Corneliu Vlad: Un stat polono-ucrainean vecin de graniță cu România?

„Noi râdem, glumim, dar în jurul
nostru lucrurile se schimbă”, scria un autor anglo-saxon. De la o
vreme nu prea mai glumim, ba dimpotrivă, dar ele tot se schimbă.

România se află tot mai aproape de
miezul ciclonului din Ucraina. În sud-est, Rusia s-a reinstalat în
Insula Șerpilor și se crede că are în vizor Transnistria și
Bugeacul. S-ar putea asadar sa ne invecinam din nou, si pe uscat, cu
Rusia. Iar in nord-estul țării, poate, cu o putere regională care înca nu s-a născut, dar care se prefigurează: un nou/vechi
construct statal polono-ucrainean.

România nu poate dormi liniștită
pentru că se află „în calea răutăților”, adică pe o linie
de ciocnire a civilizațiilor și la interfața lumilor euroatlantică
și euroasiatica.

Suntem așezați în fâșia de continent
cea mai labilă sub raport geopolitic și cea mai zbuciumată a
Europei, numită Intermarium. Denumire improprie pentru că inter-
sau post- nu e ceva determinant, dar alt nume nu i s-ar putea da.

Mai precis, ne situăm în spațiul
dintre Rusia și Germania, adică locul în care au izbucnit
războaiele mondiale de până acum și pe unde s-a lasat Cortina de
Fier a războiului rece Est-Vest.

În acest context zbuciumat a trebuit să
supraviețuiască Romania ca stat în ultima sută de ani. S-a
refăcut, nu pe deplin, și după ciopârțirea ei din ajunul celui
de al doilea război mondial. Este acum stat membru al NATO, cea mai
redutabilă alianță politico-militară din istoria lumii, singurul
reazem al securității sale.

Dar este oare întrutotul suficient și întrutotul credibil acest reazem?

Aici, de vreun secol, dar și mai
dinainte, se fac și se desfac și se refac state și împărății.
Unele dispar, altele apar sau reapar, unele „se mută pe roate”
precum Polonia, se nasc enclave de tipul Konigsberg/Kaliningrad etc.

Iar toate aceste convulsii geopolitice
sunt regizate. Mai întâi de vecini mai puternici, apoi de mari
puteri continentale, apoi de superputeri și de alianțe ctitorite de
ele.

Acum, la granițele României, s-ar putea
să apară un nou stat, unul care năzuiește să fie o putere
regionala. Proiectatul stat polono-ucrainean ar fi cel mai populat
stat al continentului și un ambițios actor politic european. Dar
și cel mai virulent adversar al Rusiei. Maria Zaharova, „vocea”
oficială a Ministerului rus al Afacerilor Externe, a descris planul
drept „legalizarea preluării Ucrainei de către Polonia”.

Și secretarul Consiliului de Securitate
al Rusiei, Nikolai Patrușev, a declarat că Polonia intenționează
sa ocupe teritoriile din vestul Ucrainei. „Nici așa-zișii
parteneri occidentali ai regimului de la Kiev nu se opun să profite
de situația actuală pentru propriile lor interese egoiste și au
planuri speciale pentru pământurile ucrainene”, a mai declarat
Patrușev.

Intrebarea e daca ar accepta oare un
asemenea proiect statal America, dar mai ales principalele puteri
europene. Si, in primul rând, Germania. Capitalele occidentale încă
nu se pronunță.

Fie că-și pun sau nu astfel de
probleme, Kievul și Varșovia par să se angajeze tot mai decis, mai
dezinvolt și mai euforic pe calea unei riscante „reîntregiri”
cu antecedente istorice nu prea glorioase.

Președintele ucrainean Volodimir
Zelenski va cere parlamentului să acorde un statut special
polonezilor din Ucraina. Un proiect de lege similar a fost aprobat
recent de Polonia. Proiectul de lege al Varsoviei este fără
precedent, căci acordă ucrainenilor aproape aceleași drepturi ca
și cetățenilor polonezi în ce privește prestațiile sociale,
educație, ședere etc.

