Avocatul Florentin Țuca ne oferă ESEUL ZILEI

All
a penis is, is just a large clitoris

de Florentin
Țuca, Managing Partner al Țuca Zbârcea & Asociații

Nu,
nu, vă rog să nu-mi săriți în cap: ideea de a o folosi în titlu
îmi aparține, însă zicerea ritmată de mai sus nu-i a mea. Este a
unui faimos medic calificat în „vaginoplastii”,
care a participat recent la o conferință „de
specialitate” organizată de Duke University și-a aplaudat „fluiditatea
genurilor”.
Este o definiție care mă duce cu gândul – printre alte blasfemii
și meditații impure – la soarta limbajului, a dreptului și a
dreptății în epoca zbuciumată ale cărei turbulențe ne afectează
profund. Această conexiune dintre sentința vaginoplastinologului și
justiția din vremea blasfemiilor ar putea părea, la prima vedere,
deplasată. O să vedeți, sper, că nu este. Și spun asta nu doar
pentru că o importantă materie primă a ecuațiilor juridice sunt
tocmai definițiile și nici din apucătura profesională de a vedea
doar legi și jurisprudență în fața ochilor, indiferent de
context. Înainte de asemenea argumente, preocuparea asta îmi pare
serioasă și întemeiată pe temerea că, dimpreună cu
lumea-ntreagă, o luăm razna și ne țicnim și noi, juriștii.

Despre
criza contemporană a dreptului și a justiției am mai scris în
repetate rânduri.
În contextul de față o să vin, însă, cu un alt oftat, specific
degringoladei spirituale care sluțește și societatea, în general,
și lumea juridică, în particular. În acord cu acest suspin, dacă
vorbim de drept și de criza lui, nu putem ignora, printre altele,
confuziile semantice care riscă să-l destabilizeze (1), subminarea
sistematică a unora dintre marile sale principii fondatoare (2) și,
extrem de trist, îndepărtarea acestuia de la fundamentele sale
etice (3).,
după cum am tot bombănit și despre actuala derivă a limbajului
juridic și politic

1.Da, când pretind că justiția suferă intubată în sala de
reanimare, mă uit la ea, întâi de toate, ca la o victimă
colaterală (sau, poate, mai știi?, chiar una vânată în mod
deliberat) a unui război mondial care este, în esența sa, unul
cultural și spiritual. Nu este locul unei analize detaliate pe un
subiect atât de seducător filosoficește, și nici n-am căderea să
mă aventurez în filosofii. Ca jurist însă, nu pot ignora că
știința și sistemul juridic pe care le slujesc sunt, și ele, în
miezul unei crize identitare profunde, marcate, printre altele, de o
vizibilă accelerare a „culturii
inversiunii” (Rod Dreher): ceea ce ai crezut până ieri că este
adevărat, astăzi este fals și viceversa. Cum adevărul și falsul
sunt categorii logice de esența dreptului, iar stabilitatea sensului
și sensurilor îi asigură structura de rezistență, orice
contestare a acestor premise îl vulnerabilizează profund. Și așa,
ne întoarcem, inevitabil, la definiții și la câteva exemple,
câteva dintr-o sută.

