Îndoiala lui Toma

Și fiind seară, în ziua
aceea, întâia a săptămânii (duminica), și ușile fiind încuiate, unde erau
adunați ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus și a stat în mijloc și le-a
zis: Pace vouă! Și zicând acestea, le-a arătat mâinile și coasta Sa. Deci s-au
bucurat ucenicii, văzând pe Domnul. Și Iisus le-a zis iarăși: Pace vouă! Precum
M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și zicând acestea, a suflat
asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi
iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute. Iar Toma, unul din cei
doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci au zis
lui ceilalți ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea,
în mâinile Lui, semnul cuielor, și dacă nu voi pune degetul meu în semnul
cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. Și după opt
zile, ucenicii Lui erau iarăși înăuntru, și Toma, împreună cu ei. Și a venit
Iisus, ușile fiind încuiate, și a stat în mijloc și a zis: Pace vouă! Apoi a
zis lui Toma: Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele și adu mâna ta și o
pune în coasta Mea și nu fi necredincios ci credincios. A răspuns Toma și I-a
zis: Domnul meu și Dumnezeul meu! Iisus i-a zis: Pentru că  M-ai văzut ai crezut. Fericiți cei ce n-au
văzut și au crezut! Deci și alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor
Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris, ca să
credeți că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, și, crezând, să aveți viață
în numele Lui.(Ioan.
20,19-31)

  „Vreau să Te pipăi și să urlu: Este!” (Arghezi)

 „Credința nu
ne risipește îndoielile, le mistuie.” (Nicolás Gómez Dávila)

     „Toma, care
atinge rănile lui Hristos, a fost menit să vindece rănile necredinței noastre.”
(Sfântul Grigorie cel Mare)

       „În fiecare om există și îndoiala. Dar aceasta nu strică pentru că-l pune pe om să verifice,
să pipăie, să vadă, să încerce să deosebească binele de rău și să iasă mai
întărit în credință.” (Arhiepiscopul Justinian Chira)

Toma pare a fi „scepticul de serviciu” al grupului
apostolic. Însă îndoiala sa nu se
transformă în bănuială. Reticența sa
este genuină, lipsită de morga unui „maestru al suspiciunii”. Cu toate că cere
dovezi concrete, el nu este nicidecum un „empirist”. De altfel, orice
credință  care n-a fost pusă la
încercare, care n-a fost „testată”, într-un fel sau altul, este o credință pe
care nu te poți bizui în întregime. Iar uneori, în mod paradoxal, suntem mai
aproape de Adevăr în îndoielile noastre decât în certitudinile pe care le
afișăm cu dezinvoltura neofitului.

Îndoiala
manifestată de Toma nu este altceva decât o subcategoriea credinței. Toma este în căutare și finalul întâmplării ne arată că nu numai
adevărul imediat accesibil are puterea de a-l preschimba pe om, ci și simpla
căutare atunci când pornește dintr-o inimă sinceră. Toma are nedumeriri,  pune întrebări. Și e firesc pentru că vrea
aceeași dovadă pe au primit-o apostolii cărora, în Duminica Învierii, Domnul
le-a arătat „mâinile și coasta Sa”. Căci Iisus cel înviat poate fi recunoscut, în
primul rând, după rănile trupului Său.          

Ceea ce
pune, de fapt, Toma la îndoială nu este puterea lui Dumnezeu, ci luciditatea
tovarășilor săi. Dar cu toată „neîncrederea”, el nu abandonează grupul
apostolic.

De
aici, una dintre marile lecții
pe care ni le oferă acest episod: statornicia în comuniune – în pofida oricărei
rezerve, nedumeriri sau neînțelegeri. Toma alege să rămână în „colegiul
apostolic” și nu se lasă sedus de iluzia autonomiei individuale, nu este
adeptul „gândirii libere”, cu potențialul său iconoclast. Și aceasta pentru că a
luat în serios făgăduința Domnului: „acolo unde sunt adunați doi sau trei în
numele Meu și Eu sunt prezent în mijlocul lor.” (Matei 18, 20)

În fond, credința nu se întemeiează pe explicație, ci pe mărturisire. Iar mărturisirea nu este niciodată un proiect
individual, solitar. Mai mult, marile adevăruri precum libertatea, credința sau
dragostea nu sunt de natură pur conceptuală, așadar nu pot fi înțelese exclusiv
cu ajutorul rațiunii. Acesta e de altfel și motivul pentru care ele nu pot fi
niciodată „dovedite”.

 Astăzi, în
mediul cultural post-iluminist în care trăim și cu propensiunea (post)modernă
spre „individualismul expresiv” (Charles Taylor), înclinăm să punem temei doar
pe experiența și judecata personală. Suntem reticenți, mai ales în adolescență,
față de mărturia altora: bătrânii, tradiția, Biserica. Ne considerăm a fi, cu
biata noastră minte, cei mai competenți critici, judecători, decidenți. Odată
cu Descartes („dubito, ergo cogito”), am făcut din îndoială o cale privilegiată
a cunoașterii. Și, mai ales, cerem dovezi palpabile. Nu întâmplător, Caravaggio,
contemporanul italian al filosofului francez, reprezintă scena întâlnirii
dintre Iisus cel înviat și Toma într-o manieră șocantă, de un realism crud, cu
apostolul „necredincios” afundându-și literalmente degetul în rana deschisă din
coasta lui Iisus…       

 …………………………………………………………………………………………………………………………………….       

Oare noi ce ar trebui să facem noi atunci când
avem îndoieli, nedumeriri, nemulțumiri: să renunțăm, „privind înapoi cu mânie”?
Ori să adăstăm întru nădejde și răbdare, acolo unde, în pofida omeneștilor
neajunsuri, slăbiciuni și căderi, Hristos este slăvit și mărturisit ca Domn și Dumnezeu?