Accidentul Meloni: Ritualul de la Ventotene și Dizovarea Popoarelor

Ați
auzit de Ventotene? Ar fi trebuit: este locul unde s-a făcut jurământ să se
distrugă Europa.

Pe
22 august 2016, elicopterul Garibaldi aparținând pazei de coastă italiene a
aterizat pe insula Ventotene, aflatată la vreo 45 de kilometri de coasta Italiei,
în Marea Tireniană.

Din
pântecele elicopterului au coborât doi bărbați și o femeie, mărunți de statură,
cu figuri sobre, rigide, menite să transmită siguranță și determinare: Angela
Merkel, François Hollande, Matteo Renzi.

Liderii
Germaniei, Franței și Italiei, rămase cele mai puternice trei țări din UE, după
ce Marea Britanie votase părăsirea blocului.

Trecuseră
exact două luni de la marele șoc al Referendumului pentru Brexit, care pusese
sub semnul întrebării viitorul UE.

Uniunea
trebuia să dea un semn de unitate.

Cu
mutre scorțoase ca niște mape de birou, cei trei au depus câte un buchețel de
flori galben-albastre (culorile UE) la mormântul comunistului Altiero Spinelli.
Apoi s-au recules privind lung marmura criptei.

Trimis
în izolare pe insulă de regimul fascist, Spinelli a fost străfulgerat la
Ventotene de marea idee a vieții sale: federalizarea Europei.

El
a înțeles că războaiele, domiciliile forțate pentru comuniști și în general toate relele
de pe lume sunt din cauza popoarelor care se bat între ele.

Poporul
este răul suprem. Singura cale de eradicare a răului este să existe o singură
țară și un singur popor.

Pentru
măreața sa idee de a federaliza Europa, Spinelli și-a căpătat un binemeritat
loc în istorie și în hora căpățânilor din Parcul Herăstrău (fost Stalin).

După
momentul buchetului, cei trei lideri au ținut o conferință de presă – tot pe
insulă – în fața unui puhoi de ziariști aduși cu o navă de război italiană.

Cu
această ocazie, ei și-au exprimat hotărârea neabătută de a duce Uniunea
Europeană pe noi culmi de progres și civilizație. Dar mai ales să continue
procesul de integrare. Fără dezbinări, fisuri și alte exituri.

Pe
22 august 2016, la Ventotene, am asistat la un ritual cvasi-religios. Ceva
asemănător depunerilor solemne de jurământ ale pionierilor la Doftana.

În
fața criptei lui Spinelli, liderii Germaniei, Franței și Italiei au făcut
legământ să ducă mai departe moștenirea comunistului convertit la globalism. Să
lanseze un proces galopant de federalizare, prin care țările să se dizolve
într-una singură. Popoarele – capabile de barbarisme istorice precum Brexitul –
să dispară, transformându-se într-o gloată inofensivă.

Europa
însăși să devină un mare Komintern.

*

De
multă vreme, popoarele îi incomodează pe conducători. Au o tendință manifestă
de a vota aiurea și de feșteli toate planurile oamenilor deștepți care le vor
binele.

În
cazul dictatorilor, lucrurile se rezolvă ceva mai simplu: ucazul, bocancul pe
grumaz, glonțul.

În
regimurile zise „democrate”, însă, popoarele sunt o adevărată pacoste. Trebuie
simulată libertatea votului, mimată puterea populară și reprezentativitatea,
camuflate pârghiile contondente. Vulgul trebuie căutat în coarne.

*

În
1992, Tratatul de la Maastricht pentru crearea Uniunii Europene trebuia aprobat
prin referendum de țările componente.

Daneziiau însă o îndoială că le-ar fi mai bine la grămadă și, pe 2 iunie 1992, 50,7%
dintre ei votează împotriva Tratatului, cu o prezență la urne de 83,1%.

