Părintele Teofil Pârâian: GÂNDURI DESPRE MÂNTUIRE. Conferință din 29 octombrie 1998 (!)

Acum câțiva ani am transcris câteva conferințe ale Părintelui Teofil. Ele au văzut lumina tiparului, într-o carte îngrijită de Părintele Profesor Ovidiu Moceanu. Printre ele este o conferință din 29 octombrie (!) 1998, fix cu 11 ani înainte de plecarea la Domnul a Părintelui. Ea poartă titlul: Gânduri despre mântuire. (Florin Palas)

Gânduri
despre mântuire – 29 octombrie 1998

Am
ales pentru întâlnirea din seara aceasta tema: gânduri despre
mântuire. E ceva familiar gândul la mântuire, pentru că, fiind
student la Teologie, cu mulți ani înainte (în 1952 am terminat
Teologia), am avut ca teză de licență învățătura despre
mântuire a Noului Testament. M-am ocupat în mod special de Noul
Testament, mi-a plăcut teologia Noului Testament, adică probleme de
ansamblu înțelese în lumina Noului Testament, și am crezut ca
fiind principală problema mântuirii. De aceea mi-am ales ca temă
pentru teza de licență „Soteorologia Noului Testament”,
învățătura despre mântuire. Au trecut de atunci ani și ani,
zeci de ani, și iată că a venit vremea ca mai întâi aici și
apoi și în alte părți să prezint unele gânduri în legătură
cu mântuirea.

Înainte
de a spune ceva despre mântuire în lumina Noului Testament, deși
aceasta este baza în general când este vorba despre mântuire, voi
începe cu niște considerații care privesc mântuirea în lumina
Sfintelor Slujbe ale bisericii noastre. De ce așa? Deși s-ar părea
că facem o lucrare pe invers începând cu Sfintele Slujbe și
continuând cu Noul Testament, parcă ar fi firesc să ne gândim
întâi la Noul Testament, care e baza Sfintelor Slujbe, și după
aceea să vorbim despre mântuirea în perspectiva Sfintelor Slujbe.
De fapt, Sfintele Slujbe nu ne dau o învățătură anume despre
mântuire, ci fac să fie practic gândul la mântuire.

De ce începem
cu Sfintele Slujbe? Pentru că Sfintele Slujbe sunt conținutul
vieții ortodoxe. Ortodoxia trăiește prin Sfintele Slujbe ale
Bisericii Ortodoxe. Noi
ne întâlnim cu Mântuitorul nostru nu citind Noul Testament, deși
e bine să citim Noul Testament, e bine să ne impropriem gândurile
veșnice cuprinse în cuvântul din Noul Testament. Sfintele Slujbe
fac lucrător gândul la mântuire. Adică poți să studiezi Noul
Testament și să știi ce scrie acolo despre mântuire, și totuși
să fii mai puțin preocupat de mântuire. Pe când, când e vorba
despre Sfintele Slujbe, nu se poate să fii absent din preocuparea de
a te mântui.

La Sfintele Slujbe ale bisericii noastre spunem
adeseori: „apără, mântuiește, miluiește și ne păzește pe
noi Dumnezeule, cu harul Tău”.

Sunt cuvinte cu care ne întâlnim
foarte des la Sfintele Slujbe, numai că nu totdeauna le dăm viață.
Zicem: „Doamne miluiește” fără să ne gândim ce anume cerem,
în legătură cu mila lui Dumnezeu, când spunem „Doamne
miluiește” după cuvintele „apără, mântuiește, miluiește și
ne păzește pe noi Dumnezeule cu harul Tău”. Deci, cerem de la
Dumnezeu mila Lui și pentru mântuirea noastră.

„Apără,
mântuiește, miluiește și ne păzește pe noi Dumnezeule, cu harul
Tău”.

Știm
apoi că la sfârșitul Sfintelor Slujbe, de obicei, se spun
cuvintele: „Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, pentru
rugăciunile Prea Curatei Maicii Sale”, și se numesc anumite
categorii de sfinți, la urmă se zice: „și pentru ale tuturor
sfinților, să ne miluiască, să ne mântuiască pe noi, ca un bun
și de oameni iubitor”. Iarăși este prezent gândul la mântuire,
iarăși este prezentă ideea de mântuire.

