Ironia este că, în timp ce Polonia a căutat să colonizeze Ucraina, propria Polonia tocmai a fost colonizată de UE.
De Andrew Korybko – 2 iunie 2022
Nostalgica febră neo-imperială de a reconstitui Commonwealth-ul pierdut de mult timp prin recenta fuziune a Poloniei cu Ucraina într-o confederatie de facto s-a dovedit a fi de scurtă durată după ce Varșovia și-a dat seama brusc că nu poate finanța la nesfârșit Kievul și refugiații săi. La început totul a părut perfect după ce președintele Duda și omologul său ucrainean Zelensky au adus elogii reciproc țărilor, la sfârșitul lunii mai, în timp ce vorbeau în fața Radei. Ei au vorbit cu nostalgie despre revenirea la vremurile fericite când nu existau granițe între ei și s-au angajat să creeze o uniune vamală în acest scop, printre alte inițiative cuprinzătoare de conexiune. Această confederație de facto suna bine pe hârtie, dar Polonia și-a dat seama rapid că bugetul său pur și simplu nu-și poate permite acest ambițios proiect geopolitic .
Primele semne ale problemelor au apărut doar câteva zile mai târziu, după ce prim-ministrul Morawiecki a cerut ca Norvegia să dea imediat Varșoviei și Kievului tot profitul suplimentar obținut din vânzările de energie până acum în acest an. Desigur, Oslo a refuzat, iar apoi Polonia s-a plâns că Germania n-a înlocuit cele 200 tancuri mai vechi pe care Varșovia le-a dat Kievului, cu altele mai noi, afirmând că așa a promis vecina sa. Berlinul a negat că vreodată s-a încheiat astfel de acord, ceea ce a lăsat în Polonia în criză, după ce, în cele din urmă, și-a dat seama că tocmai au fost înșelați de Germania să transfere jumătate din tancurile țării sale în fosta Republică Sovietică, practic în schimbul la nimic.
Intrând în panică, Polonia a cerut apoi ca sediul ONU pentru reconstrucția Ucrainei să aibă sediul în țara sa, în locul celui pe care se presupune că comunitatea internațională va încerca să reconstruiască, cel mai probabil prin schema pe care Zelensky a împărtășit-o în timpul Summitului Economic Mondial de la Davos prin care partenerii săi pot prelua controlul asupra „unei anumite regiuni a Ucrainei, oraș, comunitate sau industrie”. Evident, Varșovia dorește să obțină partea leului sau cel puțin să se aleagă cu o parte din fonduri pentru presupusa facilitare acestui proces, care, la rândul său, o poate ajuta să compenseze miliardele de dolari pe care le-a cheltuit deja pentru Ucraina, și de aceea vrea să găzduiască sediul ONU.
Această cerere, ca practic orice altceva ce Polonia a cerut până acum, cum ar fi ideea anterioară a lui Duda în timpul ultimei sale vizite la Kiev, că Occidentul condus de SUA reinvestește activele străine furate Rusiei în reconstruirea Ucrainei (care ar servi la subvenționarea confederației de facto a Poloniei cu acestea), nu a fost primit cu entuziasm de aliații săi așa cum se aștepta Varșovia. Încă s-ar putea întâmpla, chiar dacă doar parțial, dar Polonia știe acum că nu poate continua să finanțeze nelimitat proiectul geopolitic cu Ucraina asa cum a sperat. De aceea, reduce brusc ajutorul generos pentru refugiații ucraineni, întrerupând livrările gratuite de combustibil și poziționându-se drept „centrul economic” al Kievului.