Câteva
pulane pe spinare ar fi rezolvat ușor problema. Dar într-o democrație, poporul
trebuie luat cu șoșele și momele până votează „cum trebuie”: danezilor (doar
lor) li se garantează câteva excepții de la Tratat, drept care, pe 18 mai 1993,
documentul este votat cu 56,7% și o prezență la urne de 86,7%.

În
2001, Tratatul de la Nisa, care îl amenda pe cel de la Maastricht, urma să
pregătească lărgirea UE spre Est.

Irlandaa fost singura țară din cele 15 membre obligată de Constituție să organizeze un
referendum pentru adoptarea amendamentelor.

În
iunie 2001, irlandezii resping Tratatul de la Nisa, cu 53,9% și cu o prezență
la urne de numai 34%.

Cum
UE nu putea să rămână neextinsă din cauza capriciilor unui popor mic de la
capătul Europei, în Irlanda se organizează un al doilea referendum.

După
o campanie mediatică și politică furibundă, ca să le intre bine în cap
irlandezilor ce fericire a dat peste ei, în octombrie 2002, aceștia votează
amendamentele cu 62,9%.

În
2005, vine rândul Constituției Europene să fie aprobată.

Pe
29 mai 2005, la referendumul organizat în acest scop, francezii trântesc
propunerea cu 55% din voturi și o prezență la urne de 69%.

Peste
două zile, vine și replica la seismul francez: pe 1 iunie, olandezii resping și
ei Constituția Europeană, cu 61,5% și o prezentă la vot de 63,3%.

Pentru
a evita un nou eșec, Constituția Europeană este trimisă de pe Edgar Quinet pe
Academiei și este rebotezată Tratatul de la Lisabona. Majoritatea țărilor
stabilesc că pentru aprobarea noului-vechi document nu mai e nevoie de
referendum. Inclusiv francezii și olandezii să facă bine să stea acasă: aprobă
Parlamentele pentru ei.

Rămânea
însă vechea noastră cunoștință, căpoasa Irlandă.

Aici,
legea nu lăsa loc de întors: musai trebuia organizat un referendum.

Șiirlandezii recidivează: pe 12 iunie 2008, resping Tratatul de la Lisabona cu 53,4%
și o prezență de 53,1%.

După
o nouă campanie, în care poporului i se promite tot ce dorea să audă, pe 2
octombrie 2009, irlandezii votează pentru în proporție de 67,1% și cu o
prezență de 59%.

În
2015, Grecia intră într-o gravă criză financiară și nu mai poate să-și achite
ratele la datoriea națională.

Troika
formată din prinmcipalii creditori ai Atenei – Comisia Europeană, Fondul
Monetar Internațional și Banca Centrală Europeană pun Greciei niște condiții
de-a dreptul înrobitoare pentru a o „ajuta” să evite falimentul.

După
grave tulburări de stradă, guvernul Tsipras organizează un referendum pentru ca
grecii să se pronunțe dacă trebuie acceptate sau nu condițiile Troikăi.

Pe
5 iulie 2015, poporul elen respinge într-o proporție zdrobitoare condiția de
sclavi: 61% NU (faimosul OXI) cu o prezență de 62,5%.

Prin
această decizie, Grecia ieșea practic din Uniunea Europeană.

Trădarea
premierului Alexis Tsipras, care a plecat la Bruxelles cu mandatul încredințat
de popor să respingă teribilele condiții, și care a sfârșit prin a accepta altele
și mai împovărătoare, rămâne până azi una dintre cele mai mari enigme ale
istoriei recente.

La
nici un an după ce Grecia a fost la un pas să iasă din UE, pe 23 iunie 2016,
poporul britanic votează pentru Brexit cu 51,9% și o prezență la referendum de
peste 72%.

Rezultatul
votului este în sine un miracol. Niciodată până atunci în istorie nu s-a purtat
o asemenea campanie de teroare împotriva unui popor.