Apoi la Sfânta Liturghie
cunoaștem cuvintele de binecuvântare pe care le spune preotul cu
Sfântul Potir în mână când zice: „mântuiește, Dumnezeule,
poporul Tău și binecuvântează moștenirea Ta”.

Tot la Sfânta
Liturghie vorbind cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos, după ce îi
îndemnăm pe credincioși să se închine și ei împreună cu noi
și noi împreună cu ei, zicând: „Veniți să ne închinăm, să
cădem la Hristos”, ne rugăm Mântuitorului să ne mântuiască și
zicem: „Mântuiește-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ai înviat
din morți, pe noi cei ce îți cântăm Ție Aliluia”. Deci
„mântuiește-ne pe noi Fiul lui Dumnezeu”, e Domnul nostru Iisus
Hristos, e Fiul lui Dumnezeu. „Cel ce ai înviat din morți”
spunem în zilele de duminică și în timp de 40 de zile de la Paști
până la Înălțarea Mântuitorului, până la sărbătoarea
Înălțării. În zilele obișnuite, la Sfânta Liturghie zicem:
„Mântuiește-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu, cel ce ești minunat
întru sfinți!”.

Apoi la diferite sărbători, în care se
pomenesc evenimente în legătură cu mântuirea, cerem mântuire de
la Fiul lui Dumnezeu. De exemplu, la Crăciun zicem: „Mântuiește-ne
pe noi, Fiul lui Dumnezeu, Cela ce Te-ai născut din Fecioară!”.

La Botezul Mântuitorului spunem: „Mântuiește-ne pe noi, Fiul lui
Dumnezeu, Cel ce Te-ai botezat în Iordan!”.

La intrarea în
Ierusalim, în Duminica Floriilor sau Duminica Stâlpărilor, zicem:
„Mântuiește-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu, Cela ce ai șezut pe
mânzul asin!”.

La Înălțarea Domnului Hristos zicem:
„Mântuiește-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu, cel ce te-ai Înălțat
întru slavă!”.

La Schimbarea la Față zicem: „Mântuiește-ne
pe noi, Fiul lui Dumnezeu, cel ce Te-ai schimbat la față în
muntele Taborului!”.

La Ziua Crucii, în legătură cu pătimirile
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, zicem: „Mântuiește-ne pe
noi, Fiul lui Dumnezeu, Cela ce cu trupul Te-ai răstignit pentru
noi!”.

Apoi, la sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt zicem:
„Mântuiește-ne pe noi, Mântuitorule Bune, pe noi cei ce-Ți
cântăm Ție Aliluia!”

Deci,
preocuparea de mântuire e o preocupare statornică și cerem de la
Dumnezeu mântuire și prin rugăciunile sfinților.

De exemplu, la
Troparul Sfinților Mucenici zicem: „Mucenicii Tăi, Doamne, întru
nevoințele lor, cununile nestricăciunii au luat de la Tine,
Dumnezeul nostru. Ca având tăria Ta, pe chinuitori au surpat,
zdrobit-au și ale dracilor neputincioase îndrăzniri. Pentru
rugăciunile lor, Hristoase Dumnezeule, mântuiește sufletele
noastre”.

Iarăși cerem mântuire prin mijlocirea sfinților
mucenici.

În Crez, Simbolul Credinței, mărturisim că: „Fiul lui
Dumnezeu, Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut,
S-a pogorât din ceruri, S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din
Maria Fecioară și S-a făcut om, pentru noi și pentru a noastră
mântuire” și continuăm spunând, „și S-a răstignit pentru
noi”, se înțelege pentru noi și pentru a noastră mântuire, „și
S-a îngropat”, a fost înmormântat, pentru noi și pentru a
noastră mântuire, se înțelege, „a Înviat a treia zi după
Scripturi”, tot pentru noi și pentru a noastră mântuire, „S-a
înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui”, bineînțeles
tot pentru noi și pentru a noastră mântuire. Pentru că cuvintele
„pentru noi și pentru a noastră mântuire” se potrivesc cu
toate celelalte care urmează în legătură cu Domnul Hristos.

Mai
ales patru evenimente sunt esențiale, sunt principale în legătură
cu mântuirea.

Și anume: întruparea Fiului lui Dumnezeu (Fiul lui
Dumnezeu s-a făcut om pentru noi și pentru a noastră mântuire),
Jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos de pe cruce (care s-a
realizat pentru noi și pentru a noastră mântuire), Învierea
Mântuitorului nostru Iisus Hristos (care a fost pentru noi și
pentru a noastră mântuire) și Înălțarea la cer a Mântuitorului
nostru Iisus Hristos (care este tot pentru noi și pentru a noastră
mântuire).

