Din prostie și lăcomie, s-a pierdut un
an în care puteau fi salvate sute de mii de vieți și se puteau evita pagube
economice uriașe. Rezultatul va fi același.
O analiză de Ryan McMaken pe site-ulInstitutului Mises pe care am tradus-o pentru cititorii ActiveNews.
*
A trecut un an de la invazia Rusiei în
Ucraina.
În ciuda afirmațiilor Washingtonului
și ale aliaților săi mediatici, potrivit cărora Rusia ar reprezenta viitorul Al
Treilea Reich și că va invada curând jumătate din Europa, se dovedește că nu
este nici pe departe adevărat.
De fapt, lucrurile s-au derulat așa
cum am prezis aici, la mises.org.
– Rușii nu intenționează să
ocupe nici o altă bucată din Europa cu excepția estului Ucrainei;
– Nu este München
1938.
– Sancțiunile economice nu au
produs mari pagube regimului rus;
– Majoritatea lumii manifestă o
atitudine ambiguă față de conflict;
– Conflictul se va încheia
foarte probabil printr-un acord negociat – contrar dorinței Washingtonului.
Realitatea este că, în ciuda eforturilor
Statelor Unite și ale NATO de a transforma conflictul din Ucraina în Al Treilea
Război Mondial, acesta rămâne un conflict regional.
Se pare că lumea nu este interesată să
facă sacrificii pentru a implementa politica SUA în Ucraina și că mulți
sesizează ipocrizia din spatele discursului Washingtonului despre respectarea
suveranității naționale.
Este și o lecție importantă despre ce
înseamnă să pleci urechea la radicaliștii războiului care promovează întotdeauna
un război total ca „soluție” pentru orice criză internațională.
Este evident că Statele Unite vor să
poarte acest război până la ultimul ucrainean. Un război pe care Washingtonul
îl prezintă ca pe o cruciadă globală, în stilul celui de-Al Doilea Război
Mondial.
Se pare însă că alți gânditori mai
pragmatici – i.e. francezii și germanii – admit că negocierile sunt o soluție
mult mai umană.
Au dorit un „Moment München”
La doar câteva zile după invazia
Rusiei, hegemoniștii occidentali au început să declare că invazia reprezintă un
război de cucerire mondială.
De exemplu, Matthew Kroening de la
Foreign Policy a afirmat că Vladimir Putin a manifestat un interes evident
pentru a „resuscita vechiul Imperiu Rus, iar alte țări vulnerabile din Estul
Europei – Polonia, România sau statele baltice – ar putea fi viitoarele”(cucerite).
Kroening a conchis imediat că bugetul
militar al Statelor Unite trebuie DUBLAT.
Un alt autor a insistat asupra
faptului că invadarea Ucrainei are un „iz de München”.
John Storey, de la Australian
Strategic Policy Institute a afirmat că „lecția uitată a Münchenului” i-a
permis lui Putin să devină „o copie perfectă a dictatorului german Adolf
Hitler”.
Storey a întrebat într-un stil
îngrijorător: „Statele baltice și Europa de Est vor fi următoarele?”, repetând
conștiincios linia de partid conform căreia tancurile rusești ar urma să ajungă
curând în centrul Europei.
Da, „lecția München”, care este
invocată neîncetat și fără îndoială nu a fost „uitată” – nu a fost niciodată potrivită
pentru a descrie războiul din Ucraina.
O asemenea gândire i-a făcut chiar pe
unii experți să afirme că un război mondial nuclear „merită”.
Totuși, adevărata lecție care trebuie
trasă aici este lecția din 1914: nu trebuie să permitem alianțelor militare să împingă
marile puteri la reacții excesive, care la rândul lor duc la catastrofe
mondiale.
Grupul „münchenezilor” dorea o
imobilizare masivă împotriva Rusiei, la începutul lui 2022. Nu a reușit, slavă
Domnului.
Rusia nu este o amenințare mondială
De la bun început a fost clar că Rusia
nu are capacitatea de a susține ocupația unor teritorii care nu găzduiesc un
număr important de etnici ruși sau de simpatizanți ruși.
Acest lucru nu se potrivește deloc cu
capacitățile celui de-Al Treilea Reich.
