Acad. Ilie Bădescu: Despre mărturisire. Ideologiile care distrug lumea. Soldatul noilor agresiuni. Corectitudinea politică, cultura morții și statul magic. Putin și Schwab

Partea
a II-a

Corectul
politic este soldatul noilor agresiuni. Agresiunea
blândă

Procesele
sociale, istorice, politice, economice și, culminativ,
civilizaționale pot amenința popoarele dacă rup omul de linia lui
Dumnezeu făcându-l rob al liniei sistemului. Un capitalism ca cel
de astăzi, pe care Naomi Klein l-a numit „capitalism al
dezastrelor” aduce ruina popoarelor. O aspirație hegemonică va
compromite cu siguranță idealul și structura familiei popoarelor.
Expansiunea celor două totalitarisme – nazismul și bolșevismul –
a suprimat pur și simplu paternul familiei popoarelor coborând
popoarele robite de aceste regimuri în popoare de lagăr. Toate
acestea sunt exprimarea sistemului și promotorii lor sunt corecții
politic, adică mărturisitorii fără de crâcnire a liniei
sistemului în trufașă împotrivire față de linia dumnezeiască a
creației și a firii. Corectul politic este creatorul, promotorul și
gardianul lagărului. Biserica a fost pavăza în calea acestei
depersonalizări totale a popoarelor din lagăr. De aceea, Biserica a
și devenit principala țintă a autorilor lagărului. Aceste sisteme
totalitare sunt, iată, un fel de Biserică pe dos, însăși
Antibiserica. Corectul
politic și omul credincios mărturisesc diferit: unul este mărturisitor al liniei sistemului,
celălalt este mărturisitor al lucrării lui Dumnezeu. Unul este
candidat la rolul de asasin spiritual, celălalt este candidat la
misiunea martirică, sfințitoare. Unul distruge, celălalt
restaurează. Sistemul a inventat, în faza „nihilismului
nimicirii” un instrument pe cât de viclean pe atât de distructiv
pe care I P Culianul l-a studiat în profunzime sub denumirea deja
consacrată a „statului magic”. Afirmarea statului magic în
veacul al XX-lea a devenit cea mai grozavă amenințare pentru om ca
făptură dumnezeiască și deci ca mărturisitor al lui Dumnezeu. Să
zăbovim asupra definirii statului magic.

„Huxley
imaginează un stat magic, în care spălarea creierului se
realizează prin mijloace <<blânde>>, prin cultivarea
unei sexualități liberalizate, scoase complet din contextul
relației conjugale, prin ritualuri magice care excită simțurile și
imaginația, creând iluzia puterii, a realizării precum și o
plăcere ce zguduie simțurile și mintea până la epuizare”ⁱ (Virgiliu Gheorghe, vol 2, mss).

Statul
magic, ca și fratele său posac, statul ideologic totalitar, au
puterea să preschimbe popoarele în mase informe, în mulțimi
solitare, în mlaștini ale simțualității, în promiscuități
agitate. Nimic, nici o altă forță n-ar putea să ridice masele
acestea la profil de persoane morale sau colective decât credința,
forța rugăciunii și puterea euharistiei, cuvântul întrupat în
istorie și deopotrivă liturghia de după liturghie denumită și
liturghia fraților, adică expresia bogată și diversă a
comuniunilor lucrătoare, a sinergiilor misionare, a evangheliei
deschise.

Corectitudinea
politică, cultura morții și statul magic

Miza
corectitudinii politice este controlul total al minții. Mintea, în
această viziune, trebuie „eliberată” de categoriile de gândire
proprie religiilor și marilor tradiții, spre a fi adusă într-un
sistem de categorii ale unei gândiri pe dos. Firescul este adus la
echivalență cu nefirescul, cele naturale sunt proclamate inferioare
celor artificiale, omul cu chip divin este declarat ființă
handicapată care trebuie ameliorată prin fuziune cu tehnica,
percepția lumii trebuie controlată prin categoriile de gândire ale
sistemului. Într-o carte recentă a lui Howard Bloom citim: „Națiile
și liderii lor se confruntă fățiș pentru a obține controlul
asupra percepției globale.
Dar mai sunt și alți combatanți care se războiesc în spatele
scenei: subculturile, grupuri de indivizi care împărtășesc
aceleași idei, trăind în interiorul societății și, din belșug,
între ele”ⁱⁱ.
Segmente însemnate din elitele conducătoare ale statelor se
revendică de la principiile statului magic.