Presa
locală, europeană și mondială, politicienii s-au întrecut să-i amenințe pe
britanici cu toate grozăviile pământului, dacă îndrăznesc să iasă din UE.

Foamete,
terorism, molime, faliment național, ba chiar și un război nuclear, toate
acestea ar fi fost consecințele Brexitului.

(Ulterior,
această Campanie a Fricii a servit ca model în campaniile de propagandă
următoare: COVID, schimbare climatică, războiul din Ucraina.)

Chiar
și după referendum, o colosală mașinărie politică și mediatică, internă și
externă, a făcut tot ce i-a stat în puteri pentru a împiedica punerea în
aplicare a voinței poporului și a bloca Brexitul.

Ieșirea
până la urmă din UE a Marii Britanii, cu toate bețele în roate de premierul
Theresa May, de Parlamentul de la Londra, de Bruxelles și de toate celelalte 27
de state membre constituie și ea un miracol.

*

Cei
trei de la Ventotene aveau cu siguranță în cap tot acest pomelnic de belele
provocate de capriciile popoarelor când s-au închinat la mormântul lui
Spinelli, kominternistul. Federatorul. Dizolvantul națiilor.

Nu
poate fi o întâmplare că, după Recviemul de la Ventotene, democrația europeană
a fost marcată tot mai pregnant de două aspecte:

1.  Uniforma politică

Recentele
cazuri ale Suediei și Italiei sunt singurele excepții notabile, care nu fac
decât să confirme regula.

În
rest, în timp ce popoarele mârâie, toate guvernele care ies din urne sunt la
fel. Toate vorbeasc aceeași limbă. Toate sunt obsedate de fantasmagorice
probleme globale și ambiționează să salveze planeta, decât să rezolve
problemele simple ale celor care le-au ales.

Partidele
și politicienii „antisistem” (cum sunt de pildă Frații Italiei și Giorgia
Meloni) sunt etichetați ca extremiști și supuși oprobriului creat de mașinăria
de propagandă.

Oricine vorbește altă limbă decât „globaleza” este urmărit, vânat, cenzurat, ostracizat. I se pune pumnul în gură.

Într-o
democrație autentică, grijile, preocupările, temerile, aspirațiile poporului
sunt preluate de politicieni care le aduc în spațiul public, le asumă și le
reprezintă.

Însă,
prin scoaterea opozanților din spațiul public, se suprimă și ideile considerate
„neconforme”. Astfel că, pe scena politică, toate ideile care ajung sunt la
fel. Otova. Ciumpăvite într-un Pat al lui Procust.

Deci,
și partidele sunt la fel. Guvernele seamănă toate între ele și au programe
identice. Iar liderii politici par toți ieșiți dintr-o fabrică de clone.

2.  „Elitele”

Conducătorii
noștri și-au schimbat numele pe nesimțite. De pe la Ventotene încoace li se
spune „Elite”.

Nici
măcar lui Ceaușescu nu i-a venit o asemenea idee genială. Termenul „Elită”
sugerează „superioritate”, „ascendent” asupra celorlalte categorii sociale.
Stabilește din start „distanța” și „autoritatea”.

„Elita”
știe MAI BINE decât plebea ce are nevoie o societate. Ba chiar, „Elita” știe
mai bine decât TINE ce ai nevoie.

Superioritatea
„Elitelor” este zdrobitoare în TOATE domeniile vieții: de la politică la
sănătate, de la agricultură la sex, de la cultură la religie.

Prin
urmare, ele sunt ÎNDREPTĂȚITE să dea nu doar îndrumări, ci și reglementări.

Când
Elita Sanitară îți spune să porți mască și să te vaccinezi, trebuie să o faci,
chiar dacă te sufoci și în jurul tău vaccinații mor pe capete.

Când
Elita Climatică îți spune să mergi pe trotinetă și să nu mai mănânci carne,
trebuie să te supui, chiar dacă nu ai echilibru și nu îți plac greierii fripți.