De aceea, nu este surprinzător că
ocupația rusă rezistă doar în sud-estul Ucrainei și în Crimeea. În acest
stadiu, Rusia încearcă să împingă frontierele zonei sale de ocupație cât mai
adânc posibil în regiunile cu puternică minoritate rusă.
Însă chiar și acest lucru s-a dovedit
dificil pentru Moscova. Rusiei îi lipsesc pur și simplu resursele pentru a
înfrunta pe oricine altcineva decât pe vecinii săi săraci.
În plus, pentru a împotmoli Rusia,
NATO nu a avut nevoie decât de o mică parte a resurselor disponibile în alianță.
Membrii europeni ai NATO, în
majoritatea lor, au promis și trimis Ucrainei în general arme vechi și foarte
puține arme de ultimul tip.
De exemplu, Washington Post notarecent că „contribuțiile Occidentului sunt încă mici”.
Recentele promisiuni de tancuri
Leopard din Germania, Danemarca și Olanda s-au dovedit a fi tancuri
„recondiționate”, cu o vechime de peste 40 de ani.
Mai mult, nici unul dintre aceste
tancuri nu va ajunge înainte de venirea verii.
La sfârșitul lui noiembrie,contribuțiile militare reunite ale Germaniei, Marii Britanii și Franței abia
s-au ridicat la 5 miliarde de dolari.
Aceasta reprezintă 6% din bugetul
militar al Rusiei și un infim 0,5% din PIB-ul combinat de 10.000 de miliarde de
dolari al Germaniei, Marii Britanii și Franței.
Dar ajutorul militar al SUA? Este
nevoie cu siguranță de o sumă uriașă pentru a contracara mastodontul rus?
Ei bine, ajutorul militar american nu
depășește 50 de miliarde de dolari la începutul lui 2023. Aceasta reprezintă 6%
din bugetul militar american și 0,20% din PIB-ul SUA.
În plus, guvernul american recunoaște
acum că nici măcar nu știe ce se întâmplă cu armele pe care le trimite în
Ucraina. Mai exact, câte din cele 50 de miliarde de dolari ajung cu adevărat să
fie folosite pentru apărarea Ucrainei? Cu siguranță, nu toate.
Dacă doar de atât este nevoie să
contracarezi Rusia în Estul Ucrainei, este greu de priceput cum ar putea
regimul de la Moscova să reprezinte o amenințare existențială pentru Vestul
Ucrainei, necum pentru oricare alt stat din Europa.
Acest lucru ilustrează cât de inutil
este amestecul Statelor Unite în acest conflict. Rusia nu reprezintă o
amenințare pentru Statele Unite, în afara cazului în care Statele Unite
escaladează conflictul până la nivelul unui război nuclear.
Dacă europenii se simt amenințați, ei
se pot apăra ușor, ținând cont de imensitatea blocului lor economic în raport
cu Rusia.
Europenii au resurse mai mult decât
suficiente pentru a „sta alături de Ucraina”, indiferent de modul în care ar
dori să definească acest lucru.
Da, i-ar putea obliga pe europeni să
renunțe la o parte din pensiile lor guvernamentale și din uriașele lor ajutoare
sociale pentru a-și finanța propria apărare militară.
Însă nu există absolut nici un motiv
pentru care contribuabilii americani trebuie să fie responsabili de
stipendierea europenilor, în timp ce aceștia își savurează cocteilurile în
lungile lor vacanțe.
Lumea nu este unită împotriva Rusiei
Poate pentru că a văzut că Rusia nu
reprezintă o amenințare militară convențională dincolo de „zonele limitrofe”,
cea mai mare parte a lumii nu a aprobat declanșarea unui nou război rece.
Deși purtătorii de cuvânt ai NATO au
salutat cu entuziasm adoptarea rezoluțiilor ONU care condamnă Rusia, este
remarcabil cât de multe țări au ales să se abțină de la vot.
Săptămâna trecută, adunarea generală a
ONU a votat din nou o rezoluție care condamnă invazia Rusiei și face apel la
retragerea trupelor ruse.
O sută patruzeci și una de țări au
votat pentru, însă treizeci și două de țări s-au abținut de la vot (șapte au
votat împotrivă).
Printre cele 32 de țări s-au numărat
China, India, Pakistan și Africa de Sud.
India, o aliată a SUA și „cea mai mare
democrație din lume”, pare să nu fi fost interesată să se alăture NATO în
privința acestei rezoluții.
