Răzvan Ionescu: UN CONSTANT MOTIV DE IRITARE: ÎNVIEREA

Ilustrație video/audio, la 32 de ani de la debutul Fenomenului Piața Universității: Ne vom întoarce într-o zi – Emisiune realizată în 1990 de Răzvan Ionescu despre Sfintele Paști, Radu Gyr și Piata Universității.

UN CONSTANT MOTIV DE IRITARE: ÎNVIEREA

Și, adunându-se ei împreună cu
bătrânii și ținând sfat,

au dat bani mulți ostașilor zicând:
Spuneți că ucenicii Lui,

venind noaptea L-au
furat, pe când noi dormeam […]

Și s-a răspândit
cuvântul acesta între Iudei până în ziua de astăzi.

(Matei 28, 12-15).

În depărtare, soarele se afunda în
apele Mediteranei, sfârșind cea mai teribilă zi din istoria lumii.
Câți oare dintre contemporani bănuiau în apusul acelui ceas,
răsăritul nevăzut de dincolo de valuri, al mântuirii? Doi
călători, doi dintre cei 70 de ucenici ai Mântuitorului, părăseau
Ierusalimul și o porneau, cale de 11 km spre Emaus, lăsând în
urmă Golgota și mormântul Învățătorului lor, pe care în zorii
aceleiași zile mironosițele îl găsiseră gol. Să-i fi
înspăimântat această veste? Parcă ar fi vrut să li se șteargă
urma. De fapt Luca și Cleopa erau singuri și triști (Luca
24, 17). Chiar și ei văzuseră în Iisus un prooroc puternic în
faptă și-n cuvânt înaintea Lui Dumnezeu și a întregului popor(Luca 24, 19 ), nădăjduind că El este Cel Ce avea să
izbăvească pe Israel (Luca 24, 21). În a treia zi de când îi
lăsase singuri, murind pe cruce, nici trupul Lui nu mai era de
găsit. Mergeau trudiți prin pulberea drumului, în vreme ce soarele
asfințea după piscurile Libanului. Din aburul serii, pe nesimțite,
o umbră se alătură celor doi. Era El. Dar ochii lor erau ținuți
ca să nu-l cunoască (Luca 24, 16). Singuri și triști, Luca și
Cleopa pierduseră lumina nădejdii. Cu toate acestea cuvintele și
felul de a vorbi ale străinului le erau atât de familiare! O lumină
caldă părea să-i cuprindă și zăreau parcă, ca-n ghicitură,
chipul Hristosului lor. Ceva nedeslușit, ca un fior, îi făcea să
se împotrivească despărțirii de acest străin ce părea să
meargă mai departe, tocmai acum când noaptea se lăsa de-a binelea.Rămâi cu noi că e spre seară și s-a plecat ziua’ –
s-au rugat cei doi. La masă, străinul luând pâinea, a
binecuvântat și, frângând, le-a dat (Luca 24, 30). Luând și
mâncând, ochii celor doi au fost scurtcircuitați de vederea
deplină: era El! Luca și Cleopa deveneau astfel cei dintâi
coliturghisitori de după Înviere. Doar ei au fost de față la cea
dintâi Cină Taină sau Sfântă Euharistie, săvârșită de Însuși
Iisus după Învierea Sa. Numai atunci l-au recunoscut, deși ardea
inima în ei încă de când le vorbea pe cale, tâlcuindu-le
Scripturile.