În discursul său din 22 mai, ținut în
Parlamentul ucrainean în prezența președintelui polonez Andrzej
Duda, Zelensky a anunțat proiecte de acorduri bilaterale privind
controlul comun de frontieră și vamal. „Națiunile noastre sunt
surori și între noi nu ar trebui să existe granițe sau bariere”,
a spus Zelensky. Și a adăugat: „Unitatea națiunilor noastre
trebuie să dureze pentru totdeauna”. Duda a spus și el că
„granița polono-ucraineană ar trebui să se unească, nu să
divizeze”. La 3 mai, Duda declarase chiar că speră că într-o zi
„nu va exista graniță” între cele două țări.

Cine cunoaște istoria complexă (să-i
spunem doar așa) Varșovia-Kiev, ar putea mai degrabă să ridice
din sprâncene la asemenea declarații.

De la începutul operațiunii militare
ruse din Ucraina, relațiile polono-ucrainene s-au activizat. Varșovia sprijină masiv și cooperează tot mai intens cu Kievul.
Pe fundalul conflictului ruso-ucrainean, Polonia își proiectează o
imagine de jucător strategic în regiune, una care se implică în
confruntările marilor puteri.

Dar inițiativele enunțate și retorica
celor doi lideri depășesc cu mult și chiar temerar, ba poate chiar
riscant, cadrul bunelor relații dintre state vecine.

De fapt, asistăm la un fel de prim pas
către o viitoare confederație ucraineană-polonă, observă
cercetătorul Uriel Araujo într-un comentariu pentru InfoBrics.

Pentru Kiev și Varșovia, un astfel de
scenariu de „fuziune” atât de creativ imaginată, ar putea
survola procesul îndelungat de integrare a Ucrainei în UE și
blocul euroatlantic.

Oricum, demersul polono-ucrainean are și
sensibile implicații în sfera militară. Unii comentatori vorbesc
chiar de o posibilă „anexare” militară, începând cu o
viitoare misiune poloneză de pace. La 28 aprilie, directorul
Serviciului Rus de Informații Externe a susținut că Polonia
plănuia în secret să-și angajeze trupele pentru a prelua parțial
Ucraina de Vest cu sprijin american. Justificarea fiind „apărarea”
țării vecine de „agresiunea Rusiei”.

Iar oficialii polonezi ar fi negociat cu
cei ucraineni despre „democratizarea” și o conduită
pro-Varșovia a politicilor Kievului, scria presa rusă, care
comenta că o astfel de dezvoltare, dacă se va realiza, va netezi
calea pentru un fel de „reunificare”.

În trecut, Ucraina de Vest a fost
inglobată de Polonia de mai multe ori, iar sentimentele antipolone
fac parte din naționalismul ucrainean de astăzi. Varșovia a
sprijinit Kievul în chestiuni strategice cheie încă de la
revoluția de la Maidan din 2014, dar modul în care ambele țări
percep și politizează istoria secolului 20 a împiedicat relațiile
lor bilaterale. În timpul celui de-al doilea război mondial, Armata
Insurgentă Ucraineană (UPA) a cooperat cu naziștii Waffen-SS și a
comis crime de război împotriva polonezilor. Ucraina îl glorifică
și azi pe liderul UPA, Stepan Bandera, care deranjează Polonia.

Și istoria mai veche este relevantă. O
mare parte a Ucrainei de astăzi era odată dominată de statul
polono-lituanian. După 1349, Rutenia de atunci, care corespunde în
mare măsură Ucrainei de Vest de astăzi, a fost supusă dominației
străine. Până în 1569, cea mai mare parte era teritoriu polonez.
Presiunile pentru polonizare, care au inclus convertirea la
romano-catolicism și persecutarea Bisericii Ortodoxe i-au înstrăinat
pe țărani și cazaci. În 1648, liderul cazac Bohdan Hmelnytsky a
condus o revoltă împotriva regelui polonez, a fondat Hetmanatul
cazac și a fost salutat un eliberator al poporului. În 1654, prin
acordul de la Pereiaslav, acest nou stat cazac a jurat loialitate
față de țarul rus.

Și iată cum, astăzi, în relațiile
polono-ucrainene se prefigurează, tot în umbra Rusiei, un nou
capitol, pe cât de spectaculos, pe atât de imprevizibil în ce
privește impactul său asupra păcii și securității în zonă și
în Europa.