Irina Bazon: Ieșirea din frică și iluzie – viața și Creația ca daruri de la Dumnezeu versus lumea totalitară a „supraomului”

Alexandr Soljenițîn definea secolul XX,
cel mai sângeros din istorie, cu aceste cuvinte: „Oamenii au uitat
de Dumnezeu”.

Atrocitățile acestui secol, potrivit marelui
scriitor, sunt consecința monstruoasă a decăderii conștiinței
umane, a faptului că omul și-a renegat însușirile ce îi dau
valoarea de persoană creată după chipul și asemănarea lui
Dumnezeu, astfel, s-a renegat pe sine. Omul autonom s-a întors
împotriva lui Dumnezeu, a devenit un „creator” în sens
distructiv, un anticreator („Fără de Mine nu puteți face
nimic!”, Ioan, 15, 5).

„măsura
tuturor lucrurilor” a stat idealul luciferic al „omului-dumnezeu”
(după cunoscuta expresie a lui Dostoievski).Umanismul pe care l-a creat mintea sa
trufașă și total autonomă a sfârșit în antiumanism, cum
explică, foarte lămuritor, Nicolai Berdiaev în cărțile sale.
Omul anticreator a reușit să înalțe construcția „măreață”
a umanismului ateu și materialist, etalându-i cu mândrie fațada
amăgitoare, constituită din „nobilele” idealuri umaniste:
„libertatea, egalitatea, fraternitatea”, „raționalismul”,
„progresismul”. Însă la baza acestei construcții care l-a pus
pe om în locul lui Dumnezeu și în cadrul căreia omul s-a
autoproclamat drept

Filosoful
Henri de Lubac a descris astfel evoluția umanismului utopic, care a
aspirat să creeze o lume fără Dumnezeu: „umanismul exclusiv este
un umanism inuman”. În acest mod, omul anticreator, deși a dorit
să se înalțe pe sine, s-a distrus pe sine și, în locul acelei
societăți minunate, „emancipate” („eliberate” prin
„uciderea” lui Dumnezeu) promise, a lăsat în urma sa ruine.

O
societate „construită pe iluzie”

Însă
mania plăsmuirii de „paradisuri terestre” utopice – produse al
unor inginerii menite să redefinească în mod mutilant realitatea,
omul și lumea – s-a perpetuat și a pus din nou stăpânire asupra
minților „luminate” (dar separate deplin de căldura conștiinței
și a inimii) ale celor care au iluzia că pot controla total omul,
viața, Creația, fiind obsedați de setea lor de putere.

Setea
lor de putere vine, de fapt, dintr-o stare de boală, fiindcă
societatea pe care doresc ei să o construiască și regulile pe care
vor să le impună au la bază gândirea delirantă/ blocată în
iluzie, așa cum se explică în prezentarea video „Psihoza în
masă – Cum ajunge o întreagă populație să fie bolnavă mintal”,
creată de After Skool și Academia de idei (Academy of Ideas), unde se subliniază că „totalitarismul este o societate
construită pe iluzie”.

Aceștia
sunt captivați cu ușurință „de iluziile care le sporesc
puterea. Și nici o amăgire nu este mai mare decât aceea de a crede
că pot și că trebuie – în fond, că sunt îndrituiți – să-i
controleze și să-i domine pe toți ceilalți”. „Indiferent dacă
mentalitatea totalitară ia forma comunismului, fascismului sau
tehnocrației, o elită conducătoare care s-a lăsat ademenită de
propriile iluzii de putere se angajează apoi în îndoctrinarea
maselor în spiritul propriei lor viziuni pervertite. Tot ce este
necesar pentru a realiza această reorganizare a societății este
manipularea sentimentelor colective”, se spune în acest video.

Cei
care acceptă acest control totalitar, de regulă, cad în amăgirea
de a crede că o elită ahtiată de putere, blocată în această
iluzie, va putea conduce o societate aflată în stare de boală
(psihoza în masă, de care suferă o societate sedusă de eroare,
obsedată de a se hrăni cu iluzii – după cum descria acest
fenomen Gustave Le Bon) într-o altă direcție decât suferința
generalizată, deznădejdea și ruina economică.

„Marea
dragoste și jertfă a Dumnezeului Întrupat”

Însă
cei care au o imunitate sufletească și mentală (dată de credință
și de relația vie cu Dumnezeu) la aceste iluzii în care alunecă o
lume masificată, știu că realitatea, Adevărul și viața ca dar
de la Dumnezeu sunt mai puternice decât toate aceste iluzii, oricât
ar părea de acaparatoare și distructivă puterea acestora din urmă.

În
ciuda tuturor dezastrelor – cauzate tocmai de alunecarea omului în
înșelare, în boală sufletească și în iluzie –, care au
traumatizat omenirea, Dumnezeu nu a vrut să piardă această lume,
iar singura putere care a mentinut-o a fost iubirea lui Dumnezeu și
credința – însemnând răspunsul nostru la iubirea Lui. Cum scria
Ernest Bernea în meditațiile sale, „E multă frumusețe în lume,
dar oamenii orbi nu o văd. Înclinarea spre a face rău e atât de
puternică, încât pentru a o învinge a fost nevoie de marea
dragoste și jertfa Dumnezeului Întrupat”.