Nimic nu a iritat mai mult istoria
umanității decât Învierea lui Iisus Hristos! Nimic nu a coalizat
mai multe și mai vaste energii decât contestarea ei! Nici un demers
uman nu s-a bucurat de o asemenea fecundă continuitate. De la
aristocrația iudee și păgânitatea romană până la iluminismul
veacului al XVII-lea și post-modernitatea recentă a „Codului Da
Vinci”. În epocă au pus sub pază mormântul. O sentință
politică pe crucea Lui și a noastră (IHRI – Iisus Hristos Regele
Iudeilor) și un mormânt aflat ulterior gol, ce trebuia numaidecât
umplut, tocmai ca sentința politică să nu mai fie interpretată de
către „primejdioasa sectă creștină” drept deicid. De la Saul
din Tars până la nefericiții James Cameron &Simcha Jacobovici cu documentarul lor despre mormântul recent
aflat al familiei lui Iisus, prezentat nu demult la New York, aceeași
alergare disperată a celor care au ratat startul! Nu fără
beneficii. Nu fără daune în geografiile sufletului. Atâta doar că
în geografia lui Saul din Tars bunăoară, a intervenit drumul
Damascului. Până la constituirea științelor moderne ale naturii
(„cazurile” Copernic și Galilei), „Hristosul credinței” ca
și autoritatea Scripturii și a Bisericii nu au fost contestate.
Gestionarea „nefericită” a celor două cazuri dar și
propensiunea spre stăpânirea acestei lumi a ecclesieiapusene au condus spre Reformă dar și spre metoda istorico-critică
de interpretare a textelor biblice, expresie clasică a hermeneuticii
teologice moderne sau științifice care a apărut în secolul
Luminilor. Dacă până atunci răspunsul la întrebarea „Cine este
Iisus Hristos?” era formulat în termeni dogmatici, mefiența
asupra pertinenței acestui răspuns a condus la tendința unui anume
tip de redescoperire a Mântuitorului pe care lumea în schimbare l-a
numit „Iisus al istoriei”. Opera filozofului și scriitorului
iluminist Hermann Samuel Reimarus – Von dem Zwecke Jesu und
seiner Jünger – profesor de ebraică și limbi orientale la
Universitatea din Hamburg, publicată postum de scriitorul Gotthold
Ephraim Lessing la anul 1778, a declanșat un protest public
vehement. Autorul susținea că învățătura lui Iisus Hristos a
fost falsificată de către discipolii săi, decepționați de eșecul
Învățătorului în pretențiile Sale de mesianitate politică
(Evangheliile reprezintă o fraudă deliberată menită să
explice eroarea din mesajul lui Isus și anume profeția repetată a
acestuia referitoare la iminența sfârșitului lumii). Ulterior,
așa-numita „școală de la Tübingen”, va vedea în Evanghelii
expresia simbolică a unei mitologii izvorâte din imaginarul
religios al primilor creștini. În perioada dintre moartea lui Iisus
și până la scrierea Evangheliilor, „legenda lui Iisus”
înlocuiește toate faptele istorice în afară de unul, și anume că
„Iisus însuși se considera Mesia al evreilor”, spunea David
Strauss. El audiase cursurile lui Georg W. F. Hegel și avea să fie
influențat nu numai de filosofia acestuia, dar și de cartea
filosofului german, Viața lui Iisus. Aici, Hegel eluda cu
desăvârșire minunile (inclusiv cea a Nașterii) și încheia cu
răstignirea și înmormântarea. Pentru filosoful german Învierea
nu exista! Scrisă în 1795 pentru uz
propriu, această lucrare de tinerețe a lui Hegel a fost editată
abia în anul 1906, varianta în limba franceză, apărută în 1928
la Paris, datorându-se filozofului român D.D.Roșca, viitor membru
al Academiei, la acea dată „docteur ès lettres, diplomé de
l’Ecole des Sciences politiques”. În 1850 Bruno Bauer publicaCritique of the Gospels and History of Their Origin arătând
că Evangheliile sunt legendă pură. Până la faimoasa scriere a
lui Nietzsche The Antichrist în care autorul recomanda
citirea Noului Testament cu mănuși din pricina „atâtor
necurății, care aproape că te obligă la asta”, nu a mai fost
decât un pas.După un oarecare declin temporar, „curentul mitologic” a fost
preluat și susținut de numeroși adepți din fosta Uniune Sovietică
dar și din țările foste comuniste. Așadar, de atunci și până
astăzi, nimic nou! Spațiul media american, dar nu mai puțin cel
academic au manifestat în ultimii 25-30 de ani un interes fără
precedent pentru studiul istoric al lui Iisus Hristos. Cărți,
articole, studii, reviste, canale de televiziune au invadat spațiul
public, frenezia atingând deocamdată punctul culminant în anii
2005-2006, odată cu dezbaterile legate de „descoperirea”Evangheliei lui Iuda (nu altceva decât un manuscris gnostic
târziu, așadar cu mult după Iisus Hristos) și agitația bine
orchestrată din jurul cărții lui Dan Brown, Codul lui Da Vinci(apărută în 2003, tradusă în 44 de limbi, cu peste 40 de
milioane de exemplare vândute până în anul 2006 când a apărut
și filmul, pentru ca în anul 2007 cifra vânzărilor să depășească
60,5 milioane de exemplare). Deconstrucțiile științifice ale
Scripturii, care vreme de două secole s-au limitat la spațiul
academic, ating acum, prin intermediul mass-media, o mare parte a
conștiinței publice, influențând-o către o atitudine sceptică
față de înseși fundamentele credinței. Nu trebuie uitată
prompta contribuție dâmbovițeană a Alinei Mungiu Pippidi și a
piesei sale de teatru „Evangheliștii”, premiată de UNITER și
Fundația Principesei Margareta (cea mai bună piesă românească a
anului 1992). Au fost oare toate aceste demersuri (cărora aici nu
le-am putut menționa decât câteva repere), aducătoare de
beneficii doar materiale? Un mai vechi articol al cotidianului
francez „La Croix”(martie 2008) dădea publicității rezultatul
unui sondaj făcut între credincioșii catolici: doar 10%dintre cei chestionați mai cred în Înviere! Virginia
Delvallez (34 ani) mărturisea bunăoară că, atunci când spune
Crezul, nu rostește fraza privind Învierea fiindcă „pentru mine
e un lucru ce ține de imaginar”. Chiar și printre tinerii
faimoasei comunități de la Taizé exista o neîncredere în ceea ce
privește Învierea. „Ar fi prea frumos. Nu cumva creștinii
forțează lucrurile?” – se întrebau ei. În Înviere nu se
poate crede altfel decât asumându-ți mărturiile Apsotolilor, ceea
ce presupune și a avea încredere în lucrarea propovăduitoare a
Bisericii. Or, pentru mulți dintre contemporani, în urma
presiunilor constante de care am amintit, dar și din pricina tot mai
deselor prestații „nefericite” din rândul clerului și a
ierarhiei, instituția Bisericii a devenit obiect și subiect al
neîncrederii. De aici, și uriașa responsabilitate care apasă
astăzi pe umerii clerului ortodox autohton.

Câți dintre noi astăzi, după aproape
două milenii, nu trăim cu spaima nopții cuibărită în suflet?
Dacă Luca și Cleopa aflați în proximitatea Celui Înviat nu l-au
recunoscut, cum îl vom mai recunoaște noi cei de azi, prin bruiajul
bezmetic al lumii? Pe drumul spre Emaus, din ușa Bisericii și până
la altar, în adieri de candelă și mireasmă dulce de tămâie,
noi, muritorii acestui veac, încă mai șoptim întocmai cu Luca și
Cleopa: Rămâi cu noi că e spre seară și ziua s-a plecat.
Un constant motiv de iritare.

Răzvan Ionescu