Situația încleștării armate din estul
Europei seamănă frapant cu cea de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război
Mondial, când Germania și-a camuflat înfrângerea viitoare în spatele „armelor
minune” ultramoderne, dar inutile.
O analiză a lui Christopher Roach
pentru American Greatness pe care am tradus-o pentru cititorii ActiveNews.
*
În vara anului 1944, armata sovietică
distrugea Corpul Central al armatei germane cu o contraofensivă de mari
proporții.
Invadarea Franței de către forțele
aliate simultan cu continuarea înaintării americane în Italia au exercitat o
presiune suplimentară asupra Germaniei, care a fost constrânsă să se lupte pe
trei fronturi.
De-a lungul războiului, germanii au
dispus indiscutabil de arme superioare și mai sofisticate, în special tancurile
lor Panzer și Tiger.
Nemții au creat de asemenea avioane de
luptă cu reacție, precum și primele rachete de croazieră și balistice.
În afara acestor avantaje tehnice,
Wehrmachtul german dispunea și de un sistem tactic inovator și descentralizatși a păstrat o pregătire riguroasă a ofițerilor până la sfârșitul războiului.
Chiar și în atari condiții, în ciuda
unei asemenea superiorități calitative, în 1944 devenise evident că Germania va
pierde războiul.
Istoricul israelian Omer Bartov merge
mai departe și susține că Germania era sortită să piardă războiul din momentul
în care a invadat Uniunea Sovietică.
Principala slăbiciune a Germaniei era
mărimea, sau mai degrabă micimea ei, a populației și a economiei sale, prin
comparație cu puterea și cu dimensiunile și efectivele imperiilor britanic,
american și sovietic.
Când Germania s-a retras de pe
pozițiile sale cele mai avansate, atinse în 1942, mulți germani s-au consolat
cu zvonurile că Hitler pregătește o capcană.
Zvonurile s-au răspândit astfel: de
îndată ce Germania a părut că va fi înfrântă, a lansat o canonadă de Wunderwaffen,
adică de arme minune, care urmau chipurile să schimbe cursul războiului, să le
aplice Aliaților o răzbunare cruntă și să ducă la victoria germană.
Nimic din toate acestea nu a urmat.
Într-un război de uzură, efectivele, lanțul de aprovizionare și cantitatea sunt
cele care contează în cele din urmă, mai degrabă decât calitatea armamentului
și alte avantaje tehnologice.
Cum spune Paul Kennedy în The Rise and
Fall of The Great Powers (Mărirea și decăderea marilor puteri):
„Victoria unei mari puteri în această
perioadă sau prăbușirea alteia au fost în general consecința lungilor lupte
duse de forțele sale armate; dar au fost și consecința utilizării mai mult sau
mai puțin eficiente a resurselor economice productive ale statului pe timp de
război și, mai departe, a modului în care economia acelui stat a crescut sau
s-a diminuat în raport cu alte țări dominante, în deceniile care au precedat
respectivul conflict.”
O dinamică similară se desfășoară în
prezent în Ucraina.
Rusia, o presupusă țară în ruină, cu o
economie „de mărimea celei a Italiei”, nu doar că a supraviețuit, dar a
inversat cursul războiului, în ciuda sancțiunilor zdrobitoare ale Occidentului.
Discuțiile despre o ofensivă de iarnă
a armatei ucrainene au dispărut, în timp ce pierderile acesteia cresc și Rusia
încercuiește forțele ucrainene concentrate.
Presa americană pare dezorientată, dar
probabil din cauză că acest război este foarte puțin „telegenic” prin
comparație cu Războiul american din Golf.
Este mai degrabă vorba de un război de
uzură, în care artileria este predominantă, bătăliile sunt lente și sângeroase
iar principala minune tehnologică este utilizarea generalizată a dronelor
ieftine pentru a mări capacitatea trupelor de cercetare.
Economia din era industrială a Rusieise pare că este bine adaptată unui război de uzură, deoarece Rusia are
capacitatea de a produce în același timp și hrană și alte produse de primă
necesitate pentru poporul său, dar și să construiacă în același timp la
nesfârșit tancuri și drone kamikaze, precum și obuze de artilerie într-un număr
exponențial mai mare decât adversarul său.
În acest timp, economia ucraineană
este distrusă, iar masa salarială a aparatului de stat și bugetul său militar
depind în totalitate de subvențiile occidentale.
Nu doar că Rusia poate produce mai
mult decât Ucraina, dar se dovedește, cel puțin până acum, că poate produce mai
multe arme și muniții decât întregul Occident la un loc.
După ce și-a externalizat cea mai mare
parte a infrastructurii sale industriale duale (civile-militare) în China, în slujba
globalizării din ultimii 20 de ani, complexul militaro-industrial occidental nu
este în acest moment orientat decât spre profit.
Liderii occidentali au confundat
activitatea economică măsurabilă în PIB cu capacitatea de producție.
Astfel, Statele Unite și NATO pot
produce sisteme de arme foarte sofisticate, ca avionul F-35 sau rachetele
Patriot, dar nu o pot face decât într-un ritm foarte lent și cu costuri foarte
mari.
