România se prostește văzând cu ochii. Guvernarea prostocratică ne distruge. Avem nevoie de Iisus la catedră

Dr. Andrei Dîrlău: Educația – de la „stultificare” la paideia și la pedagogia creștină 

Cântă, zeiță, mânia
ce-aprinse pe-Ahil Peleianul: este primul vers din Iliada, în excepționala
traducere a lui George Murnu.

Și mă întreb:
oare câtă mânie mai pot acumula românii, cât mai pot îndura până revolta lor va
izbucni?

Dacă în 1912 se
traducea eposul homeric, azi copiii români nu mai citesc. Sau dacă citesc, li
se oferă dejecții „literare” precum Suge-o, Ramona (scuze dar asemenea
titluri jenante se publică). Aici suntem astăzi. Atâta am decăzut într-un
secol: de la genialii hexametri ai lui Murnu la vulgaritatea și stupiditatea
Ramonei din romanul omonim.

În perioada
interbelică, Mircea Eliade scria în eseul România în eternitate:

„Trebuie să iubești România cu frenezie, să crezi în ea
împotriva tuturor evidențelor, ca să uiți gradul de descompunere în care am
ajuns!”

Iar în Piloții
orbi:

„Într-una din
cele mai primejdioase epoci cunoscute de Europa, luntrea statului nostru e
condusă de piloți orbi. Azi, când se duce o mare luptă, elita noastră
conducătoare își conținuă afacerile și reformele moarte. Acești oameni sunt
invalizi: nu văd, n-aud, nu simt. Instinctul lor statal s-a stins.”

Exact –
literalmente – aceleași lucruri le-ar scrie Eliade despre elita noastră
conducătoare și astăzi.

Azi guvernarea
e o combinație între cleptocrație, kakocrație și stultocrație (vezi Lauda Stultitiae– „Elogiul prostiei” – de Erasm din Rotterdam).

Adică suntem astăzi
conduși de hoți, proști și ticăloși.

România se „stultifică”
văzând cu ochii. Guvernarea prostocratică ne distruge!

România e
demolată de ticăloșie și hoție, dar și de stultocrație, de prostocrație.

Educația e în
colaps. Ministrul Educației e acuzat de plagiat!

Analfabetismul
funcțional e acceptat ca normalitate inevitabilă.

Am uitat care
este menirea educației, cum ne învăța marele savant și
pedagog Simion Mehedinți:

Educația trebuie să
formeze caractere.
Scopul învățământului nu e acumularea de informații, ci cultivarea virtuții și înțelepciunii.

Profesorul trebuie să insufle
elevilor înalte valori morale și un înalt ideal moral și
spiritual în viață.

A educa, etimologic, e
format din ex și duco-ducere, cu sensul de a scoate de undeva și a duce
altundeva. A educa înseamnă a scoate (elevul, omul în general)
din starea de natură și a-l duce în starea de cultură.

Grecii o
numeau paideia – educarea morală, intelectuală și fizică, în idealul
Binelui și Frumosului (kalokagatia) și-n slujba comunității, apolis-ului.

În perioada interbelică
aveam pedagogi și savanți ca Haret, Iorga, Rădulescu-Motru sau Vasile Băncilă –
cel care spunea: ,,Sunt logos în ethosul neamului meu, îi tălmăcesc viziunea
și idealul”, pledând pentru întoarcerea la izvoare sau autohtonizare.

Acesta este
imperativul educației românești pentru care pledăm și noi, conservatorii:
revenirea la marea noastră tradiție, valorizând trecutul
și clădind pe temeiul credinței, păstrând identitatea și demnitatea națională.

„Un om, ca și un popor, atâta prețuiește cât a înțeles din Evanghelie și
cât poate urma învățăturii lui Iisus” spunea Simion Mehedinți.

Poate părea o utopie, dar pentru creștini este un lucru evident. Deoarece
Iisus Hristos nu e doar Mântuitorul lumii, ci și cel mai mare Educator al
omenirii din toate timpurile.

Dorim o educație
formatoare de caractere, care să ajute tânărul să-și găsească vocația, să-și realizezedeplin potențialul intelectual și uman, să-și
desăvârșească virtutea.