Toate acestea le cuprindem teoretic în Simbolul
Credinței, în Crez, iar practic în Sfânta Liturghie.

Eu
v-am mai spus și altă dată, când am vorbit aici despre Sfânta
Liturghie ca o sărbătorire cuprinzătoare, că Sfânta Liturghie
cuprinde toate sărbătorile de peste an, toate evenimentele de
mântuire pe care le sărbătorim la anumite date în timpul anului
bisericesc, le cuprindem în Sfânta Liturghie pe toate în rezumat.

Avem în Sfânta Liturghie și Întruparea Fiului lui Dumnezeu prin
cinstitele daruri ce se prefac în trupul și sângele Mântuitorului
nostru Iisus Hristos, prin Pogorârea Duhului Sfânt, spre
împărtășirea credincioșilor.

Avem la Sfânta Liturghie jertfa
Mântuitorului nostru Iisus Hristos precedată de Cina cea de Taină
la care s-au spus cuvintele: „luați, mâncați, acesta este Trupul
Meu care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor”.

Avem la
Sfânta Liturghie Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care
nu e numai Învierea Domnului Hristos, ci și Învierea noastră, a
credincioșilor, fiind noi în legătură cu Domnul Hristos.

Avem
Înălțarea la cer a Domnului nostru Iisus Hristos, pentru că zicem
la un moment dat, aducându-ne aminte de această poruncă
mântuitoare și de toate cele ce s-au făcut pentru noi, de cruce,
de groapă, de Învierea cea de a treia zi, de suirea la cer, și de
șederea de-a dreapta Tatălui.

Și mai adăugăm la Sfânta
Liturghie și o sărbătorire cu anticipare, o sărbătorire cu
înainte prăznuire, sărbătorim ceva ce va să vie, și anume a
doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos.

De aceea, în biserica
noastră nu se face caz atâta de a doua venire a Domnului Iisus
Hristos, deși noi mărturisim despre Domnul Iisus Hristos că
„iarăși va să vină cu mărire, să judece vii și morții, a
Cărui împărăție nu va avea sfârșit”.

Deci, avem în vedere a
doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos, dar nu cu apostul pe
care îl pun alte grupări creștine. Noi nu punem apostul acesta, nu
punem accent pe a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos atât
de mare, pentru că noi o prăznuim cu înainte prăznuire, o avem
cumva realizată între noi, prin Sfânta Liturghie, care este un fel
de anticipare a venirii Domnului nostru Iisus Hristos la Învierea
cea de obște, pentru Judecata de Apoi și pentru Împărăția cea
veșnică.

Din toate acestea privite în ansamblul lor, ajungem la
concluzia că mântuirea se realizează printr-un Mântuitor.

Mai
întâi de toate, ce este mântuirea?

Noi am vorbit de mântuire, am
vorbit de faptul că ne rugăm Mântuitorului să ne mântuiască.

Ne-am întemeiat în gândul că pentru mântuire avem trebuință de
un Mântuitor și încă nu am spus ce este mântuirea, ce înțelegem
noi prin Mântuire.

Prin mântuire înțelegem eliberare, înțelegem
dezrobire, înțelegem o situație nouă în care omul nu mai este
asuprit, a ieșit de sub poverile pe care le purta în sufletul său.

În Sfânta Evanghelie de la Matei de pildă, în capitolul I, între
altele citim și aceea că Prea Sfânta Fecioară Maria a avut în
pântece pe Domnul nostru Iisus Hristos, care s-a conceput de la
Duhul Sfânt. Dreptul Iosif, care era un om drept, nevrând să
vădească pe Prea Sfânta Fecioară Maria, pe care el o considera o
fecioară de rând, și considerând că ea în chip firesc a ajuns
să poarte în pântecele ei un copil, și-a pus în gând s-o lase
pe ascuns. Și atunci Îngerul binevestitor i-a atras atenția că
ceea ce s-a conceput în Sfânta Fecioară Maria este de fapt de la
Duhul Sfânt. Și a fost îndemnat să o ia pe Prea Sfânta Fecioară
în casa lui și Îngerul binevestitor i-a spus: „Îi vei pune
numele celui care se va naște Iisus, pentru că El va mântui pe
poporul Său de păcate”. Deci avem aici în considerație faptul
că mântuirea este eliberare, este scăpare, este dezrobire de sub
puterea păcatului.

