Despre DESUVERANIZARE, cu profesorul Ilie Bădescu

Victor Roncea: În tradiția publicației noastre și în spiritul unei practici
jurnalistice, obișnuim să adresăm câte o întrebare asupra unui
eveniment la zi unui profesor, unui academician. În acest caz este vorba despre ceea ce analiștii
au denumit desuveranizarea României, referindu-se la adoptarea
pachetului de legi asupra Justiției. Invitația mea este să
comentați această idee și deci conceptul desuveranizării, în
forme, desigur, specifice unui cotidian ca ActiveNews, de largă îmbrățișare.

Profesorul Ilie Bădescu: Noțiunea aceasta este antonimul celei de suveranitate a statului
ilustrată și garantată de independența legii sale supreme
denumită Constituție. Atunci când Constituția, legea supremă
într-un stat, este afectată în favoarea exercițiului uneia dintre
cele trei puteri ale statului ori a unei voințe suprastatale, se
vorbește despre deficitul de suveranitate sau, de-a dreptul, despre
desuveranizarea statului în raport cu imperativul autonomiei
necondiționate a legii sale supreme, Constituția.

Trebuie precizat
că fenomenul ca atare al desuveranizării îmbracă formă
evenimențială și deopotrivă procesual-istorică. Desuveranizarea
poate surveni în urma unui eveniment precum ar fi o cucerire urmată
de un act de ocupație și deci de suprimare a atribuțiilor suverane
ale statului, ori o lovitură de stat, ori o cedare neforțată a
suveranității, precum spun specialiștii în drept că s-a
întâmplat în cazul pe care îl discutăm.

Istoricește,
identificăm perioade în care statele își pierd suveranitatea
pentru a o redobândi în momente prielnice etc.

Fenomenul
desuveranizării are, așadar, o desfășurare seculară, cu fluxuri
și refluxuri, cu înaintări și întoarceri.

Statele mici s-au
confruntat cu acest fenomen în toate epocile, iar unele perioade au
consemnat completa desuveranizare a statului, precum s-a întâmplat
cu formațiunile statale voivodale odată cu intrarea în secolul
fanariot.

Vreme de peste 100 de ani, formula statelor voevodale a
fost anihilată, acestea fiind înlocuite printr-un tip de
statalitate fără suveranitate, cu conducători complet aserviți
Porții Otomane, jocului de interese ale marilor imperii și
venalității păturii superpuse fanariote.

Statul fără
suveranitate este, deci, un stat aservit și „elita” care l-a
acaparat, folosindu-se de pârghii de susținere externe, este
obedientă, străină sau înstrăinată de poporul peste care
superfetează sufocându-l și parazitându-l.

În regiune, statul
ungar medieval a fost deposedat de suveranitate după Mohacs (1526)
spre a-și redobândi autonomia după Pacea de la Karlowitz (1699).
Vreme de aproape 200 de ani Ungaria n-a existat ca stat pe harta
Europei, ceea ce, evident, n-a eclipsat prezența ungurilor ca popor
în Europa Centrală ci doar a manifestării lor ca stat suveran.

Revenind la spațiul românesc al veacului maximei desuveranizări
fanariote, vom sesiza că nici chiar pe durata acelui secol nefericit
n-au lipsit reacțiile restauratoare, precum au fost cele ale lui
Ioan Mavrocordat în
Țara Românească și Grigore Ghica al III-lea  în
Moldova, ale mitropolitului Veniamin Costache, e adevărat, fără de
nici un rezultat.

Cu o precizare esențială, protestul lor este o
pagină din istoria demnității românești consemnată ca atare de
istoriografie, încât reacțiile unor cercuri intelectuale și
politice de la București împotriva pachetului legislativ, care,
dacă va fi promulgat, va consacra formula desuveranizată a statului
român, nu sunt lipsite de importanță.

Ba dimpotrivă, asemenea
reacții sunt expresia aceleiași pagini de atestare a demnității
în fața tăvălugului unei istorii potrivnice.

Dacă am admite că
asemenea reacții sunt lipsite de importanță ar trebui să
conchidem că nici martirii n-ar fi trebuit să reacționeze în fața
apostaziei pentru că reacțiile lor n-au putut și n-ar fi putut
răsturna ordinea lumească.

Riposta martirilor are însă sens și
valoare întru atestarea ordinii cerești și deci a șansei de
păstrare în inima omenirii a marelui dar dumnezeiesc al Întrupării
mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu.

La o scară mai coborâtă,
demnitatea reacției în fața absurdului istoric al desuveranizării
statelor are același înțeles ca orice atitudine de apărare a
rânduielilor așezate de Dumnezeu dat fiind că Dumnezeu a creat
persoanele și neamurile să fie libere, neatârnate.

Riposta
împotriva fenomenului desuveranizării are deci, implicit, un sens
duhovnicesc, altfel pagina de istorie include în cartea popoarelor
dovada consimțirii la planul diabolic al renunțării la libertate.

Într-un plan mai înalt trebuie să observăm că asemenea reacții
binecuvântate sunt expresia de sus a celuilalt sens al demnității
și libertății colective, cel al suveranității popoarelor, pe
care se reazemă statele suverane. Aceasta îmbracă forme distincte,
în frunte cu suveranitatea raportării la Dumnezeu.

De la nașterea
sa ca popor creștin, poporul român nu și-a cedat suveranitatea
credinței ortodoxe, ci a apărat-o cu prețul miilor de martiri, a
milioanelor de eroi și sfinți necunoscuți.

