„Mă duc pe luncă, unde mai avem o bucată
și n-am putut pune temelie și mă uit la pământ ca la o străinătate”.
Veacul
al XX-lea a venit asupra neamurilor Europei cu o veste cumplită. Din zarea
lumii și de pe scena vie a neamurilor europene s-a retras, ca o rupere astrală,
un mare exponent al singurei aristocrații cu investitură divină, Țăranul.
Țăranul și satul său s-au retras în idee. Iar elitele de la vârf ale lumii s-au
rupt și de ideea aceasta, de ideea țărănească.
Crugul vremii a fost bulversat
de această plecare cât veacul de lungă, și o tristețe teribilă a copleșit era
noastră, un gol sufletesc imens s-a ivit în textura lumii. Conștiința veacului
s-a cutremurat și a strigat, cu strigăt mut, vestea acestei teribile retrageri,
pe care Lucian Blaga o va numi boicot al istoriei, și din această cutremurare
au ieșit literaturile mari ale Răsăritului, de la cea poloneză, la cea
siberiacă rusă și culminativ la cea românească. Nici una dintre acestea n-au
reușit parcă atât de bine să fixeze pe zarea de peruzea chipul celui ce se
îndepărta de pământ cu viteza plecărilor metafizice, ca extraordinarul ciclu
triadic al maestrului Dinu (Constantin Grigore) Săraru. Așa am scris cândva
copleșit de frumusețea tragică a literaturii maestrului Dinu Săraru, cu atâta
nedreptate întâmpinat de contemporanii săi, precum ignobil este întâmpinat
țăranul cel de o vârstă cu Biblia. „În
vremea ce urma să vină nu se mai găsise loc și pentru dânsul. Pentru cel care a
contribuit milenii la rând la continuitatea, dar și la scrierea istoriei, cu
plugul și coasa, cu piatra de moară și cu vocabula. Viața va continua de acum
înainte fără de el. Oamenii îl vor uita, și doar bulgărele de țărână stropit cu
sudoarea și sângele lui îl va ține minte. Cartea lui Dinu Săraru „Ultimul țăran
din Slătioara” e mai degrabă un recviem decât un omagiu adus țăranului român,
cel pe ai cărui umeri, cum afirmaseră cronicarii și aezii, s-a ținut țara,
personajul legat cu mii de fire nevăzute de pământ și cer, de realitate și
legendă. „Mâine, poimâine o să te plimbi prin Slătioara singur, ca și când
dumneata ai fi rămas ultimul țăran”, îi șoptește CINEVA autorului” Așa începe
una dintre cele mai frumoase scrisori trimise marelui prozator, de către un
basarabean mare și el, poetul Alexandru Dabija.
Opera
cumva eponimă a scriitorului, aidoma celor înfrățite cu ea din vremuri
imemoriale, se numește simplu, „Niște Țărani”. „Scris parcă dintr-o respirare, Niște
țărani, pur și simplu te zguduie, mărturisește un alt basarabean minunat,
Ion Ungureanu, care poartă și el în suflet tristețea metafizică a veacului. O
asemenea carte despre Țărani face cinste Țării. Poate că sunt subiectiv, fiind
și eu dintre țărani, dar nu dau subiectivitatea mea pe tot aurul lumii. Câtă
înțelegere, câtă durere, câtă demnitate! Aveți o inimă mare domnule Dinu
Săraru! Năiță Lucean și scutierul său Pătru cel Scurt intră pe drept în marea
literatură. Numai că la Cervantes moare Don Quijote, aici se stinge din viață
scutierul – mi-a sângerat inima și am plâns la moartea lui…”. „Mi-a sângerat inima și am plâns”, iată cele semne la vedere ale abisului de durere
ivit în lume la ruperea din crugul cerului și al pământului a acestui prototip
aristocratic. Este în mărturia aceasta atâta plâns și alergare, precum
alergarea și plânsul biblicului Isav în vremurile dintâi: „Isav însă a alergat în întâmpinarea lui și l-a
îmbrățișat și, cuprinzându-i grumazul, l-a sărutat și au plâns amândoi”
(Cartea Facerii, 33, 4). Și ca un alt Galaad este romanul Dvoastre, Maestre,
ridicat ca să fie semn de legământ între Țăranul ipostatic și veacul acesta. Străbate în romanul Excelenței Voastre, iubite
Maestre, ecoul întrebării de altădată a dreptului Iov în plânsurile sale: „N-am plâns oare și eu, îi întreba
retoric Iov pe încrâncenații Țofar și Elifaz, împreună cu cel care-și ducea
viața greu? Sufletul meu n-avea milă de cel sărman?” (Iov, 30, 25). „Am citit romanul dumitale Niște țărani, îi
spune Maestrului Dinu Săraru al treilea basarabean de geniu, Grigore Vieru.
