fost anul abandonării regimurilor comuniste din  Europa Centrală și de Est, abandonarea „glacisului exterior”. Pe plan intern, în 1989 Gorbaciov a reușit să impună o
primă amendare a Constituției URSS, prin care a fost modificat procesul
electoral și s-a înființat, ca nou for legislativ suprem, Congresul Deputaților Poporului din Uniunea
Sovietică. Congresul Deputaților din URSS nu a
rezultat dintr-un scrutin sută la sută democratic. Din totalul celor 2250 de
deputați, 1500 au fost aleși în circumscripții electorale, iar 750, adică o
treime, au fost numiți din oficiu de către PCUS, sindicate și organizații
obștești. A fost suficient, însă, pentru ca, încă de la prima sesiune a Congresului (25 mai – 9 iunie 1989),
dezbaterile asupra stării și viitorului Uniunii să devină absolut libere,
ducând la crearea celor două tabere, a conservatorilor („partocrații”) și
liberalilor („democrații”), ambele criticând, din ce în ce mai dur, politica
centristă, de detentă treptată, a lui
Gorbaciov.

De
aici înainte vor exista în paralel două linii de putere distincte, care vor
deveni rapid antagonice. Cea  a vechii piramide a structurii de partid: PCUS –
Congresul PCUS – Comitetul Central – Biroul Politic – Secretarul General; și
cea a structurii de stat, reînnoită, democratizată la bază: Congresul Deputaților Poporului – Sovietul Suprem
al URSS – Prezidiul Sovietului Suprem – Președintele Sovietului Suprem. Până la
lovitura de stat eșuată a conservatorilor, din august 1991, ambele frâie ale
puterii vor fi în mâinile lui Gorbaciov, în dubla calitate de secretar general
al PCUS și președinte al Sovietului Suprem iar, de la 15 martie 1990,
președinte al URSS.

A doua
sesiune a Congresului Deputaților
Poporului (12-24 decembrie 1989) a
constituit un pas important în procesul de eliberare a națiunilor captive din
URSS. La 24 decembrie a fost prezentat raportul comisiei Iakovlev (înființată
la prima sesiune), care a recunoscut existența și a condamnat „semnarea
Protocolului Adițional al Tratatului din 1939 [Tratatul
Ribbentrop – Molotov] și a altor înțelegeri secrete cu Germania”, declarându-le „lipsite de temei juridic și valabilitate, din momentul semnării lor”, „venind în
contradicție cu suveranitatea și independența unor state terțe”. Majoritatea
deputaților a votat în favoarea raportului. În Hotărârea Congresului dată în
urma acestui vot,  s-a subliniat faptul că protocoalele secrete „au fost
folosite de către Stalin și anturajul lui pentru a da ultimatumuri și a
exercita presiuni, prin recurgerea la forță, asupra altor state, încălcând
obligațiile juridice față de acestea”.

      Următorul pas
fundamental spre democratizarea Uniunii Sovietice a fost realizat la 14 martie 1990, când sesiunea a treia a Congresului
Deputaților Poporului (12-20 martie
1990) a aprobat abrogarea articolului 6 din
Constituția URSS din 1977, care stipula rolul conducător al Partidului Comunist. Congresul Deputaților Poporului a ratificat propunerea
liderului sovietic și a adoptat o lege intitulată „Despre crearea postului de
președinte al URSS și revizuirea și completarea Constituției URSS”. Prin
degradarea treptată a funcțiilor PCUS (al cărui secretar general rămăsese),
Gorbaciov avea nevoie de o funcție supremă în stat pentru a se menține la
putere și a continua cursul reformelor. La 15 martie 1990 Gorbaciov este
ales  în funcția, nou creată, de președinte al  URSS (dar cu numai 60% din voturi, reflectând
funcționalitatea democrației).

 La suprafață, în mod aparent, Gorbaciov își întărise
poziția. În același timp, de fapt, puterea lui, puterea centrală, se
eroda subteran. La numai două săptămâni de la alegerea ca președinte al URSS,
Gorbaciov află, surprins, că în RSS Uzbekistan a fost introdus postul de
președinte al republicii. „Cum? Fără consultări, fără acordul Centrului” 
̶  întreabă Gorbaciov. „Poporul a vrut așa”  ̶   răspunde
calm Islam Karimov, prim-secretar al PC din Uzbekistan, devenit la
24 martie și președinte al republicii. Mai mult, Nursultan Nazarbaev,
prim-secretar al PC din RSS Kazahă, intrevine și el: „Da, și la noi, în
Kazahstan, oamenii se întreabă de ce nu avem un președinte.” În 1990, Gorbaciov
era depășit  ̶  atât în
politica externă, cât și în cea internă   ̶  de cursul evenimentelor pe care le inițiase în
1985. Pe plan intern, puterea trecea treptat la republici.