Întrebată,
simplu și la subiect, ce este o „femeie”,
Ketanjii Brown Jackson, candidată -atunci- pentru postul de
judecător la cea mai înaltă instanță din -nu-i așa?- cea mai„înaltă”
și „indispensabil㔄democrație”
a lumii, a răspuns că nu știe, și nu știe „pentru
că nu este biolog” (gura păcătosului adevăr grăiește, pentru
că adevărul definiției stă chiar în biologie!). Răspunsul
distinsei doamne a fost calificat de Jordan-Young, „reputat
specialist în studii de gen”, drept foarte corect pentru că
definiția ar fi susceptibilă de „nuanțe”,
iar Sarah Richardson, istoric și filosof al biologiei, profesor la
Harvard, a apreciat că, indiferent dacă e privită din perspectiva
dreptului sau a științei, definiția „femeii”
ar trebui evaluată întotdeauna -bingo!- „în
funcție de context”.femeia”
ar trebui scoasă din dezbaterile juridice dar, în primul rând, din
dicționare.Dincolo de asemenea încercări avocațiale de-a drege busuiocul,
eschiva doamnei judecător Jackson ridică o sumedenie de semne de
întrebare cu privire la integritatea sa profesională și la
atașamentul pe care un magistrat (mai ales unul din vârful
ierarhiei instituționale) ar trebui să-l probeze față de marile
principii și repere. Or, definiția „femeii”
este un important reper nu doar de ordin lingvistic, ci, mai mult,
chiar juridic, pentru că o femeie apare în fața instanței (și nu
numai) ca titulară de drepturi și obligații specifice prevăzute
de norme juridice care reglementează diverse teme și instituții de
drept privat sau public (egalitatea cu bărbatul și nediscriminarea,
calitatea de mamă și de soție, raporturile de familie și cele
succesorale, competițiile sportive, agresiunea sexuală, avortul
etc.). Apoi, o asemenea eschivă se întemeiază pe un sofism care nu
face cinste unui jurist aspirant la o funcție de prestigiu, o
fractură logică susceptibilă să dinamiteze semantica însăși:
ideea că definițiile sunt apanajul specialiștilor și doar al lor
(nu știu ce este o pâine, pentru că nu-s brutar, și nici ce
înseamnă un triunghi, că nu-s matematician). Peste toate, însă,
răspunsul doamnei judecător Jackson (sau, mai degrabă, lipsa
răspunsului) pare să susțină ideea că „femeia” ar trebui scoasă din dezbaterile juridice, dar, în primul rând, din dicționare.

În
strânsă conexiune cu definiția „femeii”,
apare denumirea unei proceduri medicale cu serioase implicații
juridice: avortul. Potrivit unor curente ideologice la modă,
egalitatea de gen ne obligă să separăm „avortul”
de „femeie”
și să acceptăm că el este accesibil și natural – precum
menstruația, nu-i așa? – tuturor persoanelor. Celebra fundație
Marie Stopes International, de exemplu, declară că primește cu
drag și oferă acces la serviciile medicale de avort „persoanelor
de toate genurile”(„We
welcome and support people of all gender identities to access
abortion care services”),
după cum, potrivit unor teze recente, ar fi „dezumanizant”
să vorbim despre avort doar cu referire la femeie, clinicile de
profil are trebui să evite „w-word”
(de la women)
în broșurile de prezentare,
iar referințele la femei în legătură cu acest subiect ar fi,
potrivit unei faimoase reviste feministe, complet deplasate întrucât
ignoră transgenderii și persoanele non-binare.
Ca să evităm orice discriminare, se pare că ar fi preferabilă, de
fapt, eliminarea oricăror referințe la femei în general, pentru
orice servicii din sistemul de sănătate. Ar fi mai simplu să le
zicem „posesoare
de uter” sau „persoane
care alăptează”, cu mențiunea că ele alăptează „de
la piept” („chestfeeding”)
și nu de la sân („breastfeeding”)
pentru că a doua opțiune ar fi profund ofensatoare („deeplyoffensive”)!

Se
pare că soarta eliminării din dicționar ar merita-o și „băieții”
și „fetele”,
concepte aparent insuficient de „moderne”,
de „științifice”
și de „fluide”.
Renunțarea la asemenea apelative mult prea „ofensatoare”
pare a avea, conform lui Vivian Ware, manager la Disneyland, și
meritul de a crea „magica
șansă pentru copii de a nu fi identificați cu modelele de gen
tradiționale” („that
magical moment for children who do not identify with traditional
gender roles”)-sic!.
În plus, o asemenea decizie ar părea în ton cu nevoia„decolonizării
genului” pentru că, potrivit unui reputat activist transgender,
participant la conferința academică unde a fost rostită sentința
din titlul prezentului articol, „înțelegerea
noastră despre ce este genul este foarte controlată de alții, și
asta din cauza imperialismului și colonialismului.” („We
have a very colonized belief of what gender is, and that’s because
of imperialism and colonization.”) Este
o opinie împărtășită și de un alt participant la acea
conferință,Maxfield
Sparrow („astrologer,”„facilitator
of creativity and community,” „metagender,
transgender, and queer”)
care a susținut importanța „rebeliunii
împotriva restricțiilor privind identitatea noastră” („it’s
really important to rebel against those restrictions of who one is
allowed to be.”)-sic!