Mărturisesc că nu am citit de mult o carte de proză care să-mi răscolească
într-atât sufletul. O carte mare, care se înscrie cred printre cele mai
însemnate proze românești”.
Romanul
acesta nu este unul obișnuit. Se cuprinde în el și putere vindecătoare și un
ciclu învățătoresc. Învățătură restauratoare este aceea pe care o desprindem
din această adevărată pericopă țărănească în care evoluează narativ
perechea Năiță Lucean-Pătru cel Scurt. Fiindcă, iată, se aud la cumpăna
veacului cuvintele lui Năiță Lucean consemnate de pana Maestrului. „Mă duc pe
luncă, unde mai avem o bucată și n-am putut pune temelie și mă uit la
pământ ca la o străinătate”. „Și mă uit la pământ ca la o străinătate”.Oare nu este avertisment și profeție în aceste reflexii ale lui Năiță Lucean?
Acest țăran obsedat de temelii, adică de ceea ce dă trăinicie
existenței, a fost mutat în literatură de geniul epic al scriitorului, pentru
că el, țăranul aristocratic, și nu alt tipar omenesc, se dovedește capabil să
poarte în mintea și suferințele lui anonime golul provocat sufletului omenesc
de vânturătoarea modernităților, culminând cu această ultimă modernitate, mai
cumplită parcă decât toate. Ați voit să cuprindeți, cum vă exprimați undeva,
iubite Maestre, „toată tragedia acestui cuvânt, străinătate, așa cum a
reverberat ea în conștiința țăranilor din Slătioara, cum au ajuns să nu mai
iubească pământul și să se uite la el ca străinii la alt străin, și să arăt, ne
mărturisiți, cum s-a sfârșit o credință care a ținut o țară mii de ani, cum ar
fi ținut un creștin o candelă aprinsă”. „Am pierdut pământul, am pierdut și
credința – zicea Năiță Lucean – asta să scrii dumneata”. Gândul acesta are
adâncime psaltică și a fost fost rostit în forma incantației lângă sicriul lui
Pătru cel Scurt de către un alt personaj al romanului, Simion Popescu:
„M-ofilesc ca frunza-n vânt//când se-așterne pe pământ//o plouă și-o bate
vântul //s-amestecă cu pământul// o suflă vântul pe toată//parcă n-a fost niciodată”.
Oare nu așa sună și cuvântul Psalmistului când ne spune: „omul ca iarba//zilele
lui ca floarea câmpului//așa va înflori//căci vânt a trecut printr-ânsa și nu
va fi//și nu se mai cunoaște încă locul său” (Ps.102). Oare nu răsună ca un
ecou, din pagina aceasta măiastră și plină de jale, reproșul îndurerat din
Evanghelia după Luca, cap 7, versetul 33, pus în gura copiilor și a
Botezătorului: „v-am cântat de jale
și n-ați plâns”!. Fiindcă sunt
destule mărturii că sufletul nostru este împietrit în fața cumplitei chestiuni
țărănești.
