Cursurile Facultății de drept și științe de stat nu-l încîntară. Dualismul își arăta urmările. Profesorii căutau cu orice chip să fie pe placul guvernului. Un Hoffmann, un Kautz, un Wentzel, deși nemaghiari, se sileau să-și țină lecțiile în limba maghiară și, necunoscînd-o, o poceau îngrozitor. Se stricau în felul acesta și rosturile culturale ale maghiarilor. Studenții nu veneau la cursuri sau le ascultau în silă și-și treceau timpul prin berării și cafenele (…).
În casa familiei Serb, înalt funcționar, Slavici întîlnea și lume necunoscută și trebuia să se îmbrace totdeauna cît mai bine. Dispunea însă de posibilități foarte restrînse și suferea din pricina condiției sale sociale. Își rări vizitele în familia protectorului său și în cele din urmă nici nu se mai duse. Insistențele lui Gheorghe Serb, colegul de facultate și bunul său prieten, îl readuse în casa septemvirului, iar doamna Serb îl mustră părintește: „Să știi că la masa noastră – îi spunea ea – se pune-n toate zilele un tacăm pentru d-ta și suntem mîhniți cînd scaunul pus pentru d-ta rămîne neoupat”. Dar lui Slavici îi venea greu să profite de bunăvoința care i se arăta. Teodor Serb se îmbolnăvi grav și Slavici nu înțelegea ca familia septemvirului să mai aibă și grija sa. Teodor Serb muri, în 9 februarie 1869, și Slavici crezu acum, cînd familia septemvirului fu lovită de marea nenorocire, nu mai putea profita de bunăvoința care i se arăta. Închirie la portarul unui imobil un „ietăcel nemobilat”, în care își instală un pat, o mescioară și două scaune. Mîncarea și-o făcea singur, dacă se mai putea numi așa. Diminețile își fierbea o cafea, serile cîțiva cartofi, mai rar cîte un ou. Își cumpăra, uneori, cîteva felii de mezeluri. Prînzul îl lua la unul din „birturile economicoase”, foarte frecventate de studenții români. Slavici intră în rîndul studenților care duceau viață de mizerie. În octombrie 1868, „Federațiunea” scria despre lipsa mare de „cartire” [gazde] pentru studenți: „Mai deunăzi – arată ziarul lui Al. Roman – 17 juriști [studenți în drept] au trebuit să doarmă în omnibusele locale într-un șopron, solvînd [plătind] 10 cr. de persoană pentru acest cartir”. Traiul studențesc nu-i pria nici lui Slavici, și adesea suferea de dureri de stomac. Începe să aibă și febră, cu stări de somnolență. Adormi la cursul profesorului Hoffmann, care, descoperindu-l, îl apostrofă: „– Văd acolo un domn care doarme… Dacă și-a petrecut noaptea chefuind, făcea mai bine să rămînă acasă.”
Un doctor, la care îl duseră colegii, îl consultă superficial și promise că va veni acasă să-l vadă, dar nu se ținea de cuvînt. Își dăduse seama probabil că nu putea aștepta cine știe ce recompensă și nu se mai osteni să facă vizita promisă. Slavici, deși în februarie, nu-și făcuse pînă atunci foc. Se îmbrăcă și merse la „Kreisler”, în apropiere, să cumpere un braț de lemne. La întoarcere căzu, istovit, în stradă. Se strînse lumea în jurul său și un comisar îl luă și îl duse acasă. Doctorul chemat din grabă constată că suferea de „catarh de stomac”, care se complicase și cu o peritonită acută. Viața în „cortelaș” (gazdă), dusă ca elev, ani în șir, numai cu ce primea de acasă, și traiul, ca student, încep să se răzbune.
Slavici este internat la Spitalul Rókus, la universitate, la facerea catalogului urmînd să strige „prezent” unul din colegii săi. Slavici însuși răspunsese în locul altora și profesorii se felicitau, neîndoios, pentru buna frecvență.
În Spitalul Rókus zace aproape trei săptămîni, într-o sală în care se aflau îngrămădite vreo douăzeci de paturi. Bolnavii, cei mai mulți, trăgeau să moară și întîmplările acestea cutremurătoare erau privite cu nepăsare. „Mi-a rămas viu întipărită – avea să scrie la adînci bătrînețe – nepăsarea, cu care cei vii se uitau la cei care trăgeau de moarte. Dacă se-ntîmpla ca vreunul dintre aceștia să-și aibă patul la fereastră ori mai aproape de sobă, ceilalți se certau pentru patul în care zăcea cel gata de a pleca din lumea aceasta.” Slavici înțelese că fără condiții de trai nu putea face studii universitare, iar după cele văzute în spital, viața însăși nu o mai putea privi ca mai înainte.
Îndată ce iese din spital, se întoarce la Șiria, deplin încredințat că mamă-sa avea dreptate cînd stăruia să intre „scrietor” notarial în vreo comună apropiată. Ea se și interesase de un loc de slujbaș și-i găsi un post de „scrietor” notarial în Cumlăuș, comună în imediata apropiere a Șiriei. Unul din preoții din Cumlăuș, veche cunoștință a lui Savu Slavici, stărui pe lîngă Alexa Popovici, notarul comunei, și Slavici este primit în slujbă mai curînd decît se aștepta. […]”
[D. Vatamaniuc, Ioan Slavici și lumea prin care a trecut, București, 1968, p. 61–70.]
About Post Author