Este faimosul ideal al Greciei antice numit Arete – excelența în virtutea
morală.

E o pedagogie bazată pe cultivarea muncii, a efortului, activarea tuturor
puterilor sufletești, a creativității, în vederea desăvârșirii.

Îndemnarea tinerelor generații spre muncă e cheia succesului lor în
viață.

Dorim o pedagogie creștină: o educație ce cultivă asemănarea cu Dumnezeu, la care toți suntem
chemați.

Pedagogia creștină încurajează relaționarea oamenilor între ei, în
societate, dar și pe cea verticală, cu Dumnezeu.

Dorim o pedagogie care învață că, alături Biserică, și școala
se ocupă de mântuire.

Pedagogia creștină este o pedagogie revelată, o pedagogie a iubirii.

Învățătura creștină inspiră un model educațional:

Hristos aduce un nou ideal, o lege nouă, o educație nouă, a cărei
pedagogie spune că informația nu e suficientă; trebuie însoțită de iubire.

Noul Educator are o metodă nouă, originală – cea a Evangheliei.
Originalitatea  metodei constă în iubire.
Greutatea însă e să schimbi mai întâi sufletele dascălilor.

De aceea misiunea cea mai grea este alegerea și pregătirea celor chemați să îndrume națiunea, de la profesori la miniștrii
educației.

Pedagogia creștină unește știința cu Scriptura. Deoarece nu există
conflict între credință și știință.

Un dascăl ce transmite adevărurile de credință necesare desăvârșirii
trebuie să cunoască fundamentele vieții creștine. Când predă, el Îl mărturisește pe Hristos ca Învățător a Cărui doctrină a
revoluționat omenirea: „Înțelepciunea de taină a lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2, 7)
„în Care sunt ascunse toate vistieriile înțelepciunii și cunoștinței” (Coloseni
2, 3).

Educatorul creștin se face următor lui Hristos, împlinind Cuvântul vieții.

Pedagogia creștină transmite Adevărul revelat. Pedagogul creștin accentuează
spiritualul, îndemnându-i pe elevi conform Evangheliei: „Căutați mai întâi
Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate se vor adăuga vouă” (Matei
6, 33), căci doar această căutare duce la cunoașterea adevărată, cea pe care au
avut-o Sfinții, lumina ce împrăștie întunericul neștiinței și umple sufletul,
lumina lui Hristos, Adevărul „Care ne face liberi” (Ioan 8, 32).

E o pedagogie universală, ca și învățătura lui Iisus, o educație la un înalt
nivel spiritual.

Pedagogul
creștin ajută elevul să se cunoască pe sine însuși, în limitele sale, să recunoască
frumusețea și ordinea Creației și pe Cel ce e deasupra tuturor și le
guvernează. Să înțeleagă că omul e cununa Creației (Sf. Vasile cel Mare) și că
poate rămâne în bine doar ascultând de Tatăl Ceresc, rânduitorul a toate.

Pedagogia creștină nu e o disciplină oarecare, ci o vocație
aparte. Educatorul autentic, din iubire de semeni, își dedică viața învățării conaționalilor
săi, îndeosebi copiilor. El se face candelă ce aprinde lumina
cunoștinței multor generații. Își prețuiește poporul pe care îl slujește,
căruia își consacră energia cu generozitate.

Tradiția creștină este un axis mundi al neamului românesc, coloana
vertebrală care i-a susținut dintotdeauna dăinuirea. Pedagogia creștină și
Biserica susțin unitatea națională. Biserica și școala îi unesc pe toți în duh
și credință.

În hotarele naționale, ele îi educă pe români ca suflete vii,
responsabile, dăruite cu nemurire și destin etern, în Învățătura revelată.

Dacă limba este sinteza vieții unei neam, religia unui popor este
expresia tainică a relației lui cu Creatorul.

Dar, dacă e să facem o reformă a educației, orice reformă trebuie să
înceapă de la suflet. De aceea, nu putem neglija componenta spirituală, grija pentru
suflet.

Aceasta ne este viziunea. Ea exprimă, cred, cele mai alese năzuințe ale
sufletului românesc.