Ce
este păcatul?

Noi nu putem înțelege mântuirea de păcat fără să
știm ce este păcatul, ce învață biserica noastră despre păcat,
ce gândeau oamenii din vremea Mântuitorului nostru Iisus Hristos
despre mântuire și despre eliberarea de păcat, despre mântuirea
ca eliberare de păcat.

Deci, ce este păcatul?

O definiție a
păcatului o avem în Noul Testament, în Epistola I a Sfântului
Ioan Evanghelistul, întâia epistolă sobornicească, unde se spune
că păcatul este călcarea legii, este o fărădelege, este o
desconsiderare a legii, este o faptă care se opune legii. A legii pe
care o aveau oamenii deja de la Dumnezeu prin Legea Vechiul Testament
și pe care Domnul Hristos a completat-o și care există în
lucrare, în învățătura creștină și în viața creștină.

Deci, Sfântul Evanghelist Ioan spune: „păcatul este călcarea
legii”. Definiția păcatului este continuată prin aceea că se
precizează despre ce lege este vorba. Și se spune așa: „păcatul
este călcarea legii lui Dumnezeu”.

Deci, e vorba nu despre o lege
oarecare, făcută de oameni, ci despre legea lui Dumnezeu.

Este o
împotrivire față de legea lui Dumnezeu, și această călcare este
păcat atunci când se face cu deplină voință și știință.

Adică, atunci când omul știe că Dumnezeu a dat porunca „să nu
furi!” și el totuși fură, cu deplină voință și știință
calcă legea lui Dumnezeu și își înmulțește păcatele. Și
așa este cu oricare călcare de lege. Păcatul este o noțiune a
religiei, numai în religie se poate vorbi de păcat. De ce? Pentru
că păcatul, privit în raport cu cel care păcătuiește, este în
legătură cu omul și în legătură cu Dumnezeu.

Omul calcă legea
lui Dumnezeu, deci este o chestiune care ține și de om, care face
răul, și ține și de Dumnezeu, față de care se raportează omul
care face rău.

Deci, când e vorba de păcat, se pune problema
aceasta în legătură cu Dumnezeu, mântuirea fiind o eliberare de
păcat, cu un aspect juridic, în înțelesul că cineva care
păcătuiește, ca să se mântuiască, trebuie să fie iertat de
Dumnezeu.

Domnul Hristos a avut în vedere iertarea păcatelor când
la Cina cea de Taină le-a spus ucenicilor Săi, prezentându-le
trupul și sângele Său: „Luați, mâncați, acesta este trupul
Meu care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor. Beți dintru
acesta toți, acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, care
pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor”.

Deci mântuirea din acest punct de vedere este în primul rând
iertarea păcatelor. Dumnezeu nu-i mai consideră omului păcatele pe
care le-a făcut, ci îl iartă de păcate, îl face ca și când nu
a păcătuit.

Aceasta
este o parte a mântuirii. În acest înțeles Domnul Hristos le-a
dat oamenilor puterea iertării păcatelor. Ucenicilor Săi le-a
spus, după Sfânta Sa Înviere, suflând peste ei: „Luați Duh
Sfânt, cărora le veți ierta păcatele vor fi iertate și cărora le veți ține vor fi ținute”.

Prin urmare, e o intervenție a
omului în iertarea păcatelor spre iertarea păcatelor din partea
lui Dumnezeu prin mijlocirea omului, prin mijlocirea celor așezați
de Dumnezeu spre iertarea păcatelor.

Dar
păcatul nu are numai un aspect juridic, adică stricând cumva
raportul între om și Dumnezeu făcându-l vinovat pe om față de
Dumnezeu, ca să fie necesară numai iertarea păcatelor în înțeles
de restabilire a raportului între Dumnezeu și om. Ci păcatul are
și un aspect ontologic, un aspect ființial.

Ce înseamnă asta?
Înseamnă că păcatul în raport cu omul este un fel de asuprire a
omului, este un fel de boală a sufletului și atunci trebuie
intervenit în privința mântuirii și în ce privește refacerea
firii omenești, care a scăzut, care a fost atinsă negativ de
prezența păcatului.

