A apărut și în format tipărit numărul II al Revistei Floare albastră, publicată sub egida Centrului Cultural Spiritual Văratic, Mănăstirea Văratic, Editura Mușatinia și Eminescu-Românul Absolut.
Cititorii vor găsi relatări despre evenimente din lumea presei, articole, reportaje, interviuri, eseuri literare, poesis, studii de istorie veche și sigilografie, portretizări de artiști, evenimente etc.
Revista tipărită cuprinde următoarele rubrici: Editorial, Archaeus carpius – Literatură – Poesis – Artă – Fragmentarium istoric – Basilica și filosofia creștină –Evenimente.
În paginile revistei semnează: academician Aurel I. Pop, prof. univ. Nae Georgescu, IPS Ioachim, stareta Iosefina Giosanu, poeți și scriitori: Emilia Țuțuianu, Dan Toma Dulciu, Victor Roncea, Theodor Codreanu, Iulia Barcaroiu, Adrian Erbiceanu, Antonela Stoica, Ilie Bădescu, Vavila Popovici, Tiberiu Tudor, Cezarina Adamescu, Constanța Abălașei, Cristina Nichituș Roncea, Dorin Dospinescu.
Doritorii o pot citi aici (urmează textul despre Eminescu):
Redăm pentru cititorii ActiveNews unul dintre textele cuprinse în revistă:
Theodor
CODREANU: Eminescu, Arheul Românilor
L-am
numit pe Eminescu, încă din 1984, arheul
românilor,
formulă întregitoare care vine, pe urmele lui Nicolae Iorga
(„expresia integrală a sufletului românesc”), ale lui
Constantin Noica („omul deplin al culturii românești”), și
înșiruirea poate continua, deoarece textul fundamental al gândirii
sale filosofice este eseul Archaeus,
text care vorbește despre memoria
identitarăa omului, în genere, dar și despre memoria unei întregi națiuni.
În două articole din ,,Timpul”,
poetul comentează basmul ,,Tinerețe fără bătrânețe și viață
fără de moarte”
(considerat cel mai profund basm din întreaga noastră literatură),
în protagonistul căruia, Făt-Frumos, descifra întruparea arheului
românesc,
a memoriei
noastre spirituale și existențiale. Eroul ar fi putut rămâne
veșnic în paradisul tinereții fără bătrânețe și al vieții
fără de moarte, dar dorul de casa părintească, de rădăcinile sale, îl întoarnă către locurile natale, după sute de ani,
păstrând vie memoria istoriei neamului, în vreme ce noii locuitori
ai satelor și orașelor pe care le găsește, uitaseră de mult
trecutul. Nu întâmplător, în eseul amintit, Eminescu descoperă
în poveste pe Archaeus, ca singura
realitate pe lume:
„S-ascultăm
poveștile, căci ele cel puțin ne fac să trăim și-n viața altor
oameni, să ne amestecăm visurile noastre cu ale lor… În ele
trăiește Archaeus… // Poate că povestea este partea cea mai
frumoasă a vieții omenești. Cu povești ne legănă lumea, cu
povești ne adoarme. Ne trezim și murim cu ele…” (M.
Eminescu, Opere,
VII, Proza
literară,
București, Editura Academiei Române, 1977, p. 282).
Opera
eminesciană este, de aceea, o veritabilă poveste
a armoniei,
cu vaste ramificații tematice și stilistice, încât, iubirea, de
pildă, nu poate fi asociată decât cu frumusețea din basme: „Iar
în ochii ei albaștri/ Toate basmele s-adună” (,,Crăiasa din
povești”).
Nu întâmplător capodopera ,,Luceafărul”
este, de fapt, prelucrarea unui basm românesc. Omul-arheu este
cuprins în întreaga operă eminesciană: poet,
prozator, dramaturg, publicist, eseist, filosof, istoric, culegător
de folclor, om de știință, autor de aforisme, epistolier, revizor
școlar etc. Eminescu nu a fost specialist
în toate acestea, ci, în primul rând, poet, publicist și
prozator, dar pătruns de un profund spirit interdisciplinar și cu o
gândire miraculos transdisciplinară avant
la lettre,
cum se vădește în abordările mai noi ale criticii literare, de la
Basarab Nicolescu până la Pompiliu Crăciunescu (Pompiliu
Crăciunescu, Paradisul
infernal și transcosmologia,
prefață de Basarab Nicolescu, Editura Junimea, Iași, 2000).
Deși
nu și-a dus până la capăt nenumăratele proiecte și intuiții
științifice, în cei 17 ani de muncă intensă, cât i-a îngăduit
destinul, el s-a dovedit a fi, pentru literatura și cultura
românească, un adevărat semănător
de arhei,
de semințecare vor încolți și vor da roade în toți marii intelectuali
români care au creat „sub auspiciile geniului lui”, cum
previziona Titu Maiorescu în studiul ,,Eminescu și poeziile lui”
(1889), motivând: „Eminescu este un om al timpului modern, cultura
lui individuală stă la nivelul culturei europene de astăzi. Cu
neobosita lui stăruință de a ceti, de a studia, de a cunoaște, el
își înzestra fără preget memoria cu operile însemnate din
literatura antică și modernă. Cunoscător al filozofiei, în
special a lui Platon, Kant și Schopenhauer, și nu mai puțin al
credințelor religioase, mai ales al celei creștine și buddhaiste,
admirator al Vedelor, pasionat pentru operele poetice din toate
timpurile, posedând știința celor publicate pănă astăzi din
istoria și limba română, el afla în comoara ideilor astfel culese
materialul concret de unde să-și formeze înalta abstracțiune care
în poeziile lui ne deschide așa de des orizontul fără margini al
gândirii omenești. Căci cum să ajungi la o privire generală dacă
nu ai în cunoștințele tale treptele succesive care să te ridice
pănă la ea? Tocmai ele dau lui Eminescu cuprinsul precis în acele
versuri caracteristice în care se întrupează profunda lui emoțiune
asupra începuturilor lumii, asupra vieței omului, asupra soartei
poporului român.” (Titu
Maiorescu, Opere,
II, ediție, note, comentarii, variante, indice, de Georgeta
Rădulescu-Dulgheru și Domnica Filimon, note și comentarii, de
Alexandru George și Al. Săndulescu, București, Editura Minerva,
1984, pp. 97-98).
De
aceea, trebuie să validăm identificarea, mărturisită de el, a
propriului geniu, cu arheul românilor: „Dumnezeul geniului m-a
sorbit din popor cum soarele soarbe un nor de aur din marea de amar”.
About Post Author
