Nenea/tanti și-a dorit să patineze. Din nou, cine suntem noi să judecăm? O zână, un zân sau altcineva au decis că-l pot ajuta. Pe nenea. Care vrea să fie tanti.
Așa ne-a fost dat să vedem niște imagini bizare, cu un nene în rochiță chinuindu-se să alunece pe gheață, într-o importantă competiție. Chinuindu-se să alunece fără să dea cu târtița de gheață. Nu i-a ieșit. Totul era de un uriaș ridicol, grotesc. Dar însoțit de aplauze, elogiat ca o mare izbândă, un act de grozavă bravură și teribil eroism.
Nenea nu era tanti, era strident de evident. Nici cu patinatul n-avea nicio treabă. Cu atât mai puțin era potrivită etalarea acestui cumul de inadecvări într-un asemenea loc, într-un asemenea moment. Iar în locul cuviincioasei jene, unii au socotit că acest apogeu al ridicolului se cuvine aplaudat, ba ar trebui să devină un model.
Nimic nu descrie mai bine starea de azi a firescului european ca acele imagini cu nenea în rochiță dând cu coaiele de gheață. Nu rătăcirea individuală e problema – poate fi o opțiune, bizară, dar opțiune. Ci aplauzele.
Când acestea sunt idealurile, țelurile pe care le socotește de preț o civilizație, prăbușirea chiar se cuvine aplaudată.
About Post Author