În atmosfera de transparență și democratizare
inițiată de către Gorbaciov, au apărut, „încurajate,
dacă nu chiar inspirate de  putere” [1],
încă din 1988, în diversele republici unionale, mișcări
de sprijin popular, de masă, al liniei reformiste. Primul pas a fost
 făcut de Estonia (Frontul popular de sprijin pentru perestroika, aprilie 1988), urmat cu repeziciune
de toate celelalte republici (Moldova – Mișcarea
Democratică în Susținerea Restructurării, 3 iunie 1988). Începute ca
mișcări de masă stradale, coagulate ideologic de asociații instituționale ale
scriitorilor sau oamenilor de știință, ele s-au constituit apoi ca organizații
politice, multe dintre ele sub denumirea generică de Front
Popular (Frontul
popular din Moldova 
̶  20  mai 1989). Cel mai apropiat colaborator al lui Gorbaciov,
numit și arhitectul perestroicii, Alexandr Yakovlev, făcuse o vizită de lucru
la Riga și Vilnius (2-14 august 1988), „în
cursul căreia Moscova a dat undă verde Fronturilor Populare”[2]. Inițiate de la centru, pentru a
contrabalansa rezistența conservatorilor la perestroika, ele au devenit în
scurt timp platforme ale mișcării de emancipare  națională a republicilor.

2.     Mișcările de eliberare națională

Imperiul Țarist a supraviețuit Imperiului
Habsburgic și celui de-al doilea Reich German, prăbușite în 1918, sub forma
Imperiului Sovietic. Principiului Wilsonian al națiunilor i-a fost opus, în
această parte a lumii, principiul internaționalismului proletar. După o scurtă
perioadă de independență, națiunile captive ale Imperiului Țarist au devenit,
în urma sângerosului război civil, câștigat de bolșevici, națiuni captive ale
Imperiului Sovietic.

Peste un secol de ocupație țaristă și peste o
jumătate de secol de ocupație sovietică au făcut ravagii etnodemografice în
toate teritoriile anexate, în defavoarea populațiilor băștinașe.

Uriașele probleme naționale, aparent înghețate,
mai degrabă mereu înăbușite în fașă, în perioada de stabilitate a URSS, au
izbucnit în forță, începând cu 1988. Pe de o parte sub forma conflictelor
interetnice în republici unionale ale căror granițe sovietice fuseseră trasate
arbitrar, împotriva componenței etnice majoritare. Pe de altă parte sub forma
mișcărilor de eliberare națională în republicile unionale relativ omogene din
punct de vedere etnic.

 Procesul democratizării și apoi al
dizolvării Uniunii Sovietice, din 1988-1991, a avut aspectul unui veritabil
marșarier față de cel al constituirii, concentrării puterii comuniste și
formării URSS, din anii 1917-1922.

 În
1989 revendicările naționale au intrat în prim plan, vizând, într-o primă
instanță, suveranitatea republicilor,
în cadrul Uniunii Sovietice. Gorbaciov, susținut de către o bună parte dintre
reformiști, a agreat acest stadiu  ̶  suveranitatea  ̶  convins de necesitatea
unei schimbări a distribuției de putere între centru și republici, 
concretizată în ideea unui nou Tratat Unional, care să-l înlocuiască pe cel constituent
al URSS, din 1922. Primele republici sovietice care și-au
declarant suveranitatea au fost Balticele, în 1989 (Estonia, chiar în noiembrie
1988).  Ele au fost urmate de toate celelalte, pe parcursul anului 1990 (Moldova la 23
iunie 1990). Gorbaciov a denumit acest proces, pe care credea că îl va
putea controla, „parada suveranităților”.

Numai că, odată
acceptată suveranitatea, mișcările populare și, implicit, Fronturile Populare,
radicalizate ca mișcări naționale, au ridicat problema independenței. De data acesta
presiunile fiind de jos în sus, dinspre republici spre centru.