Africa de Sud, o altă mare economie și
democrație mondială, s-a ținut și ea departe de această afacere.
De fapt, singurul membri BRICS care a
votat în favoarea rezoluției a fost Brazilia.
Votul a fost motivat parțial de
chestiuni practice. Conducerea politică a acestor țări pur și simplu nu dorește
să își sărăcească populațiile pentru a fi pe placul Washingtonului.
Însă rezistența vine și din faptul că
cea mai mare parte a lumii știe că pretențiile americane privind respectarea
suveranității naționale și a dreptului internațional sunt doar de fațadă.
Invaziile americane și campaniile de
bombardamente împotriva Irakului, Libiei și Siriei au demonstrat cu claritate
că Statele Unite sunt cât se poate de relaxate când e vorba de violarea
suveranității naționale, dacă acest lucru convine intereselor americane.
Așa-zisa ordine internațională bazată
pe reguli nu înseamnă în mod evident nimic pentru Statele Unite, când le
incomodează.
(Trebuie de asemenea remarcat că
regimul ucrainean a susținut invazia din Irak și a trimis cinci mii de soldați
pentru a ajuta Statele Unite să ocupe această țară, chipurile suverană).
Ce înseamnă toate acestea pentru
Rusia? Înseamnă că unele dintre cele mai mari puteri economice ale lumii au
semnalat că nu au nici un interes să rupă Rusia de economia mondială și că
refuză să se debranșeze de la petrolul, gazele și produsele alimetare rusești.
Sancțiunile nu au ruinat Rusia
Statele Unite nu au reușit să își
asigure acordul mondial pentru a izola economic Rusia.
De aceea, Statele Unite au fost
nevoite să se bazeze pe sancțiuni coercitive – nu doar împotriva Rusiei, ci și
a celor care continuă să facă afaceri cu Rusia.
Statele Unite trebuie acum să
cheltuiască timp și resurse pentru a pune în aplicare „sancțiuni secundare”,
menite să constrângă țările care nu îi fac jocul. Washingtonul a ajuns el
însuși în poziția de a amenința în mod repetat alte țări decât Rusia cu
„consecințe” pentru încălcarea sancțiunilor americane.
Însă, în ciuda tuturor fanfaronadelor
Washingtonului pe acest subiect, în mod evident, sancțiunile americane nu au
reușit să ruineze economic Rusia.
Cifre recente arată că sancțiunile
petroliere americane împotriva Rusiei „nu au reușit mare lucru pentru a frâna
fluxul țițeiului brut rusesc”.
Sau, așa cum spune CNBC, sancțiunile
petroliere „au eșuat total”.
Aceasta nu înseamnă că sancțiunile –
cele mai mari dictate de la Al Doilea Război Mondial încoace – nu au nici un
efect, ci doar că ele nu pot schimba datele jocului.
În schimb, sancțiunile au creat o
motivație pentru alte state de a găsi modalități suplimentare pentru a evita
sancțiunile SUA în viitor.
După cum Agathe Demarais notează în
Foreign Policy:
„Rusia, Iran, China și alte țări
aflate în dezacord cu SUA își măresc eforturile de a-și vaccina economiile împotriva
sancțiunilor. Aceste măsuri nu au mare legătură cu ocolirea sancțiunilor: ele
reprezintă mai degrabă măsuri preventive pentru a face potențialele sancțiuni
financiare total ineficiente. Aceste mecanisme cuprind eforturile de
dedolarizare, crearea de alternative la SWIFT (sistemul belgian care conectează
toate băncile din lume) și crearea de monede digitale ale băncilor centrale.”
Referirea la „alte țări” este
esențială. Cu cât Statele Unite își folosesc puterea lor financiară ca pe o
armă împotriva altor țări, cu atât acest lucru va impulsiona aceste țări să
găsească mijloace pentru a se elibera de lumea financiară dirijată de SUA.
Aceste eforturi vor exercita o
presiune „în jos” asupra dolarului în anii următori.
De la bun început, „capitularea necondiționată”
nu a fost o opțiune
În general, Statele Unite și-au
păstrat retorica „schimbării de regim” pentru țările mici și sărace, incapabile
să riposteze.
Totuși, după invadarea Ucrainei, mulți
comentatori occidentali au început să ceară o schimbare de regim și în Rusia.
