O mierlă în Săptămâna Patimilor

Acum o
săptămână și ceva am deschis ușa dinspre Grădina MNLR pentru a aerisi Sala
Perpessicius și, în timp ce lucram, am auzit un zgomot puternic.

O mierlă
absolut superbă se lovise de geamul ușii deschise și zăcea, cu râmele adunate,
ea știe cu câtă trudă, în cioc. Drumul acestei minuni a lui Dumnezeu s-a oprit
pentru totdeauna.

Am căutat
peste tot, crezând că există vreun cuib, poate avea pui și nu-i mai putea
hrăni, poate… Cine știe!

Imaginea
aceasta mi-a rămas în minte zile bune. Abia acum, în Săptămâna Patimilor, am
avut puterea să conștientizez.

În această
lume nebună în care realmente ne facem că trăim (pentru că viața, așa cum o
știam cu toții înainte, nu mai există), alergăm încontinuu.

Niciunul
dintre noi nu știe după ce. Ne ținem bine propriile „râme” în „cioc” și
încercăm să ajungem acasă teferi, după ce ne izbim de „realitate” de-a lungul
unei zile.

Oricând o
ușă se poate deschide larg, iar „zborul”, din neatenție, din grabă, din prea
mare încredere în aripile noastre (secrete sau nu), ne poate fi oprit.

E chiar
atât de simplu. Credem că totul ni se cuvine, că lumea începe și se termină cu
noi, călcăm și încălcăm drepturi, tulburăm ape, rănim oameni, animale, copaci,
păsări, insecte. Și mai ales urâm.

Niciodată
nu am înțeles de ce. Niciodată nu voi înțelege. Urâm, invidiem, lovim, jignim,
facem rău cu intenție, furăm, umilim, omorâm. De la înălțimea statutului de
ființă rațională, nu!

Nu mai avem
timp pentru viață, pentru copiii noștri, pentru educația lor, nu mai mâncăm
împreună, nu mai avem grijă de focul viu al vetrei, nu mai avem chef de
tradițiile noastre, nu mai avem răgaz să ne ținem de mâini, să dansăm, să ne
apropiem unii de alții, să ne ajutăm.

În viață ni
se întâmplă trei lucruri extraordinare: ne naștem, trăim și murim. Nu neapărat
în ordinea aceasta. Cât adevăr!!!

În fiecare
zi murim câte puțin, trăim câte puțin și ne naștem câte puțin atunci când ne
pierdem ultima suflare, iar găsitorul nu primește recompensă. Să distrugi cu
intenție tot ce te definește ca om, orice mugure de vis ce încearcă să te aducă
la lumină, ăsta da mod de a da naștere unei lumi în care viața ta omoară totul
în jur.

Fiți
sinceri cu voi și priviți câți oameni morți vă blochează zilnic viața! Măcar
acum… Poate astfel renașteți, din nou, din cenușă!

Această
tragedie la care am fost martor, această lecție a unei mierle al cărei zbor a
fost frânt de o ușă deschisă doar pentru a aerisi o cameră m-a tulburat.

Am
îngropat-o în grădină. Astăzi mi-am aruncat privirea spre acel loc și mi-au dat
lacrimile.

E atât de ușor să fii
rău și să faci rău și din ce în ce mai greu să rămâi bun și să faci bine în
jurul tău. Atât și cred că ar fi suficient dacă ne-am aminti zilnic.