Statul
magic este cel mai semnificativ produs al culturii
nihiliste, care
este însăși anticultura.
Prin această particularitate deducem că, de fapt, corectitudinea
politică este o altă față a nihilismului. Ca să înțelegem
esența corectitudinii politice este necesar să zăbovim asupra
înțelesurilor culturii nihiliste fiindcă între cele două este o
relație ca de la parte la întreg. Trăsăturile culturii
nihiliste sunt, într-o viziune împrumutată de la Pr. Seraphim
Rose, întrunite de o formațiune
antropologică împătrită: indiferentismul
religios (care înflorește în cadrul liberalismului), vitalismul,
naturalismul sau materialismul extins, nihilismul distrugerii cu manifestările sale: anarhie, violență, cultul puterii,
idolatrie magică etc., etc.

„«Nihilismul
este mișcarea universală a popoarelor pământului înghițite în
sfera de putere a timpurilor moderne. (…) Ceea ce mai înainte
condiționa și determina, sub modul finalității și al măsurii
lucrurilor, esența omului (credința
în Dumnezeu, în lumea de dincolo, într-o lege spirituală),
și-a pierdut (în conștiința acestei culturi) puterea absolută…, această putere pretutindeni infailibilă și eficientă»ⁱⁱⁱ.
Cu alte cuvinte, cauza
acestui fenomen cultural sau proces istoric este îndepărtarea
omului de Dumnezeu până la a nu-Imai recunoaște Creatorului eficiența intervenției în istorie, sau
până la a contesta nu numai prezența, ci și existența
dumnezeirii și a unei lumi spirituale.
Acest proces sau nihilismul însuși a debutat în perioada Evului
Mediu apusean, s-a hrănit din energiile Renașterii și ale
Iluminismului, a ajuns la o primă maturitate în perioada
Romantismului, a darwinismului, a freudismului, pentru a se desăvârși
(ca formulă culturală sau în consecințele sale ultime) în
nazism, în comunismul ateist, în revirimentul practicilor orientale
și în mișcările sataniste care au invadat lumea modernă”^iv.

Corectitudinea
politică îndeplinește sarcina cea mai grea a nihilismului: oprirea
întoarcerii la firesc, blocarea procesului restaurator, închiderea
gândirii și a simțirii umane în formațiunile mentale alienate și
alienante ale nihilismului. Acest aspect a fost mai puțin sesizat de
către analiștii corectitudinii politice. Nihilismul este forța
disoluției și a închiderii omului în cultura morții, a
autodistrugerii. Corectitudinea politică este forța și gardianul
care închide și încuie porțile peste cel astfel întemnițat.
Corectitudinea politică este forța potrivnică culturii trezitoare
și deci potrivnică față de întoarcerea la viață, la cultura
învierii. Corectitudinea politică este sora malefică a statului
magic și amândouă entitățile sunt odraslele nihilismului.

Inamicul
ființei umane este adeverit, iată, de acel tip de manifestări care
operează în chip autonom, și conduce la blocajul
ființei spirituale deopotrivă a insului și a colectivităților omenești. Fenomenul a
fost devreme profetizat de către Dostoievski printr-o vedenie
maladivă a personajului său Rascolnicov. În vedenia profetică a
lui Rascolnicov este pentru prima dată înfățișat omul rupt de
comuniunea sa firească cu ceilalți semeni ai lui și preluat sub
ciudatul control al unor forțe, un fel de „grefe gnosice”,
„duhuri
înzestrate cu rațiune și voință” (Dostoievski)
care sălășluiesc în trupul său, simt și gândesc în contul
lui, în locul lui și împotriva ființei sale spirituale.

„În
boala lui i se năzărea că parcă toată lumea era sortită să
cadă victimă unei groaznice, nemaiauzite, nemaivăzute epidemii de
ciumă ce venea din adâncul Asiei asupra Europei. Urma să piară
toată lumea afară de câțiva aleși, care erau foarte puțini la
număr. Apăruseră
un fel de trichine noi, niște ființe microscopice care își găseau
sălaș în trupurile oamenilor. Dar aceste ființe erau duhuri
înzestrate cu rațiune și voință (s.n.) Oamenii care le primeau
în trupurile lor se îndrăceau și înnebuneau pe loc (s.n.) Însă niciodată,
absolut niciodată, oamenii nu se considerau atât de inteligenți și
atât de neclintiți în adevărul lor cum se considerau cei
contaminați (s.n.)”^v.