Vorbind
despre băieței și fetițe, în minte-mi vine un alt concept pe
cale să devină tabu: pedofilia. Din cauza „conotațiilor
negative”, susceptibile să creeze „sentimente
de disconfort” în diferite medii – mai ales academice!-, termenul„pedofil”
ar trebui, după unele păreri, evacuat din dicționare și,
eventual, înlocuit cu un acronim mai convenabil, mai moale și mai„neutru”,
cum ar fi, de exemplu, MAP (Minor
Attracted Persons).Odată înfăptuit acest pas – sper să n-apuc modificarea! – mutarea
următoare ar fi eliminarea pedofiliei nu doar din dicționar, ci și
din codul penal.

Alt
exemplu, dintr-o zonă învecinată ideologic… Unul dintre cei mai
înfocați luptători americani împotriva rasismului, Ibram X.Kendi,
a fost cândva întrebat ce este, de fapt, rasismul. Și, spre
deosebire de doamna judecător Jackson, omul nu s-a eschivat:„Rasismul
este o colecție de politici rasiste care contribuie la o inechitate
rasială susținută de idei rasiste”. Auzind o asemenea definiție
circulară întemeiată pe tautologii, audiența a început să râdă,
iar ca să scape de ridicol, militantul „antirasist”
a decis că e cazul să definească și antirasismul: „Antirasismul
este o colecție de politici antirasiste care contribuie la echitate
rasială susținută de idei antirasiste.”Este ceva ce n-ați înțeles?

Pe
urmă, în legătură cu rasismul, scot din arhivă o recentă
definiție a meritocrației și o pledoarie pentru aruncarea la gunoi
a competenței profesionale și a talentului, drept criterii de
evaluare și promovare. Astfel, potrivit unui înalt funcționar al
elitei pedagogice din San Francisco, meritocrația este „o
invenție rasistă întemeiată pe o presupusă supremație a rasei
albe”. „Când
spunem că anumiți elevi «merită» o educație de calitate,
admitem implicit că alții nu o merită. Când zicem că anumite
școli au ținută academică, acceptăm că altele nu au. Când
decretăm că anumite culturi valorizează educația, acceptăm că
altele nu o fac”.).Sunt sentințe care-mi amintesc de propria-mi pledoarie pentru
importanța competenței, criteriu de căpătâi în selecția
profesională. Eram atunci lector la o conferință ținută în fața
unor studenți și am încercat să susțin că într-o competiție
pentru un post unde concurează un bărbat și o femeie cu date de
pornire similare (experiență, succese profesionale, profil uman,
motivații etc.), alegerea ar trebui bazată și pe anumite abilități
particulare și am oferit două exemple: pentru postul de
educator/învățător (post pentru care eu însumi mă pregătisem
în liceu, amănunt important în alegerea exemplului), este de
preferat femeia pentru plusul său de inteligență emoțională și
pentru o mai bună abilitate de a o înlocui pe mama, pierderea
supremă a (pre)școlarului care pleacă de-acasă; în schimb,
pentru postul de polițist de teren, ar fi de preferat bărbatul
pentru că este, de la natură, mai musculos. Părerea mea – îmi
amintesc cu tristețe- a fost imediat sancționată de un tânăr
student, viitor jurist care, foarte vehement, a protestat că
discursul meu ar fi inadmisibil pentru că-i „sexist”.
Nu exclud ca, în viitor, poziția junelui student să devină
dominantă, iar discursul despre meritocrație să fie considerat
eretic și să atragă sancțiuni (cum, de altfel, s-a și întâmplat
în mediul academic american