Opera Excelenței Voastre adeverește descoperirea
veacului acesta și anume că țăranul este singurul mărturisitor universal al
succesiunii tuturor civilizațiilor istorice, al marilor cicluri istorice, de la
facerea lumii și până astăzi. De aceea spun și repet: țăranul este singurul
mare anonim care are vârsta Bibliei. Nici un alt actor social nu are o asemenea
perenitate în istoria universală. Civilizații mari au apărut, au durat o vreme
și au dispărut. Din cele 23 de civilizații istorice mai supraviețuiesc astăzi
5, după unii, 7. Tot astfel au trecut imperiile. Singură, civilizația
țărănească a supraviețuit nefalsificată până astăzi, făcându-se mărturie
nevremelnică pentru toate aceste teribile treceri și petreceri prin veac. Iată
de ce literatura despre țărani este deopotrivă operă învățătorească de
însemnătate universală, cu atât mai însemnată acum când țăranul este alungat
din istorie ori se retrage el cu bună știință boicotând veacul acesta rătăcit.
O astfel de literatură cuprinde în ea mărturia cea mai de preț și învățătua cea mai înalt
îndrumătoare pentru elitele trecătoare. Opera literară a maestrului Dinu Săraru
este, deci, oglinda țărănească a lumii, singura care cuprinde în ea chipul din
veac al lumii în adevărata lui înfățișare.
În toată
periegeza simbolică prin peisajul țărănesc din toate veacurile, ați purtat și
purtați în suflet, iubite Maestre Dinu Săraru, în chip nebănuit, deopotrivă
neliniștea pentru soarta orașului și a orășeanului. Cine-ar fi putut măcar bănui
că suferințele orășeanului se vor precipita și acestea tot în sufletul bunului
samarinean de la Cornul Caprei, căci ce-ar dobândi nefericiții lumii la
capiștea spoielii? A trebuit să răspundă chemării înspăimântate a orășeanului
azvârlit în atâtea amăgiri rătăcitoare tot Dinu Săraru, care ne-a dăruit
singura tâlcuire la drama urbană a zilei acesteea cu cele două romane ale sale:
„Ciocoii noi cu bodygard” și „Ultimul bal la șarpele roșu”, în care este
evocată absurda galerie de superciocoi. Opera maestrului Dinu Săraru este
aproape singulara creație majoră cu care s-ar putea lăuda epoca
postdecembristă. Scaunul singurătății și oaza de lumină din grădiștea
Slătioarei se prefăcură vargă mustrătoare pentru toate rătăcirile noastre
elitiste de ieri, de azi și de mâine.
Opera maestrului Dinu Săraru are înțeles inițiatic și calitate de
învățătură tainică pentru o lume cu cele trei cruguri răscolite de golul
provocat prin dispariția țărănimii. Și ce fel de recompensă, ce fel de
mulțumire i s-au adus marelui creator, celui ce-a putut spune Prezent în
dreptul neamului românesc la chemarea lui Dumnezeu cea din veac? Contra lui
Dinu Săraru s-a dezlănțuit urgia unui război barbar după 1989. Nu-l voi evoca
aici ca să nu maculez frumusețea de cristal a clipei.
Acest război poate fi tâlcuit în multe registre;
poate fi tâlcuit și prin drama unei generații miraculoase, Generația Labiș.
Perioada postbelică românească, în prima ei fază, a fost una în care poporul
românesc a suferit o teribilă dezputernicire sufletească, o adevărată
dezproprietărire simbolică, măsurată prin cele 8000 de titluri și de autori
scoși din circulația vie a culturii.
Golul acesta a fost umplut de fapta unei generații
binecuvântate, miraculoasă, tainică, „Generația Labiș”. Ei i se datorează redescoperirea
unei extraordinare tradiții, restaurarea sufletului interzis, a simțirii
întemnițate, ei au scos sufletul românesc și creștin din temniță, ei au fost
eliberatorii gândirii de sub robia stâlcitorilor de suflete care și-au întețit
ignobila năpustire. Epoca postdecembristă, din nefericire, nu s-a bazat în mai
nimic pe această generație, pe oamenii ei.