În acest înțeles mântuirea este și o
însănătoșire a sufletului, o înzdrăvenire a ființei omenești,
a firii omenești afectată de păcat, care aduce o scădere, care
aduce o împuținare a puterilor sufletești.

În
concepția creștină, păcatul este o slăbiciune a firii și
mântuirea înseamnă deci și o însănătoșire a firii. Lucrarea
aceasta o face Dumnezeu. Adică omul nu poate face ceea ce trebuie să
facă Dumnezeu, de aceea omul nu se poate mântui prin puterile lui.

Adam în raportul Scripturii s-a făcut vinovat de faptul că a vrut
să fie la fel cu Dumnezeu, să ajungă Dumnezeu, însă fără
Dumnezeu.

Noi credem că Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om pentru noi
și pentru a noastră mântuire și în înțelesul acesta de a-l
ajuta pe om să înainteze până unde poate înainta omul, să se
unească cu Dumnezeu și să devină cumva Dumnezeu în Dumnezeu prin
Dumnezeu.

Ori cineva care vrea să se mântuiască fără mântuitor,
vrea să se mântuiască prin sine însuși, nu poate ajunge
niciodată să se mântuiască pentru că nu poate să-i aducă lui
Dumnezeu nimic din partea lui, ca Dumnezeu să îl primească și să
intre în legătură cu el.

Însă pe noi ne mântuiește
Mântuitorul, ne ajută Mântuitorul să ne mântuim. În vremea când
a propovăduit Domnul Hristos, s-a insistat pentru mântuire, oamenii
erau preocupați de mântuire, adică mântuirea nu era un lucru
secundar, ci era un lucru principal. Oamenii așteptau Mântuitorul.
Așteptau Mântuitorul nu numai care mântuiește de păcate, ci care
mântuiește și de rele sociale. De exemplu, îi face independenți
pe cei asupriți de popoare străine. Ori poporul evreu pe vremea
aceea era asuprit de romani. Și atunci mântuirea se înțelegea ca
un lucru și de felul acesta, care îl face pe om liber, alungă
puterea stăpânirii străine de deasupra poporului evreu.

Când s-a
născut Domnul nostru Iisus Hristos, deci Fiul lui Dumnezeu întrupat,
Domnul Hristos fiind Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din
Dumnezeu adevărat și om adevărat născut din Prea Sfânta
Fecioară, când s-a născut Mântuitorul nostru Iisus Hristos în
Bethleem, îngerul binevestitor le-a spus unor ciobani care stăteau
de strajă lângă turme, în preajma staulului în care S-a născut
Mântuitorul, le-a spus: „iată vă binevestesc vouă bucurie mare,
care va fi pentru tot poporul că vi s-a născut vouă un Mântuitor
care este Hristos Domnul”.

Nu li se spune ce anume va aduce, ce fel
de Mântuire va aduce acest Mântuitor, doar că vi s-a născut un
Mântuitor.

Magii de la răsărit, care au ajuns în fața pruncului
de curând născut din Prea Sfânta Fecioară Maria, au considerat că
se întâlnesc cu un mare împărat, dar cu un împărat căruia i se
cuvine și închinare, deci cu un împărat mântuitor.

Domnul
Hristos s-a prezentat pe sine în timpul propovăduirii sale ca un
mântuitor. Să ne gândim de exemplu la cuvintele pe care le-a spus
Domnul Hristos în casa lui Zaheu, când Zaheu a zis: „Doamne,
iată, jumătate din averea mea o dau săracilor și de am năpăstuit
pe cineva cu ceva întorc împătrit”. Atunci Domnul Hristos a zis:
„Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci și acesta este
fiul lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute și să
mântuiască pe cel pierdut”.

Deci Domnul Hristos s-a prezentat pe
sine ca mântuitor, ca mântuitor de ceea ce este împotriva
legăturii omului cu Dumnezeu. Zaheu, care odinioară era asuprit de
iubirea de avere, a ajuns să renunțe la avere și să-i mulțumească
pe cei pe care i-a nedreptățit vreodată. Schimbarea
aceasta de fapt este mântuirea. Mântuirea este schimbarea de la rău
la bine.

Domnul Hristos le-a spus oamenilor: „Dacă nu veți crede
Cine sunt, în păcatele voastre veți muri”.

