Prof. Ilie Bădescu: Dumitru Radu Popescu – Spre adeverirea României cerești

A plecat pe drumul spre stele Dumitru Radu Popescu, unul dintre
minunații trăitori ai unei generații tainice, căreia blândul și
marele cărturar Edgar Papu i-a dat numele de botez spiritual:
Generația Labiș. În 1953, la 18 ani, debuta cu versuri dar și cu
proză anticipând cea de-a treia intrare a ruralilor în literatură,
cum i-a numit G. Călinescu pe ardelenii cu trăiri de geniu, care au
re-pictat peisajul literaturii române în culori așa de vii, că
nici cel mai viu tablou din lumea reală n-ar putea să-i stea
înainte. Începuse a se întrezări arheologia simbolică a
literaturii sale, întru edificarea căreia s-a risipit cu o forță
creatoare copleșitoare, în toate genurile: roman, teatru, nuvelă,
cinematografie, eseu, poezie etc., toate găsindu-și unitatea în
universul semiscufundat și deopotrivă supra-înălțat al
simbolurilor și al figurilor spirituale care susțin lumea cu cerul
și pământul și cu toată tensiunea și încordarea unui raport
tainic, pe care alte secrete forțe se precipită să-l rupă.

Care
forță, care simbol, care figură tutelară nu sunt chemate de
spiritul marelui prozator, cineast, eseist, poet, spre a contribui la
tulburătoarea erminie metafizico-beletristică asupra tainelor existenței?!

Fata nu este doar o figură feciorelnică (deși este
și așa în „Duios Anastasia trecea”), ci este „Fata de la
miazăzi” (1964), somnul nu este o alunecare somniacă oarecare ci
este „Somnul pământului” (1965), zilele nu sunt simple cadențe
ale timpului egal cu sine, ci sunt „Zilele săptămânii”, cu
toată simbolistica lor din calendarul divin, ploile nu sunt ale
zilelor ploioase care ar putea fixa cadranul timpului posomorât, ci
sunt „Ploile de dincolo de vreme” (1976), și, precum în
povestariul popular al periplului lumesc al Tatălui divin cu Sfântul
Petru, proza de arheologie simbolică îl vede pe „Dumnezeu în
bucătărie” (1994), ba universul acesta al unei asemenea
incomparabile erminii în margini scripturistice ne descoperă,
surprinzător, „Întoarcerea tatălui risipitor” ș.a.m.d.

Simboluri și elemente contribuie la o recitire a tainelor
existenței.

Prin literatura necomparabilă a lui D R Popescu, lumea
ni se descoperă în adevăruri mult mai adânci, în lumini
suprafirești și totuși ale ei, ale lumii noastre cea de toate
zilele. Literatura lui D R Popescu își așteaptă, ca și cea a lui
Dinu Săraru, a lui Paul Anghel, a lui Ioan Lăncrănjan și a
atâtora dintre marii ignorați, exegetul ca „să nu se lepede//
clipa cea repede// ce ni s-a dat”, cum ne avertizează marele poet
și profet, Mihai Eminescu.

În 1953 debuta D R Popescu, în 1956
apărea volumul lui Nicolae Labiș, Primele
iubiri.
În același an, A. E Baconsky îl cheamă pe tânărul poet și
prozator la revista „Steaua”, va fi o vreme redactor-șef la
„Contemporanul” pentru a se întâlni apoi cu toată lumea
literară, magnifica lume, în cei 9 ani cât a fost în fruntea
Uniunii Scriitorilor.

Cu această generație, care ne lasă o
moștenire extraordinară pe care cine știe dacă o merităm, se
întâmpla ceva cu adevărat minunat în plină iarnă
proletcultistă. După secăciunea poeziei proletcultiste, care
sufocase manualul și sufletul, s-a produs o minune. Era ca o ploaie
binecuvântată după o secetă prelungită.

Totul a revenit la
viață, sufletele au tresăltat, strada fremăta de voci, citeam și
redescopeream ritmul sufletesc al iubirii, genunea lacrimii din
Moartea căprioarei ne asigura că timpurile secetei nu pot suprima
inocența. Totul era altfel, era primăvară.

Cu Generația Labiș
intra pe scena lumii românești o altă generație, generația
restaurației, a miraculoaselor restituiri, generația care
redescoperise forța primelor iubiri, puterea marilor simboluri, fără
teama că s-ar abate de la canonul partinic, al celei dintâi
cumplite corectitudini politice.

Cu adevărat acea generație poate
fi numită generația miracolului. Ea și-a asumat gestul întoarcerii
la viață după lunga secetă comunistă. Toți acei mari creatori
au fost începătorii și deci fondatorii unei extraordinare epoci
creatoare în literatură și nu numai. România spirituală era
salvată.

Dovada miraculoasei ascensiuni a unei generații creative
în toate domeniile este energetismul tulburător pe care l-au
anunțat lumii condamnate la osificare de urâciunea pustiirii
bolșevice celebrele versuri ale marelui congener al mirificului
Dumitru Radu Popescu: „Sîntem
în miezul unui ev aprins// Și-i dăm a-nsuflețirii noastre vamă//
Cei ce nu ard dezlănțuiți ca noi// În flăcările noastre se
destramă”. Sub semnul acestui energetism intra pe scena României
istorice cu mesajul României eterne, Dumitru Radu Popescu
împreună cu noua generație.

Marele scriitor a plecat spre cer
unde-l vor întâmpina toți marii generației sale în acordurile
cântecului imnic al triumfului lor absolut.

Dumnezeu să-ți facă
loc în cer, iubite Domnule Academician, dimpreună cu ei toți spre
adeverirea României cerești! Amin!