Încercările istorice
au fost multiple și sfinții Ardealului, ca să luăm exemplul cel
mai relevant, sunt dovada înaltei semnificații a acestei riposte
care a păstrat ființa neamului românesc și ortodoxia acestuia
într-o provincie supusă unui îndelung proces de suprimare a
ființei sale etno-politice.

„Multe
au fost nelegiuirile puterii imperiale de la Viena asupra Bisericii
ardelene și inclusiv a slujitorilor și credincioșilor ei, dar și
mulți au fost vajnicii luptători pentru apărarea credinței
ortodoxe împotriva silniciilor stăpânilor Ardealului din veacul
al XVIII-lea, pe numele lor [din Sinaxar]: Oprea Miclăuș, țăran
din Săliște – Sibiu, care a îndurat moarte pentru dreapta
credință, ieromonahii Visarion din Sarai și Sofronie de la Cioara,
de lângă Orăștie, preoții Moise Măcinic din Sibiel și Ioan din
Galeș, prăznuiți în fiecare an, chiar azi, la 21 octombrie, ierarhii Ilie
Iorest și Sava Brancovici, prăznuiți la 24 aprilie, și mulți,
mulți alți bărbați, femei și copii” (basilica.ro, 21 Octombrie).

Să nu uităm că deși majoritari, „românii ortodocși de aici nu
aveau nici un drept sau privilegiu, iar credința ortodoxă nu era
receptă” (ibidem).
Mișcarea călugărului Visarion a fost pentru românii din Banat și
Transilvania expresia aceleiași reacții în care citim forța
suveranității popoarelor și, precum spune istoricul Ioan Lupaș,
aceste reacții au consemnat „biruința
satului asupra împăratului” (ibidem).

De trei decenii consemnăm,
în feluritele ei înfățișări, reacția împotriva noului ciclu
istoric al desuveranizării progresive a României. Cea mai completă
formă a acestei reacții este aceea a păstorilor Bisericii
ortodoxe, în frunte cu ÎPS Teodosie și cu minunata reacție a
Patriarhului României, adresându-se românilor ortodocși în
Catedrala patriarhală, gest suprem care a pus stavilă primejdioasei
ascensiuni a duhului urâciunii și al trufiei puterii din lume care
îndrăznea, în nebunia ei, să ceară îngenunchierea Bisericii lui
Hristos, ca atunci în pustia Carantaniei, când același duh i-a
cerut lui Iisus Domnul să i se supună lui.

La ceasul anume fixat
prin taina cea de sus, la pelerinajul ostracizat, de Sf. Dimitrie
Basarabov, în 2020, Patriarhul a preschimbat vocea Bisericii lui Iisus în
tunet de mare avertisment spre oamenii stârniți de duhul
potrivniciei apostatice spunând: „Dumnezeu
nu se lasă batjocorit”.

Reacția arhipăstorului Dobrogei de Sf.
Apostol Andrei, permanentizată pe toată durata cumplitei răscoliri
a duhului marii apostazii, este un fenomen unic la scara întregii
geografii creștine europene.

Nicăieri, nici în Grecia, nici în
Rusia Ortodoxă nu găsim așa ceva. Cu ocazia pelerinajului interzis
de guvern la Biserica din Peșterea Sf Apostol Andrei vocea sa a
tunat: „Ce veți face? Ne veți bate, ne veți amenda, aresta și
executa pe toți cei care vom merge să ne rugăm la Mănăstirea
Peștera Sfântului Andrei, în ziua prăznuirii sale?!? Veți asmuți
justiția și forțele de ordine împotriva propriilor frați și
surori pentru a vă atinge scopurile fixate? Nu subestimați
dorința oamenilor de a striga din nou la Constanța și în alte
părți ale țării «Cu noi este Dumnezeu», pentru a se putea ruga
și trăi liber, fără o nouă dictatură.” (ActiveNews)

Suveranitatea
credinței a fost apărată în formulă unică și suprem biruitoare
în România statului acomodat cu ideea desuveranizării sale.

Există
și alte exprimări istorice ale exercițiului suveranității
(neatârnării) popoarelor în fața opresorilor. Reacția
suveranistă a popoarelor a îmbrăcat și forma unei doctrine mai
puternică decât toată puterea corporațiilor mondiale, „doctrina
suveranității alimentare”. Aceasta a devenit fundația unei
organizații mondiale a țărănimii planetare, Via Campesina (Calea
Țărănească), care numără 80 000 000 de membri, la care au
aderat circa 124 de state.

Este riposta gospodăriei țărănești și
expresia puterii sale de a străpunge înfricoșătoarea organizație
corporatistă mondială și de a riposta față de viclenia doctrinei
opuse, aceea a securității alimentare, folosită de marile
corporații agrare pentru a-și justifica expansionarismul distructiv
planetar.

Reacția elitei intelectuale de la București împotriva
pachetului legislativ în chestiunea justiției și a
constituționalității statului român este importantă în cel
puțin trei sensuri:

a) este un atestat al demnității;

b) este un
exercițiu de luciditate, de apărare a aparatului gândirii spre
triumful îndreptătoarei cunoașteri;

c) este adeverirea că pustiul
nu poate îneca vocea care strigă în pustiu, astfel că cele două
– stihia pustiirii și vocea rațiunii – se înfruntă azi, mâine
și cât va dura trecerea prin pustiu, adică tot veacul.

La final aș dori să remarc eseul jurnalistic al D-lui Adrian Pătrușcă – „Omul
nostru”mi-a bucurat inima și mi-a întărit credința că vocea omului
credincios e mai puternică decât stihia pustiirii. Mulțumim,
Distinse Dle Adrian Pătrușcă!