Și,
în fine, dacă tot vorbim de studenți la drept, viitori judecători,
avocați și procurori, completez lista exemplelor cu o altă
inversiune, o tristă răsturnare pe dos a unei instituții
fundamentale atât pentru mediul academic cât și pentru statul de
drept: libertatea de expresie. Un drept fundamental care, relativ
recent, a fost atacat, din nou, în cea mai „indispensabilă”
democrație de pe glob și nu oriunde, ci la facultatea de drept a
Universității Yale: un grup de studenți, viitori juriști, au
organizat un imens scandal care a culminat cu anularea unei
conferințe pe tema libertății de expresie! Ironia supremă –quod
erat demonstrandum,
în contextul de față- este că anularea conferinței pe tema
liberei expresii a fost motivată de contestatari prin referința laFirst
Amendament,
adică tocmai pe libertatea de expresie.(Am dubii cu privire la sinceritatea intențiilor lui relative la
valorizarea liberei expresii, dar ăsta-i un alt subiect, bun de
abordat cu altă ocazie.)Și uite-așa, în temeiul aceleași culturi a inversiunii, ajungem
să traducem libertatea de expresie drept „incitare
la ură” (free
speech is hate speech).Cât despre declamata intenție a
oligarhului-excentric-transhumanist-călător în spațiu- Elon Musk
de a reinstaura libera exprimare pe platforma Twitter,
controlată de acesta în temeiul unei achiziții recente, ea a fost
calificată drept îngrijorătoareși chiar, mai mult, un „atentat
la adresa democrației”și o „amenințare
la adresa civilizației”.

Lista
exemplelor de cuvinte maltratate, de concepte mutilate și de
definiții întoarse pe dos sau amendate din rațiuni ideologice este
mult mai largă. Sper ca, într-un alt context, să revin cu o
analiză a unor repere semantice și normative care ne-au infestat
viața din ultimii doi ani și care au fost răstălmăcite după
răul plac al diverșilor guvernanți: „pandemie”,„imunitate
colectivă”, „vaccin”
și alte dictate ale dictaturii biosecurității.Până atunci însă, prefer să trec de la jignirea cuvintelor la
spurcarea principiilor.

2.După cum știm și – sper- acceptăm cu toții, unul dintre marile
principii fondatoare ale dreptului postbelic a fost egalitatea în
fața legii și caracterul său universal (aplicabil tuturor
subiectelor de drept în mod nediscriminator). Exemplele evocate și
altele similare lor mă trimit, însă, cu gândul la un recent
deziderat al justiției contemporane, promovat de mișcarea
auto-intitulată „progresistă”,
care se îndepărtează de la principiul menționat și militează
pentru ieșirea dreptului din zona de echidistanță și pentru„ne-neutralitatea”
lui („non-neutrality”).

Când
mă refer la „ne-neutralitatea
dreptului” ca obiectiv al post-postmodernității juridice, am în
vedere tot mai desele tendințe de remorcare a instituțiilor
juridice la ideologiile corectitudinii politice. Altfel spus, acel
drept construit întru pace și justiție și dreptate și
corectitudine începe tot mai des să se dea după plopul„toleranței,
egalității de gen și incluziunii”, liberté-égalité-fraternité-ul
contemporaneității, interpretat în cheie woke(wokeismulfiind curentul ideologic care reprezintă o sinteză a feminismului,
LGBTQ-ismului, globalismului, antirasismului și neoliberalismului).
De altfel, tendința de a contesta neutralitatea dreptului și de a
lua distanță față de principiile universalității și
imparțialității poate fi identificată și în mediile de formare
a viitorilor juriști, tinerii studenți fiind invitați să pună la
îndoială importanța acestor principii.