Lituania a făcut prima acest pas înainte: și-a declarat, unilateral, independența de stat pe 11 martie 1990. După o blocadă economică
impusă de Moscova, tensiunile sociale și interetnice au escaladat până la
ciocnirile violente din 11-13 ianuarie 1991, de la Vilnius, între trupele
sovietice și susținătorii independenței, ciocniri soldate cu 13 morți și câteva
sute de răniți.

 Conflictele interetnice violente cuprinseseră, însă, de
mai mult timp, toată centura de vest și sud a Imperiului. Primul a fost
războiul armeano – azer pentru regiunea Nagorno-Karabah, populată dominant de
armeni, dar arondată RSS Azerbaidjan; războiul
a început în 1988 și, cu intermitențe, continuă până în zilele noastre.
Componenta religioasă a acestui război a dus la atrocități halucinante.

Un conflict al cărui tipar se va
regăsi și în alte zone ale Imperiului s-a declanșat în primăvara lui 1989,
pornind de la un vechi diferend georgiano-abhaz. În 1922 Abhazia fusese
integrată în URSS, ca republică unională (RSS Abhazia). În 1931 Stalin i-a
degradat statutul, încorporând-o, ca  republică autonomă (RSS Autonomă
Abhazia), în RSS Gruzină (Georgia), timp în care georgienii au dus o dură politică
de deznaționalizare în Abhazia, schimbând raportul etno-demografic în favoarea
lor. Pe fondul mișcării pentru independență națională din Georgia (față de
Uniunea Sovietică), abhazii au cerut, la rândul lor, revenirea la statutul de
independență față de Georgia pe care l-au avut în 1922. În 18 martie 1989, 50.000 de abhazi au
participat la un miting pro-independență organizat la ruinele istorice și
religioase abhaze de la Lykhny.
Naționaliștii georgieni, conduși de celebrul în epocă Zviad Gamsakhurdia, au
răspuns, la începutul lui
aprilie 1989, cu mari
demonstrații la Tbilisi, cerând pedepsirea secesioniștilor
abhazi și independența Georgiei. Autoritățile locale și apelul patriarhului
Georgiei nu reușesc să restabilească ordinea. Prim-secretarul PC Georgian cere
intervenția autorităților centrale. Trupele Districtului Militar Transcaucazian
intervin și, în haosul creat, la 9 aprilie confruntarea devine sângeroasă: în busculada care a urmat  ̶  19
morți, dintre care 17 femei, și zeci de răniți. Tragedia de la Tbilisi [3],
sau „Masacrul de la Tbilisi”, cum a intrat în istorie, a radicalizat opoziția
națională georgiană. La 31 martie 1991 Georgia ține un referendum cu rezultat
covârșitor pentru independența față de Uniunea Sovietică. Abhazii și osetinii (Osetia de Sud se afla,
din noiembrie 1988, într-o situație similară Abhaziei) boicotează referendumul
și cer independența față de Georgia. În urma referendumului de la 31 martie și
la doi ani de la tragedia de la Tbilisi, pe 9
aprilie 1991, Georgia își proclamă independența,
cu Gamsakhurdia președinte, învestit cu puteri excepționale, pe care le
exercită dictatorial. O delegație
a Congresului american raportează multiple încălcări violente ale drepturilor
omului. Urmează o perioadă de război civil georgian, între
naționaliștii radicali („Georgia pentru georgieni”, „Osetinii  ̶  afară”) și
cei moderați, precum și războaiele Georgia – Abhazia, Georgia – Osetia de Sud.
Mii de morți. Masacrele, violurile, inventivitatea atrocităților, epurările
etnice lasă complet în umbră tragedia de la Tbilisi.

