Je suis Toma!

Dintre toți apostolii, Toma ne este cel mai
simpatic. Veșnicele lui întârzieri la evenimente capitale, amestecul de
entuziasm duhovnicesc și de scepticism, neîncrederea sa proverbială, toate ni-l
fac apropiat.

Petru este autoritar,
este Starostele. Pavel este Învățatul, Ioan este devotatul, este cel Iubit,
Andrei este apostolul românilor. Dar Toma ne este cel mai drag, cel mai
simpatic, pentru că ne seamănă.

De aceea, Duminica
Tomii, prima de după Paști, când retrăim evenimentul ce i-a adus porecla de
„Necredinciosul”, este una dintre cele mai îndrăgite sărbători din calendarul
bisericesc.

Vă amintiți? În seara
zilei de Înviere, ucenicii (mai puțin Toma) stăteau împreună, închiși în casă
de frica iudeilor. Trecând prin ușile încuiate, Iisus apare în mijlocul
lor și, de parcă ar fi fost puțin plecat, de parcă nu ar fi trecut prin Moarte,
le zice firesc și cumva jovial: „Pace vouă!”

Mi se pare mie sau se
simte și o umbră de ironie față de lașitatea apostolilor?

Iisus le arată urmele
cuielor și ale suliței, pentru a-i convinge că a înviat cu Trupul și nu este
vreo stafie. Apoi suflă asupra ucenicilor Duh Sfânt, îi anunță că vor avea
colosala putere de a lega și dezlega nu doar pe pământ ci și în cer, și îi
trimite să propovăduiască în lume.

Când Toma se întoarce
acasă nu e greu de bănuit cu ce potop de vorbe, de detalii, de exclamații s-au
repezit ei să-i relateze minunea. Ba se poate să fi fost și reproșuri pentru
inoportuna absență: „Unde erai, când…?”

Buimac, năucit, în
atmosfera de entuziasm general, bietul Toma are una din acele reacții atât de
omenești care ni-l fac drag:

„Dacă nu voi
vedea în mâinile Lui semnul cuielor, și dacă nu voi pune degetul meu în semnul
cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.”

Bartolomeu Anania
explică splendid ce s-a petrecut în sufletul și mintea lui Toma:

„Toma nu e necredincios prin structură, ci
este mai degrabă ipostaza omului care exclamă: e prea frumos ca să fie
adevărat! El nu e un împietrit, cum devenise – de pildă – Iuda. El nu refuză să
creadă; el e doar copleșit de obiectul credinței lui virtuale. Fenomenul
Învierii i se pare colosal. Poate că e singurul dintre ucenici care intuiește
implicațiile ei cosmice. Toma știe că adevărul trebuie să existe în sine, dar
îl imploră să-i devină certitudine, adică adevărul lui, personal. Cei zece îi
spun: L-am văzut pe Domnul. El nu le pune la îndoială spusele, ci doar putința
ochilor lor de a nu se fi înșelat. De aceea, el se hotărăște să facă apel la
simțul tactil, cel mai material dintre cele cinci.”

După o săptămână,
Mântuitorul îi vizitează din nou. De data asta, Toma nu mai lipsește. De parcă
pentru el venise, Iisus se duce drept spre scepticul nostru și îi cere să-i
pipăie urmele rănilor.

Ceva se rupe în Toma:
șocul este atât de mare, emoția atât de intensă, încât nu mai are nevoie de
nici o dovadă, ci se prăbușește la picioarele Mântuitorului și strigă: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”

Iată cum prima mărturie
de credință că Iisus Înviat este Dumnezeu vine tocmai din partea celui căruia i
se spune „Necredinciosul”. 

Să mai spună cineva că Dumnezeu
nu are umor!

Prin aceeași duioasă
ironie divină, Toma va fi la originea unei alte revelații.

Când întârzie (iar!) la
înmormântarea Maicii Domnului, el cere să se deschidă mormântul pentru a o mai
vedea o dată pe draga lui moartă.

Însă mormântul este
descoperit gol, dezvăluindu-se astfel că Maica Domnului a fost mutată cu
trupul la Ceruri de către Fiul ei.

Sfinții Părinți vorbesc
despre „necredința cea bună” a
lui Toma. Opusă lui „Crede și nu cerceta”, care nu
există nicăieri în Scripturi, necredința bună este acel amestec
atât de omenesc între îndoiala firească a rațiunii lumești și dragostea
fierbinte de Dumnezeu.

Una te oprește, te ține
țintuit în loc, cealaltă îți ambalează până la incandescență motorul interior.
Ca ambreiajul și accelerația ce fac să mârâie un Ferrari pe grila de start.

Ilustrație pefectă
pentru „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”,
despre care Nicolae Steinhardt spunea că sunt cele mai amețitoare vorbe din
toată Scriptura.

E nevoie doar de un
declic, de un deget al lui Dumnezeu, care să elibereze ambreiajul, pentru ca
bolidul să țâșnească de neoprit! Episodul din „Duminica Tomii” se încheie cu
vorbele lui Iisus: „Pentru că M-ai văzut, ai
crezut. Fericiți cei ce nu au văzut și au crezut”.

În ciuda aparențelor,
aceasta nu este o nouă mustrare la adresa lui Toma. Îi fusese de ajuns,
sărmanului, lecția care îl zguduise. Iar Iisus poate fi uneori aspru, dar
niciodată sadic.

Dimpotrivă, este un
mesaj de îmbărbătare pentru generațiile viitoare. Care, spre deosebire de Toma
și de apostoli, vor fi lipsite de sprijinul prezenței Sale FIZICE.

Care vor trebui să
înfrunte lumea și propriile îndoieli bazându-se (doar?) pe mărturiile celor
vechi și pe ce descoperă în inimile lor.

Peste generații de
creștini și de păgâni, de mucenici și de prigonitori, peste ani și veacuri,
peste trupul lui Toma prosternat la picioarele Sale, Iisus se uită fix în ochii
noștri.

„Fericiți cei ce nu au văzut și au crezut” este un mesaj pentru noi! Este semnalul de start.