Mă
tem că această modă de ideologizare a justiției și de reformare
a principiilor sale, care-i asigură echidistanța, va avea un efect
devastator pe termen lung, în special pentru drepturile și
libertățile fundamentale ale individului, iar riscul major este
transformarea sa în instrument al unei dictaturi, indiferent de
natura acesteia.

În
plus, curentele ideologice ale corectitudinii politice tind să
submineze nu doar principiul neutralității (echidistanței,
universalității) dreptului. În discuție sunt tot mai des puse, în
ultima vreme, și alte repere considerate, până mai ieri, sacre:
prezumția de nevinovăție, dreptul la apărare al oricărei
persoane, proba acuzației în sarcina acuzatorului, egalitatea în
fața legii indiferent de orice diferențieri dintre oameni,
mecanismele democratice de adoptare a normelor juridice etc.

De
altfel, cazuistica recentă oferă, din păcate, numeroase anomalii
întemeiate pe imixtiunile în drept ale noilor dogme ale culturiiwoke:
proteste violente și acuzații la adresa unor avocați (unii dintre
ei profesioniști faimoși sau profesori universitari respectați)
care au „îndrăzneala”
de a invoca principii sacre precum dreptul la apărare și prezumția
de nevinovăție și de a apăra persoane deja vinovate în ochii
opiniei publice).;
presiunile exercitate asupra avocaților de nu a accepta (sau de a
renunța la) mandate de asistență juridică din rațiuni
ideologice;
autocenzura din mediul academic și evitarea dezbaterilor pe subiecte
de drept care ar putea fi calificate „controversate”
sau conțin aluzii la infracțiuni comise de membri ai diverselor
minorități religioase, rasiale sau sexuale; adoptarea de norme care
răstoarnă principiile clasice privind sarcina probei (mai ales în
cazul agresiunilor sexuale), o transferă acuzatului și-i cer
acestuia să probeze că acuzatorul și-a dat consimțământul „pe
toată durata actului sexual”, o veritabilă probatiodiabolica;
reconfigurarea dreptului la autoapărare și achitarea unui tânăr
de culoare, autor al unei crime, pe motiv că a fost provocat și
insultat (adică în „legitimă
apărare”-sic!),
iar acuzația ar fi motivată pe considerente de ură rasială;
promovarea ideologiilor de gen în facultățile de drept și
includerea obligației de a combate rasismul printre îndatoririle
avocaților;
tratamentul mai indulgent aplicat violatorului care, deși are organe
sexuale masculine, pretinde că este femeie;
suprimarea tot mai vizibilă a libertății de expresie sub pretextul
că aceasta este asociată „urii”
sau „discursului
instigator la ură”;
protestul marilor corporații împotriva unor acte normative
-adoptate potrivit mecanismelor democratice- care nu se conformează
noii ideologii progresiste (de exemplu, protestul împotriva unei
legi adoptate în North Carolina care stipula regula utilizării
toaletelor în conformitate cu sexul biologic

3.Că dreptul deraiază de la anumite principii-fir roșu nu este (dar
ar trebui să fie!) un capăt de lume. Să nu ne îmbătăm cu apă
rece: el, dreptul, a călătorit mereu (la clasa întâi, e-adevărat)
în remorca ideologiei oficiale și-a încercat să-i dea acesteia o
anume legitimitate. Pe vremea studenției mele, când auzeam aluziile
profesorului Deak la „luminile
și înțelepciunea Legiuitorului”, mi-amintesc că mintea-mi lua
poziție de drepți și-mi proiecta în fața ochilor un „Legiuitor”-
sfat al bătrânilor urbei- care ne dorește numai binele. Timpul
mi-a dat ocazia să pricep că nu-i deloc așa (ori, îmi place să
cred -cu naivitate?- nu maieste
așa). În realitate, „Legiuitorul”
este, adesea, mai ales în vremuri de declin al republicii (ziua de
azi), soțul Politicii Oficiale, manipulat precum Zaharia Trahanache,
uneori cu voia lui- răbdare, stimabile!- ca să facă jocurile
Politicii Zoe. Nimic nou sub soare…