Ucrainizarea societății poloneze de către partidul de guvernământ „Lege și Justiție” (PiS după abrevierea sa poloneză) a avut scopul de a-i transforma pe acești „noi sosiți” în “agenti de influență” în cealaltă jumătate a Commonwealth-ului reconstituit de facto. Ei sperau ca aceasta să fie finanțată de Bruxelles prin tranșa promisă de ajutor pentru refugiați de aproximativ 150 milioane de euro, care nu fusese încă plătită în weekendul trecut. În orice caz, Polonia cere mai multe miliarde de ajutor, după cum Politico a raportat în ultimul lor articol despre creșterea cheltuielilor programului pentru refugiați din acea țară că „Bruxelles de asemenea a spus că Polonia ar putea profita de 1,2 miliarde de euro din fonduri neutilizate de la REACT EU… pentru a sprijini refugiatii ucraineni.”
UE a aprobat de asemenea, aproximativ 35 miliarde de euro sub formă de subvenții și împrumuturi pentru Polonia, ca parte a unui program de recuperare de la COVID-19, dar reține această asistență până când va îndeplini cerințele Bruxelles-ului de a-și reforma sistemul judiciar. Cu alte cuvinte, toți s-au jucat cu Polonia – în special Germania – pentru a-și asuma rolul principal al blocului în sprijinirea cuprinzătoare a Kievului și a milioanelor sale de refugiați, doar pentru a fi lăsată în impas fără nici un ajutor substanțial până când nu va recunoaște în mod unilateral o problemă semnificativă de interes naţional legat de autonomia sa strategică. Ironia este că, în timp ce Polonia a căutat să colonizeze Ucraina, Polonia însăși a fost colonizată în continuare de UE.
Lecția care trebuie învățată este că liderii unor țări pot fi ușor manipulati făcând apel la nostalgia lor imperială, așa cum au făcut cu PiS așa-numiții „aliați”. Impingându-i să preia conducerea în a suporta „temporar” costurile a ceea ce este descris ca un „efort multilateral”, forțele externe îi pot face să meargă atât de departe încât să nu-și poată inversa politicile fără a suporta anumite costuri serioase pentru ei înșiși, inclusiv doar reputaționale sau legate de politica electorală. Prin urmare, conducerea manipulată este presată să mențină cursul, indiferent de situație, cu expectativa că „doar un pic mai mult” este tot ceea ce este necesar pentru a debloca în sfârșit fondurile promise care s-ar putea să nu vină niciodată.
Într-o lume ideală, totul ar fi mers conform planului PiS. Occidentul condus de SUA i-ar fi dat Varșoviei activele rusești confiscate în valoare de miliarde de dolari pentru a reconstrui Ucraina în conformitate cu dorințele sale. Norvegia ar fi fost vinovată și să contribuie, iar Germania ar fi alimentat deja enorma jumătate din arsenalul de tancuri al Poloniei pe care PiS l-a trimis în Ucraina, în timp ce ONU și-ar fi stabilit fără rezerve sediul de reconstrucție ucrainean la Varșovia. Între timp, Bruxelles-ul nu ar fi atașat nicio condiție politică ajutorului promis pentru refugiați Poloniei. Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat însă, și în schimb Polonia se vede acum obligată să reducă fondurile pentru Kiev și refugiații săi.
Prin urmare, proiectul Neo-Commonwealth n-a început bine, fiind urât de la început de adevărații naționaliști-conservatori polonezi și acum, inclusiv, declanșând mânia acelor liberal-globaliști din societate care cer ca toată lumea să participe, să continue finanțarea Kievului și a refugiaților săi în aceeași măsură ca înainte. Polonia pur și simplu nu-și poate permite asta, de aceea a trebuit să-și retragă planurile ambițioase inițial, chiar dacă numai după ce s-a angajat deja să fuzioneze cu Ucraina într-o confederație de facto, o dezvoltare care schimbă jocul în care este deja prea investit pentru a o inversa. În tot acest timp, Occidentul râde de „proasta satului” care atât de ușor a executat ordinele.
Andrew Korybko este un analist politic american, cu sediul la Moscova, specializat în relația dintre strategia SUA în Afro-Eurasia, viziunea globală a Chinei One Belt One Road a conectivității Noului Silk Road și Hybrid Warfare. El este un colaborator frecvent la Global Research.
Karen Smith de la Global Research
About Post Author