Dostoievski
a descoperit, iată, „prin sondajul pneumatologic pe care îl
mediază visullui
Rascolnikov, realitatea „grefelor mentale” și a răspândirii
oamenilor marcați prin astfel de „grefe pseudo-logice”, în care
se concentrează acel sindrom pe care Horkheimer îl indică sub
sintagma de „paranoia intelectului”. Corectitudinea politică
este cadrul și mecanismul de grefare a minții cu tipare de gândire
răsturnată. Răspândirea oamenilor astfel „grefați” are forța
de izbire a unei teribile epidemii. Aceste „grefe gnosice” sunt
prezentate prin metafora trichinelor „înzestrate cu rațiune și
voință”, care își găseau sălaș în trupurile oamenilor, iar
cei ce le primeau „se îndrăceau și înnebuneau pe loc”. Omul
grefat este,
iată, un om
îndrăcit,
fiindcă nu el gândește, ci grefacare
sălășluiește în făptura lui. Așa înțelegem selecția
negativă a categoriei corecților politic. Chestiunea este metafizic
tulburătoare, căci este cea mai teribilă provocare la ideea omului
ca ființă înzestrată cu liber arbitru. Iată, zice Dostoievski,
vor veni vremuri, e posibil să fie asemenea vremuri, în care „ființe microscopice”, ca niște duhuri înzestrate cu rațiune
și voință, vor pătrunde în oameni și vor gândi
în locul lor și
vor voi
în locul lor după tipare întoarse pe dos.
Oare nu acestea sunt grefele
ideologiceale epocii marilor ideologii precum bolșevismul, hitlerismul,
globalismul etc.? Nu sunt oare idolatriile toate, în frunte cu
idolatria consumerismului, a digitalismului totalitar, grefe mentale
care preiau controlul minții și al simțurilor celor ce le
împărtășesc? Și aceste grefe odată instalate în om, în trupul
lui, îl îndrăcesc și-l înnebunesc, adică îl așează sub
stăpânirea duhurilor care dezlănțuie în om iureșul gândirii
întoarse, răsturnate etc. Aceasta este o altă
fațetă a statului magic,
adică a acelei forțe care distruge spiritul indivizilor, al unor
elite ba chiar al unor straturi ceva mai largi din compoziția
popoarelor instalându-se în ființa obștească, preluând astfel
conducerea lumii prin impulsul
pasionar al morții de-a doua.
Vremurile adeveresc deja semnele unei asemenea răsturnări totale.

Dintre
toate și peste toate, cel mai grav semnal este cuprins în proiectul
transumanist al eliminării omului de pe scara universului, așa cum
l-a creat Dumnezeu. Pe această scară, Dumnezeu a așezat omul la
pragul care desparte creația terestră de ierarhia îngerească.
Omul este situat între animal și înger. Mai sus de el nu sunt
decât îngerii. Pentru prima dată în istoria omenirii (dacă e să
dăm crezare Cărții lui Enoh, este a doua oară) când pe planetă
a fost izvodit un program de înlocuire a omului cu o făptură
postumană, produs al fuziunii creaturii umane „handicapate” cu
tehnica pentru eliminarea „handicapului” de a fi om. Unul dintre
consilierii lui Klaus Schwab, Yuval Harari, formulează răspicat
ideea directoare a acestui program: oamenii au devenit inutili și
vor fi înlocuiți. Acest program are o denumire, transumanismul, și
un aparat de științe, elite globaliste, instituții, paradigme
(compuse din patrulaterul: nanotehnologia, biotehnologia, tehnologia
informației și științele cognitive) etc., și este susținut de
cele mai teribile puteri ale lumii, cu sediu în America, în China și, dacă ținem seama de acordul survenit între Vladimir Putin Și
Klaus Schwab, privind crearea și în Rusia a Centrului pentru a patra
Revoluție Industrială, atunci putem adăuga la rețeaua puterilor
care susțin acest program și Rusia. (World Economic Forum și Government.ru)