Cu
toate astea, situația actuală a devenit extrem de gravă întrucât,
sub presiunile extraordinare ale acestor curente „progresiste”,
dreptul de azi a luat-o pe câmpii de-a dreptul, iar anomaliile
legiferate recent în lumea largă sau aflate pe agenda dezbaterilor
publice în vederea unor eventuale legiferări sunt celulele
canceroase care au adus în metastază societatea modernă: în SUA,
în anii 2020-2021, au fost adoptate 75 de legi noi care vizează
tinerii transgender;
în Marea Britanie, potrivit unor informații vehiculate în rapoarte
oficiale, 5 500 de copii se află pe listele de tratamente de
schimbare a sexului,
iar procedura medicală schimbare a sexului biologic a fost definită
de un arhiepiscop (om al bisericii!) drept o „sacră
călătorie”(„sacred
journey”)
a tânărului sau tinerei în cauză;
în America de Nord, au loc dezbateri referitoare la dreptul statului
de a prelua cu forța copiii care intenționează să-și „schimbe
sexul” în cazul refuzului părinților acestora de a accepta o
asemenea decizie;
dreptul la avort a ajuns să fie calificat „drept
fundamental al omului”,
iar Organizația Mondială a Sănătății militează pentru
eliminarea restricțiilor relative la durata sarcinii (deci pentru un
drept la avort și în luna a noua);
mai mult, conform unor informații recente, în California se află
în lucru un proiect normativ care ar legaliza pruncuciderea în
primele șapte zile după naștere;„educația”
sexuală (în fapt o anti-educație, parte a programului de
îndoctrinare infantilă) pervertește sistematic școlile de peste
Oceanși a devenit obligatorie și în majoritatea statelor UEș.a.m.d. Deși exemplele citate provin din alte jurisdicții decât
cea românească, riscul de a fi și noi loviți de asemenea furtuni
normative și etice este imens, iar dezbaterile pe subiecte similare
au ajuns și în spațiul public autohton.

Asistăm,
așadar, la o imensă dezintegrare ontologică și morală. Sub ochii
noștri, lumea se deșiră, sensurile încep să se definească prin
non-sensuri, adevărul se transformă-n fals și falsul în adevăr,
iar sacrul devin profan și profanul-sacru. Realitatea însăși nu
mai este palpabilă și ni se înfățișează prin imagineaei,
ceea ce Baudrillard numea o „hiper-realitate”.
Când acceptăm că o femeie se declară bărbat (sau invers), ori că
bărbatul poate fi gravidă, înseamnă să acceptăm că 2+2=5,
adică să pierdem contactul cu reperele realității și să ne
îmbătăm cu semnele sau simbolurile ei, amestecate de-a valma
într-o beție a limbajului, a ideilor și-a normelor. Iar dacă azi
nu mai știm să definim „femeia”,
mâine o să ajungem să nu mai putem defini „omul”.
Pe scurt, trăim în plin delir al „culturii
sterilității” (Kerry Bolton), al triumfului perversiunii și-al
satanocrației.

Cât
despre drept, el apare, pe acest fundal, într-un dur proces de
divorț cu morala. Iar motivele acestui divorț sunt nu doar„deosebirile
de caracter” ci, mult mai grav, faptul că dreptul a căzut în
vraja corectitudinii politice „progresiste”
și, direct spus, s-a îndrăgostit de-o curvă.

Ps.Revenind la titlul de la care am plecat, la definiții și la
inversiuni, tre’ să accept că dreptul, falnic și măreț pe
vremuri, tinde să devină, în vremurile de astăzi, o largă
injustiție.

Pentru
mai multe articole de același autor a se vedea blogul www.florentintuca.ro