Ideea noii organizări,
federative, a Uniunii, cu un grad foarte mare de suveranitate a republicilor
(autoritățile centrale ar fi urmat să păstreze numai prerogativele politicii
externe și armatei unice) a fost lansată oficial
de către Gorbaciov, conform tacticii lui obișnuite, mai întâi în cadrul
partidului, la Congresul PCUS din iulie 1990. Textul viitorului Tratat Unional,
a fost elaborat de un comitet de experți. In căutarea unei susțineri populare
împotriva opoziției  ̶  pe de o parte a conservatorilor, pe de alta a
progresiștilor (independentiști și liberali)  ̶  Gorbaciov, a propus,
în 24 decembrie 1990, de data aceasta de la tribuna celei de-a patra sesiuni a
Congresului Deputaților Poporului, organizarea unui referendum, pentru sau
împotriva păstrării Uniunii sub noua formă, a Statelor Suverane. Referendumul s-a ținut pe 17 martie 1991, cu un rezultat de 77,8 % în
favoarea păstrării Uniunii în noua formă. Acest procent a fost asigurat de
votul favorabil, de peste 90-95% , în toate republicile sovietice din Asia
Centrală și în Azerbaidjan. În Ucraina, la o participare la vot de 83% ,
voturile pro au fost de 70%. În Federația Rusă, la o participare de 74,5%
voturile pro au fost de 75%. Republicile Baltice, Moldova, Armenia și Georgia
(exceptând Abhazia și Osetia de Sud) nu au participat la redactarea tratatului,
au boicotat referendumul și au refuzat semnarea tratatului (Sovietul Suprem al
Republicii Moldova a adoptat
o Hotărâre în acest sens la 19
februarie 1991) [4]. Pe 24
aprilie 1991, nouă dintre republici (Azerbaijan, Belarus,
Federația Rusă, Kazakhstan, Kirgizstan, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina,
Uzbekistan) și guvernul central au semnat, la reședința prezidențială de la Novo-Ogaryovo forma preliminară
a „Acordului 9+1”. Ceremonia
de semnare a Tratatului a fost programată pe 20 august 1991, la Moscova. Nu
știm cum s-ar fi raportat Gorbaciov în
viitor la cele șase
republici rebele. Cert este faptul că a acceptat formarea Uniunii Statelor
Suverane numai cu cele nouă republici care și-au exprimat această opțiune prin
referendum. La 19 august conservatorii au declanșat puciul.

În toată această perioadă, atitudinea oficială a Statelor Unite
a fost de sprijin total pentru reformele și strategia lui Gorbaciov. Singura problemă
internă a Uniunii Sovietice ridicată, mai degrabă atinsă, de către președintele
G.H.W. Bush în una dintre discuțiile cu Mihail Gorbaciov s-a referit la
violențele din Lituania.

Președintele Bush-senior acorda credit total democratizării
treptate gorbacioviene, avea în vedere pericolul întreruperii acestui curs de
către uriașa opoziție comunistă conservatoare și, în termeni geopolitici, era
adeptul unei poziții de echilibru mondial, împotriva destabilizării.

La 1 august 1991 ̶ cu numai două
săptămâni înainte de declanșarea puciului de la Moscova ̶ , după o scurtă
vizită la Kremlin, Bush a rostit în fața Sovietului Suprem de la Kiev celebrul
discurs împotriva naționalismului xenofob ucrainean, pe cale de a renaște: „…Americanii
nu îi vor susține pe cei care vor independență pentru a înlocui o tiranie
depărtată cu un despotism local.
Ei nu îi vor ajuta pe cei care promovează un
naționalism sinucigaș, bazat pe ură etnică.”

 George Herbert Walker Bush și Mihail
Sergheevici Gorbaciov  ̶ două personalități politice de viziune și de
responsabilitate planetară  ̶  au încercat să stabilească un nou
echilibru mondial, într-un cadru democratic, în spiritul Maltei: „Putem instaura o pace durabilă și
transforma relația Est-Vest într-o cooperare îndelungată. Acesta este viitorul
pe care secretarul general Gorbaciov și cu mine îl începem aici, la Malta.”

 [1] Hélène
Carrère d’Encausse, Triumful națiunilor sau Sfârșitul Imperiului Sovietic,
Ed. Remember, București, 1993, p. 139.

 [2] Gheorghe Cojocaru, 1989 la Est de Prut, Ed. Prut
International, Chișinău, 2001, p.236

 [3] https://en.wikipedia.org/wiki/April_9_tragedy

 [4] https://www.unitischimbam.ro/boicotarea-primului-referendum-din-u-r-s-s-de-catre-populatia-republicii-moldova-17-martie-1991/

Episodul anterior

31 martie 2023  https://www.activenews.ro/opinii/Prof.-Dr.-Tiberiu-Tudor-INFIINTAREA-SI-EXTINDEREA-NATO-VI.-Convertirea-lui-Havel-181099