Cei
însetați de putere și posedați de gândirea delirantă (de
obsesia utopiilor) au căutat să distrugă frumusețea din om și
din lume – care este o pecete a iubirii lui Dumnezeu. Însă nu au
reușit. Au încercat să transforme lumea într-un iad, însă,
chiar și în cel mai cumplit infern – în pușcăriile comuniste,
în lagăre etc. – sfințenia a rodit și a transfigurat suferința
în scară spre cer.

În
acest mod, ura, dezbinarea, dorința de răzbunare, împietrirea
inimii (născute ca reacție la abuzul cumplit asupra a ceea ce este
frumos în om și în lume) au fost schimbate în iubire, în iertare
și compasiune, prin puterea credinței – forță transfiguratoare,
restauratoare și integratoare. Întruparea lui Dumnezeu în istorie
și Învierea au fost cele mai tăgăduite evenimente din istorie,
cele mai detestate de acești visători obsedați de inventarea și
edificarea cu forța a unor „paradisuri terestre” anticreștine
și antiumane.

Dar
„Iisus Hristos este eternitatea care punctează istoria”, spunea
Petre Țuțea. Distrugerea omului nu a putut fi împiedicată decât
prin Întruparea și Învierea Domnului, prin care se restaurează
Creația, prin care omenirea traumatizată își află vindecare, iar
omul este restabilit în demnitatea sa de chip al lui Dumnezeu,
tinzând către asemănare și desăvârșire, la care este chemat,
fiindcă „Dumnezeu a pus în inima omului veșnicia”
(Ecclesiastul, 3:11). Omul anticreator a refuzat sensul mântuitor al
Întrupării lui Dumnezeu – prin care este depășită definitiv
separația dintre Dumnezeu și om –, încercând să facă din lume
propria sa creație, o „creație” deformată a minții sale
autonome.

Așa
cum Dumnezeu a făurit Creația sa din și prin iubire, tot prin
iubire a și restaurat-o („Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe
Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu
piară, ci să aibă viață veșnică”, Ioan 3:16). Însă cei
care Îi sunt potrivnici sunt și dușmanii Creației Sale și caută
să subjuge lumea prin frică. Părintele Elpidie Vaianakis spunea că
opusul iubirii este frica. Lipsa iubirii este, de fapt, cauza tuturor
traumelor omenirii, când „supraomul” – cu toate avatarurile
sub care s-a manifestat de-a lungul istoriei acest om însetat de
putere și obsedat de control – a căutat să făurească o altfel
de lume prin manevrarea emoțiilor și a fricii, prin manipulare,
prin impunerea unui „bine” iluzoriu, despărțit însă de iubire
și de libertate. Un „bine” în afara lui Dumnezeu și a
Adevărului.

O
lume traumatizată este o lume care s-a „construit” pe lipsa
iubirii – de dragul unui promis „rai pe pământ”, acestei lumi
i s-au cerut „sacrificii”: sacrificarea libertății, a
credinței, a demnității umane, a încrederii unii în ceilalți, a
gândirii libere și a spiritului, a înseși umanității noastre.

Religia
progresismului, triumful mașinii în detrimentul omului, homo
oeconomicus,
omul masificat, omul ca instrument, ca piesă interșanjabilă, omul
abstract, fără credință, fără țară, fără rădăcini, omul
cu identități multiple și cu sex incert, omul nihilist, dar care
se poate „reinventa” și reconstrui la nesfârșit, omul-cyborg,
omul-mașină – toate acestea sunt roadele unei „creații”
izvorâte din energia distructivă și nihilistă a „supraomului”.
E o lume traumatizată, care și-a anihilat sau reprimat însușirile
ce o ridică la vrednicia împărătească de Creație a lui
Dumnezeu, creație izvorâtă din iubire. Este o lume coborâtă la
un nivel al înjosirii de sine.

Viziunea
utopică a anticreatorilor a fost mereu una reducționistă,
anti-umană, bazată pe darwinism și materialism, cum este și cea a
globaliștilor. Pentru ei, omul nu are valoare, nu are chip, este
doar un instrument, o cifră, un număr statistic, un individ din
masă, o piesă care poate fi înlăturată sau distrusă oricând.
Lor le lipsește înțelegerea profundă a menirii omului și a
scopului existenței sale în lume.

Însă
atunci când omul este văzut drept chip al lui Dumnezeu, ca taină,
perspectiva se schimbă radical. Omul a fost creat din iubire ca să
admire și să se bucure de Creația lui Dumnezeu și să fie în
comuniune cu El și cu semenii lui și pentru a participa, în
veșnicie, la iubirea lui Dumnezeu. Creștinismul împiedică
înrobirea politică și prezervă valoarea omului („numai
în creștinism se relevează și se păstrează chipul omului”,
sublinia N. Berdiaev), adevărata sa umanitate, fiindcă omul-chipal lui Dumnezeu are, în mod intrinsec, demnitate și libertate.