Planeta se confruntă, deci, cu
prima articulare completă a strategiei războiului împotriva
omului. Elita de la Bruxelles nu se găsește în corpul director al
acestui halucinant program, dar și-a anunțat și ea acordul la o
dimensiune a acestui program prin proiectul digitalizării totalitare
a europenilor. Față de primejdia transumanistă, războiul din
Ucraina apare doar ca vârf al aisbergului. În contrast cu
claritatea obiectivelor transumaniste care au definit fără echivoc
ținta axială a acestui program, războiul împotriva omului,
gândirea omenească cea firească, pe toate meridianele, este
profund dezorientată, prezintă simptome definitorii pentru ceea ce
psihologii denumesc tulburări bipolare. Polii acestei tulburări
sunt cuprinși în cele două emoții destinale: urâciunea pustiirii
versus calea mântuirii, deschisă omului prin actul cu desăvârșire
tainic al înomenirii lui Dumnezeu, „eveniment” care-a amânat
astfel răul cel mare și anume distrugerea finală. Prin întruparea
lui Dumnezeu, omul a fost mutat din proiectul distrugeri totale în
proiectul salvării totale și altă cale pentru salvare nu există.
Iar salvatorul este Dumnezeu nu vreun lider din lumea căzută,
oricât de faimoasă și de amăgitoare i-ar fi strălucirea
pământească. Imperiile din lumea nu pot îndeplini funcție
catehonică, adică de amânare a răului final, fiindcă acest lucru
s-a petrecut: răul a fost amânat prin chiar înomenirea lui
Dumnezeu. Puterile din lume dobândesc înțeles prin raportare la
planul divin adică prin funcție
slujitoare și nicidecum prin închipuire
dominatoare.
Lucrurile sunt clare: puterile din lume sunt pozitive dacă slujesc
lui Dumnezeu, adică dacă susțin crucea mântuitoare, deci omul
îndumnezeit și sunt negative dacă se ridică împotriva crucii,
adică slujesc eshatologiilor mincinoase (omului fără Dumnezeu).
Cale, adevăr și salvare este în Dumnezeu. Restul sunt bâlbâieli
și e multă sminteală să ridici vreo putere pământească la rang
de putere catehonică. Puterile din lume pot exercita roluri benefice
în linie eshatologică dacă slujesc lui Dumnezeu și proiectului
divin al creației care cuprinde angajament pentru apărarea celor
create de Dumnezeu și/sau rânduite de Dumnezeu, între care, la
vârf sunt omul (ca unitate în trup și în suflet a bărbatului cu
femeia), familia și popoarele. Acestea sunt mărturisite de Dumnezeu
drept creații divine. Restul se încadrează în cele îngăduite de
Dumnezeu. Între acestea sunt și toate speciile de puteri lumești.
Sunt create de om și îngăduite de Dumnezeu, fiecare după funcția
la care se învrednicesc. Imperiile din lume n-au fost create de
Dumnezeu ci îngăduite de Dumnezeu. Ele dobândesc funcție benefică
dacă slujesc lui Dumnezeu, dacă nu, ele devin formațiuni malefice,
învoindu-se altor slujiri decât lui Dumnezeu, cea mai primejdioasă
fiind slava deșartă. Primul împărat care a și izvodit pentru
omenire modelul imperiului slujitor a fost Constantin, care a aruncat
de la sine apoteoticul Sol
Invictus și s-a declarat pe sine famulus
Dei,
slujitor al lui Dumnezeu. Fără de Restitutio
Constantiniani și deci fără Decretul de la Mediolan, omenirea ar fi în beznă și
oamenii lui Dumnezeu ar sluji în catacombe. Constantin și Bizanțul
au scos Biserica lui Dumnezeu din catacombe. Transumanismul și
proiectele biototalitare o vor din nou în catacombe. E parte din
urâciunea pustiirii. Față de războiul ascuns al emoțiilor
destinului și față de claritatea învățătorească a lucrării
Duhului în lume, consemnăm ridicarea din slava deșartă a unor
sisteme de gândire care anunță salvarea omenirii în ruptură de
Dumnezeu. Ele cuprind multe înștiințări corecte dar atunci când
se anunță și deci pretind rang de învățături salvatoare și
deci de sisteme directoare își vădesc neputința.

Și acesta este
un alt semnal al vremii noastre: eșecul sistemelor de gândire ale
celor puternici și ale cărturarilor lumii fără de Dumnezeu.

Partea I: Acad. Ilie Bădescu: Despre mărturisire. Ideologiile care distrug lumea. Pe cine mărturisește corectul politic? Noul globalism si corectitudinea politică. Elite malefice și elite harismatice (I)