Sau, după Învierea
Sa din morți, potrivit mărturiei Sfântului Evanghelist Marcu,
Domnul Hristos a zis către ucenicii Săi, trimițându-i la
propovăduire: „propovăduiți Evanghelia la toată făptura. Cel
ce va crede și se va boteza, se va mântui, iar cel ce nu va crede,
se va osândi”, credința fiind mijlocul de a intra cineva în
legătură cu Mântuitorul, cu Cel ce mântuiește.

Că e vorba în
special de mântuirea de păcate am înțeles din faptul că a zis
îngerul binevestitor către dreptul Iosif că El, adică Iisus, va
mântui pe poporul său de păcate. Piedica cea mai mare în fața
binelui, în fața liniștii sufletești este păcatul, și atunci
Mântuitorul mântuiește de păcate.

Domnul
Hristos a oferit oamenilor iertarea păcatelor și mijlocul de a fi
iertat de păcate prin faptul că a lăsat puterea iertării
păcatelor, el însuși dând iertarea păcatelor în condițiile
iertării păcatelor. Deci când e vorba de mântuire, e vorba și de
o participare a omului la mântuirea sa.

Noi spunem, potrivit
învățăturii Sfântului Apostol Pavel, că mântuirea ni se dă în
dar. Într-adevăr ni se dă în dar în înțelesul că omul
niciodată n-ar putea să se mântuiască prin propriile sale
puteri. De aceea, pe vremea când Sfântul Apostol Pavel propovăduia
și se punea problema mântuirii prin faptele legii, împlinind
faptele legii, zice undeva în Scriptură că cel ce va stărui în
acestea și va împlini faptele legii, se va mântui. Ori
posibilitatea aceasta nu există, pentru că Sfântul Apostol Pavel
spune lămurit că noi nu ne mântuim împlinind faptele legii ci ne
mântuim prin credința în Hristos, adică nu ne mântuim noi, ci ne
mântuiește Hristos. Noi facem și noi din partea noastră ceea ce
ni se cere nouă, adică împlinim poruncile lui Dumnezeu după
puterea noastră, însă în esență mântuirea atârnă de credința
noastră în Hristos.

Aveam un profesor, când
eram la teologie, ne cam mânca pauzele și apoi ziceam că-i
mâncător de pauze. Ei acuma eu cred că totuși într-o oră am
grămădit destule și putem rămâne la atâta. Important e să avem
niște orientări. Și anume să știm: că Mântuirea ne-o dă
Dumnezeu, că Dumnezeu de fapt vrea să ne mântuiască, că fiul lui
Dumnezeu s-a făcut om pentru noi și pentru a noastră mântuire și
să ne ajute Dumnezeu cu darul Lui să ne silim pentru cele bune ca
să fim printre cei mântuiți și să avem încredere în bunătatea
lui Dumnezeu mai ales că știm că avem în ajutor și rugăciunile
Maicii Prea Curate, care ca o mamă ne ocrotește.

Să ne gândim și
la mijlocirile sfinților, să ne gândim la mijloacele de
îmbunătățire pe care ni le pune la îndemână Sfânta Biserică,
să ne gândim la Sfintele Taine ale bisericii noastre, să ne gândim
la faptul că ceea ce e cu neputință la oameni e cu putință la
Dumnezeu.

Știți că a zis Domnul
Hristos în legătură cu piedicile pe care le au bogații de a intra
în împărăția lui Dumnezeu când au zis apostolii: „atunci cine
poate să se mântuiască”, Domnul Iisus a zis: „ceea ce e cu
neputință la oameni, cu putință este la Dumnezeu”.

Eu
cred că Dumnezeu a mântuit mult mai mulți oameni decât credem noi
că se mântuiesc.

Am încredințarea aceasta și mă întemeiez și
pe cuvântul acesta al Domnului Hristos: „că ceea ce e cu
neputință la oameni, e cu putință la Dumnezeu”, că la Dumnezeu
toate lucrurile sunt cu putință.

Dar să ne facem și noi partea
noastră, să luăm parte la sfintele slujbe, să ne folosim de
darurile bisericii, și atunci cu darurile lui Dumnezeu vom simți
bucuria mântuirii. Pe care o și cerem că zicem: „dă-mi iarăși
bucuria mântuitoare și cu duh sfătuitor mă întărește”.

Dumnezeu
să ne ajute, vă mulțumesc că mi-ați dat posibilitatea aceasta
să-mi revărs sufletul prin ceea ce v-am spus. Dumnezeu să ne ajute
la toți. Să vă fie de folos.”

Amin.