Omul
încătușat în patimi a alunecat în iluzia de a crede că va fi
„liber” dacă se va separa tocmai de Adevărul care eliberează
și dă viață. Însă „libertatea ți-o dă numai Biserica,
considerându-te fiu al lui Dumnezeu. Fără nemurire și mântuire,
libertatea e de neconceput” (Petre Țuțea). Omul care s-a
înstrăinat de Dumnezeu devine cu ușurință subjugat –
sufletește, mental și fizic – unei ordini totalitare. Cum spunea
Sfântul Nicolae Velimirovici,„robia exterioară a unui popor este simbolul înrobirii lui
duhovnicești premergătoare”.

Numai
când înțelegem viața și lumea în sensul lor adevărat – ca
daruri de la Dumnezeu –, rămânem cu adevărat liberi, fiindcă
obsesia de a le poseda, controla sau modifica după bunul nostru plac
nu ne mai poate domina. Cu cât cădem mai mult în înșelarea de a
crede că putem avea lumea și viața cu totul în propriile mâini,
cu atât suntem mai puțin liberi și mai dominați de angoasă și
frică.

Noi,
cei care ne-am păstrat imunitatea naturală dată de calitatea
noastră de chip al lui Dumnezeu, astfel încât refuzăm ca, din
frică, să ne „injectăm” cu tot felul de iluzii distructive,
trebuie să ajutăm această lume traumatizată. Dacă lipsa iubirii
este cauza bolii sale, trebuie să aducem cât mai mult în lume
duhul iubirii care vine din credință.

Să
îi avem mereu drept model pe cei care, în cel mai teribil infern al
acestei lumi traumatizate, au cultivat în ei și mai intens nădejdea
și credința. „Ce înseamnă credința? încredere în Domnul,
deși lumea e rea, în ciuda nedreptății, în pofida josniciei, cu
toate că de pretutindeni nu vin decât semnale negative. (…)
De-aia suntem nobili, ca să avem încredere” – scria Steinhardt în
„Jurnalul fericirii”. Astfel, temnița a fost transformată în
biserică și au existat chiar torționari care s-au pocăit și
și-au cerut iertare de la cei pe care i-au torturat.

Frica
este emanată de răul ce a contaminat lumea. Cu cât trăim mai mult
în frică, cu atât crește posibilitatea de a se materializa lucrul
de care ne temem, fiindcă scad credința și puterea noastră
interioară. Autenticul în care noi trăim ca oameni vii purtând
chipul lui Dumnezeu, ca taine ireductibile și intraductibile, nu
înseamnă irealitatea, iluzia în care ei vor să ne momească, una
dintre cele mai puternice iluzii fiind povestea pe care vor să o
credem din frica. Atunci când credem cu adevărat în Dumnezeu,
ieșim de pe tărâmul fricii și din iluzie, intrăm într-o stare
de autentic, ne recăpătăm însușirile de oameni nobili, cum
spunea Steinhardt. Și Sfântul Paisie Aghioritul spunea că frica
este lipsa credinței în Dumnezeu.

Chiar
dacă realitatea (sau mai bine zis irealitatea – condiția
denaturată, nefirească în care a fost adusă omenirea prin
inginerii ideologice și psihologice, prin crize create artificial
etc.) pare să contrazică puternic ideea de normalitate pe care o
întrupează cei care înțeleg viața și Creația ca daruri de la
Dumnezeu, slujirea omului ca „preot al universului” (după
expresia Părintelui Dumitru Stăniloae, în „Liturghia cosmică”)
este cea care menține lumea în sensul și menirea ce i-au fost date
de Dumnezeu. Credința înseamnă a crede că realitatea poate fi
transfigurată (si readusă la normalitatea ei de Creație a lui
Dumnezeu) și că și cel mai mare păcătos se poate întoarce și
se poate mântui.

Starea
normală a lumii este cea rezultată din punerea ei în slujba lui
Dumnezeu și a binelui, cum arată Părintele Stăniloae, și doar în
acest mod, neizolând lumea de Dumnezeu, se poate menține comuniunea
întru iubire cu semenii, ce rămân în demnitatea lor de persoane.
Înțelegând că „cel care decide criteriul normalității devine
stăpânul vremii” (Mircea Platon, Gheorghe Fedorovici, Îndemn la
normalitate),
nu mai putem lăsa ca starea normală a lumii sa fie confundată cu
starea traumatizată a ei. Starea traumatizată a lumii înseamnă
anormal, denaturare, permeabilitatea la iluzie și manipulare,
trăirea în frică și minciună. Or, o lume adusă într-o stare de
boală, de dezechilibru, are nevoie să își recapete criteriile
sănătoase în funcție de care să înțeleagă normalitatea,
criterii care i-au fost mistificate. Se va întâmpla asta atunci
când își va aminti că „normalitatea este definită și dată
deja de Cel care a făcut și lumea, și omul, și vremea”
(ibidem).