Când
Elita Educațională îți spune că e mai bine pentru copilul tău să învețe despre
Harari decât despre Eminescu, și că Limba Română, Istoria, Geografia și, în
general, să știi pe ce lume te afli sunt chestiuni inutile, nu ai căderea să te
opui, chiar dacă vezi în jurul tău cum îndobitocirea crește ca bălăria după
ploaie.

Pe
nesimțite (sic!), Elitele au răsturnat Democrația. Principiile Reprezentativității
și Delegării Puterii au fost întoarse pe dos ca un palton vechi.

Cei
pe care îi alegi și ar trebui să fie Reprezentanții tăi, sunt de fapt adevărații
Reprezentați.

Iar
pe tine, Plebe, pe tine, Popor, nu te mai reprezintă nimeni. De aceea, în
realitate, Tu NU delegi nici o putere. Pentru că nu mai ai nici una.

În
caz că ai uitat, Votul tău a devenit inutil, pentru că trierea/alegerea a fost
făcută dinainte, prin Uniformizarea Politică de la punctul 1.

*

Așa
s-a ajuns ca Annalena Baerbock, ministrul de Externe al Germaniei, cea mai mare
putere a UE, să anunțe cu mândrie că opinia alegătorilor nu mai contează.

Așa
s-a ajuns ca Ursula von der Leyen, șefa Comisiei Europene de la Bruxelles,
buricul democrației , să amenințe un popor pentru a-l dresa să voteze „corect”.

Votul
de ieri din Italia nu trebuie să îmbete pe nimeni. (Deși merită subliniată ironia istoriei, care face ca evenimentul să aibă loc în țara natală a lui Spinelli și Meloni să fie acuzată de fascism.)

Nici cel de săptămânile
trecute din Suedia. Sunt accidente de parcurs ale Elitei.

O
fi Von der Leyen cinică, dar a spus adevărul: „avem instrumente” care pot
înnăbuși răzmerița de la urne a italienilor.

Cum
au avut în anii trecuți „instrumente” pentru a răsturna sau ocoli sau ignora
voturile danezilor, francezilor, olandezilor, irlandezilor, grecilor.

*

După
marea revoltă est-germană din iunie 1953 înnăbușită de Moscova, Bertolt Brecht
a scris faimoasa lui poezioară „Soluția”:

După
revolta din 17 iunie,

Secretarul
Uniunii Scriitorilor

A
distribuit pliante pe Bulevardul Stalin.

În
ele se spunea că poporul

A
pierdut încrederea guvernului

Și
că ar putea să o recâștige

Doar
prin dublarea eforturilor la locul de muncă.

În
acest caz, nu ar fi mai simplu pentru guvern

Să
dizolve poporul

Și
să aleagă altul?

Brecht
a vrut să fie ironic. A fost vizionar.

Potrivit
spiritului de la Ventotene, asistăm azi la Dizolvarea Popoarelor.

*

Repet: rezultatele
alegerilor din Suedia și Italia nu trebuie să ne îmbete cu apă rece. Prin
comparație cu Meloni, Trump părea un colos și totuși a fost răsturnat de Sistem.

Altceva
este însă realmente important și entuziasmant. Că popoarele NU cedează. Nu se
lasă „dizolvate”. Dau semne de trezire. Și se luptă până la capăt.

Iar
Sistemul ia apă prin tot mai multe găuri pe care nu mai prididește să le
astupe.

Episoade
precum Brexit, Trump, Suedia, Italia au meritul că întârzie Resetarea. Fac
găuri noi în fundul Luntrii Globale și o încetinesc.

Or,
timpul este esențial. Orice zi câștigată înseamnă aur.

Pentru
că ne aflăm într-o teribilă luptă contracronometru.

Ce
se va produce mai rapid: Marea Resetare sau Marea Trezire?