Asemenea industriei germane, care
producea tancuri sofisticate, dar pretențioase și scumpe, în timpul celui de-Al
Doilea Război Mondial, industria de armament occidentală nu este optimizată
nici din punct de vedere al ritmului, nici al volumului de producție.
Ar avea nevoie de ani de zile pentru a
recupera acest handicap.
În schimb, Rusia și-a urmat cu succes
strategia din Al Doilea Război Mondial de a produce multe arme bune (dar nu
excepționale), simple și fiabile, ca de exemplul tancul T-90.
Mai mult, Rusia pare să dețină uzine
autohtone și tehnologie pentru a produce un număr uriaș de obuze de artilerie,
care acum puverizează forțele ucrainene masate la Bahmut.
Încercând să îi ofere un avantaj
calitativ, Occidentul a dotat Ucraina cu armele sale cele mai moderne. Orice reținere
inițială pentru a nu provoca Rusia a fost treptat abandonată.
După primele livrări de HIMARS, de
piese de artilerie, de rachete antitanc și transportoare blindate, Statele
Unite au promis recent să livreze Ucrainei o parte din tancurile sale M1 Abrams
– unanim recunoscute drept cele mai bune tancuri din lume.
Promisiunea Americii de a trimite tancuri
Abrams a încurajat și Germania să livreze propriile sale Leopard 2.
În total, se pare că ceva mai mult de
100 de tancuri moderne vor fi trimise în Ucraina din țările NATO.
Dincolo de faptul că această decizie aînfuriat Rusia și a provocat entuziasm și optimism în presa pro-ucraineană,
chestiunea este dacă aceste tancuri vor schimba soarta războiului.
În acest moment, frontul din Ucraina
are mai multe sute de kilometri lungime, cu mai multe sute de mii de oameni și
mii de tancuri și de blindate desfășurate de o parte și de alta.
Tancurile moderne promise sunt
sofisticate, necesită o întreținere riguroasă și o îndelungată instruire a
echipajelor, iar Occidentul nu poate furniza decât un număr relativ modest.
Situația este întru totul similară
celei cu care s-a confruntat Wehrmachtul în 1944. Tancurile aliate – T-34
sovietic și M4 Sherman american – aveau tunurile principale inferioare, blindaj
mai subțire și performanțe mai reduse prin comparație cu tancurile germane
Tiger și Panzer.
În mod similar, Aliații nu dispuneau
de arme cum erau rachetele germane V1 și V2, extrem de avansate pentru timpul
lor. Ba germanii creaseră chiar și prima pușcă de asalt din lume.
În ciuda tuturor acestor inovații,
numărul masiv de tancuri sovietice și americane, împreună cu un număr tot mai
mare de trupe antrenate, toate sprijinite de o putere industrială coordonată,
au putut copleși total armata germană.
Occidentul și liderii săi sunt fie
angajați într-un refuz masiv de a recunoaște realitatea, fie își distrug în mod
deliberat rezervele limitate de arme și muniții pentru vreun scop infam.
În acest moment, nu există nici o
perspectivă pentru o victorie a Ucrainei și câteva sute de Wunderwaffen nu vor schimba
deznodământul.
Până și cei mai importanți lideri
militari americani au început să exprime rezerve, deși inițial erau foarte
optimiști și favorabili campaniei din Ucraina.
Având șanse minime de succes, această
ultimă decizie a Occidentului riscă să provoace cel puțin două rezultate
catastrofale.
În primul rând, după ce și-a pus în
joc prestigiul, Occidentul ar putea acum să rămână angajat în Ucraina doar
pentru a nu-și știrbi reputația. La fel cum au rămas Statele Unite împotmolite
în Vietnam și Afganistan multă vreme după ce dispăruse orice avantaj plauzibil
pentru securitatea națională.
În al doilea rând, iritat de
amenințările nucleare ale Rusiei, Occidentul ar putea depăși fără să vrea linia
roșie, declanșând o reacție în lanț care să ducă la Armageddon.
După ce comisese atrocități pe scară
largă în Uniunea Sovietică, armata germană știa că predarea nu reprezenta o
opțiune în 1944. Și mai știa că nu mai are nici o șansă de victorie.
Astfel că, în loc să pregătească poporul
german pentru realitate, l-a amăgit cu povești fanteziste despre
contra-ofensive în Ardeni și cu salvarea care va veni de la Wunderwaffen.
Toate acestea nu au făcut decât să
ridice moralul până în momentul deznodământului inevitabil.
Statele Unite nu au aceeași
constrângere ca Germania în 1944. Există încă o șansă pentru diplomație și
negocieri pentru a rezolva războiul din Ucraina.
Însă, nimic la Joe Biden și la
administrația sa nu sugerează înțelepciunea și reținerea pentru o asemenea
cale.
Mai mult, Republicanii nu sunt
interesați să îl constrângă pe Joe Biden din cauza propriului lor militarism și
a influenței puternice a neoconservatorilor.
În afara unui mic mârâit în privința
prețului plătit pentru război, americanii simpatizanți ai ambelor partide nu
par foarte interesați de subiect.
Toate acestea sunt de rău augur. Dar
nu ar fi pentru prima dată când o mare putere și-ar pecetlui destinul din
orgoliu, din analfabetism istoric și din cauza unor lideri sinucigași.
About Post Author