Cel mai important, pe 26 martie,
președintele Joe Biden a afirmat că Putin „nu trebuie să mai rămână la putere”,
deși ulterior a fost nevoit să retracteze.
Nu doar că perspectivele unei
schimbări de regim într-o țară dotată cu arsenal nuclear sunt foarte
periculoase, dar numeroși observatori recunosc că răsturnarea lui Putin estemai ușor de zis decât de făcut.
În plus, o atare decizie garantează că
regimul Putin ar fi înlocuit cu un regim care să se opună expansionismului rus.
De fapt, noul regim ar putea foarte
ușor să fie „mai rău”, conform criteriilor NATO.
Este o pilulă greu de înghițit de
americani, care sunt atașați de vechea obsesie a „capitulării necondiționate”
în toate conflictele militare în care se angajează.
Modelul este capitularea Japoniei din
Al Doilea Război Mondial.
Totuși, realitatea este că majoritatea
zdrobitoare a conflictelor militare se termină prin reglementări negociate.
Cu toate acestea, în prima jumătate a
anului 2022, toți cei care au făcut apel la negocieri pentru încetarea
războiului – cu scopul de a pune capăt vărsării de sânge – au fost calificați
drept susținători ai Rusiei.
Doar o victorie totală, ni s-a spus,
era singurul deznodământ acceptabil.
Aceste zile se apropie de sfârșit.„Victoria totală” a Ucrainei, definită ca o retragere totală a Rusiei, nu a
fost niciodată probabilă.
Realitatea merge mai degrabă în sensul
pe care diplomații francezi îl recunosc în privat.
Așa cum a relatat Wall Street Journal
săptămâna trecută, liderii francezi și germani spun acum că regimului ucrainean
că trebuie să aibă în vedere negocieri de pace.
„Nu încetăm să repetăm că Rusia nu
trebuie să câștige, dar ce înseamnă acest lucru? Dacă războiul durează
suficient de mult cu această intensitate, pierderile Ucrainei vor deveni
nesustenabile”, a declarat un înalt oficial francez. „Și nimeni nu crede că vor
putea recupera Crimeea.”
Generalul Petr Pavel, președintele
ales al Republicii Cehe și fost comandant NATO, a declarat cu ocazia
Conferinței de la Müchen (săptămâna trecută):
„Am putea ajunge într-o situație
în care eliberarea anumitor părți din teritoriul ucrainean ar putea duce la mai
multe pierderi de vieți decât ar fi suportabil pentru societat… Am putea
ajunge la un moment în care ucrainenii să înceapă să se gândească la alt
deznodământ.”
Sfârșitul jocului se apropie, și el
este un acord negociat.
Din nefericire, un acord care va veni după
uriașe pierderi de vieți, atât de ucraineni cât și de ruși, dar și pierderi
enorme de capital și infrastructură.
Un acord care ar fi putut fi încheiat
mai rapid și cu aceleași pierderi teritoriale pentru Ucraina, care se vor
înregistra în orice caz.
Statele Unite ar fi putut renunța la
obsesia lor de a face Ucraina un avanpost al NATO.
Regimul de la Kiev ar fi putut renunțala a transforma Ucraina într-un etno-stat, în care rusofonii să fie cetățeni de
mâna a doua.
Statele Unite și Ucraina ar fi putut
recunoaște că nu vor putea recupera Crimeea.
În loc de toate acestea, au ales să
prelungească războiul, iar rezultatul înseamnă probabil sute de mii de morți
care nu erau necesare.
Faptul că Rusia este agresorul nu
schimbă această realitate.
A fi o țară mică și săracă în
vecinătatea Rusiei a fost dintotdeauna o tristă realitate pentru unii.
De aceea, o politică externă
responsabilă pentru aceste state constă în a adopta poziții care limitează
vărsările de sânge inutile, găsind în același timp mijloacele pentru a coexista
cu rușii.
În loc de asta, Statele Unite și
Ucraina au ales să facă teorii despre onestitate și morală, în timp ce liderii
NATO își debitau lozincile despre „schimbare de regim”, „victorie totală”, „Müchen”și „ordine bazată pe reguli”.
Nici una din ele nu salvează vieți.
Cei care promovau necesitatea unui război total și „nici un fel de pace
până la victoria totală” s-au înșelat îngrozitor.
Iar costurile au fost uriașe.
About Post Author