Maestrul
Dinu Săraru este exponentul înalt al
unei asemenea generații extraordinare. Domnia-Sa cu adevărat s-a smuls, ca
altădată Iona, din pântecele chitului scufundat în adâncurile învolburărilor
care cutreieră din nou fruntariile oceanice ale sufletului românesc. A îmbrăcat
haina jertfelnică, s-a făcut scutierul celui parcă revenit aievea printre noi,
umbră ori făptură de miracol, al lui Pătru cel Scurt, readus la viață într-o
altă vreme, un altfel de veac. Și Maestrul Dinu Săraru ne-a zugrăvit încă odată
tabloul grozăviei ce i se face celui revenit sub chipul unui alt personaj
țărănesc dintr-un roman din nou memorabil, „Crimă pentru pământ”. Ceea ce
zguduie în romanul acesta este tehnica unui altfel de plâns, a prohodului care
însoțește îngroparea mielului nevinovat omorât de răbufnirea în lume a
vechiului atavism criminal, care l-a ucis cu moarte de frate pe Abel spre a
exploda în omorârea Fiului lui Dumnezeu, răstignit pe cruce pentru mântuirea
neamului omenesc.
Din adâncul
unei asemenea revelații s-a născut opera de apostolat haretist a lui Dinu
Săraru, dinadins ignorată de cei ce-ar voi să cânte prohodul neamului românesc
însuși și nu întâmplător numele fundației menite să slujească opera aceasta
socială a fost omonimul titlului marelui său roman, „Niște țărani”.
Fundația Niște țărani, ivită din
neliniștea de tipar haretist a maestrului Dinu Săraru, a fost menită unei opere
complexe în serviciul social al lumii țărănești, în tentativa de a preveni
prăbușirea și omorârea cu moartea de-a doua a satului românesc, în speranța
unei renașteri a civilizației țărănești.
Programele fundației au vizat, pe urmele unui alt model, celebru și el, modelul
gustian, cele patru sfere ale culturii țărănești: cultura muncii, cultura
sănătății, cultura minții și cultura sufletului. În acest scop au fost inițiate
cele patru programe: programul „Sănătatea
țăranului”, programul marii creații cinematografice încununate ciclic cu
manifestările festivalului cinematografic internațional: „Eco-etno-folk film”, în desfășurări anuale, programul salvării Arhitecturii rurale și programul Universității țărănești, în care s-ar
putea prelua sub forma curiculară cele patru mari teme.
În tot și în
toate, opera Maestrului Dinu Săraru este una prin care răzbate neliniștea și
metamorfoza totalității, a întregului. Nimic din fața veacului nu i-a rămas
străin. A răspuns prezent la toate chemările transcendente către neamul
românesc. Pentru toate acestea, veți avea dragă Maestre recunoștiința celor
care nu stau pe scene pompoase fiindcă
sunt chiar pe scena vieții, a celor din care se compune făptura nepieritoare a
neamului românesc, Acum, aici, mâine, dincolo, peste tot și-n veacul veacului.
Spre slava lui Dumnezeu și onoarea poporului românesc! Întru sănătoși ani
Maestre și întru fără de margine recunoștiință pentru că nu v-ați mâniat pe noi
pentru rătăcirea și împietririle noastre ci ne-ați primit cu iubire, cu jertfă
de sine și când ne-am întors din rătăcirile răutății n-ați pregetat să
pregătiți pentru noi ospățul cel mare. Opera Domniei Voastre a ferit neamul
românesc de marea primejdie a păcatului neascultării lui Iona, păcatul
refuzului profeției. Ați făcut din cuvintele lui Năiță Lucean și din viața lui
Pătru cel Scurt profeția veacului. Rare sunt viețile care trec în operă.
Dvoastră, împreună cu părintele Domniei Voastre cel ce-a zidit cu jertfa din
ziua de Sfânta Mărie Mare o punte de lumină între Chișinău și Slătioara,
împreună cu Năiță Lucean, cu Pătru cel Scurt, cu toți iubitorii de neam, în
frunte cu atotțiitorul Eminescu, ați împlinit taina ridicării neamului spre
lumina binecuvântată a liturghiei creației. Dumnezeu să vă binecuvinteze pe
Dvoastră și familia Domniei Voastre, acum și în toată vremea! Amin!
About Post Author
