Av. Florentin Țuca: EA, EL, EI

Recent,
prietenul Lucian Bercea, reputat profesor universitar și apreciat
decan al Facultății de Drept din Timișoara, mi-a transmis
provocarea de a scrie un text pe marginea unei imagini alese liber.
Eseul în cauză ar urma să fie publicat, alături de alte texte
similare, în paginile unui volum omagial cu ocazia aniversării a 30
de ani de la înființarea acestei prestigioase facultăți.

Recunosc
că, în fața acestei provocări, am avut ceva ezitări în alegerea
imaginii, dar m-a salvat amintirea unei fotografii pe care o
arhivasem acum vreun an și pe care o găsesc simbolică pentru
istoria recentei pandemențe.

Cu
îngăduința profesorului Bercea, căruia îi mulțumesc pentru
invitație, redau aici și imaginea, și fotografia ei în
cuvinte.

La
mulți ani Facultății de Drept din Timișoara!

Ea,
El, Ei

Florentin
Țuca, Managing Partner al Țuca Zbârcea & Asociații

Ea

Ea
nu era – și nici nu este – genul de activist social care face din
participarea la „viața cetății” un scop în sine. De fapt,
dacă stau să-mi amintesc bine, n-a ieșit decât o singură dată,
când era foarte puștoaică, să se afirme în public și să
reclame ce-o frământă (ocazie cu care a și fost sancționată
prompt, cu un scuipat între sprâncene, trimis de o doamnă legănată
de două vârste și două papornițe, supărată că revendicările
puștoaicei erau un nechezat de cai verzi pe pereți). În rest, s-a
ținut departe de zgomotul și zumzetele străzii. Probabil din
comoditate sau apatie, ori poate că, mai plauzibil, din pesimism și
resemnare, câinii-latră-caravana-trece, a
kutya ugat, a karaván halad, cum
îi zicea bunica ei unguroaică din partea tatălui.

În
după-amiaza aia de septembrie însă, a simțit că o apucă toată
furia și frustrarea din cauza deciziilor administrației de
prelungire a regimului de izolare în casă în fața virusului
„ucigaș”. Inițial, ne-au zis că-i o gripă ca oricare alta; a
doua zi, că-i vorba de-un virus mortal născut ba de liliac, ba de
eprubetă; după aia, că două săptămâni de izolare ar fi
suficiente ca să aplatizăm linia ascendentă care măsura
„cazurile”; apoi, că nu mai avem voie în parcuri, stadioane,
săli de teatru și biserici; că trebuie să ne ținem departe unii
de alții și să ne mascăm fețele cu cârpe negre sau bleu; pe
urmă, că ne sunt interzise școala, dansul, întâlnirile cu
prietenii și vizitele la bunici; în fine, că, pentru a reveni la
„normalitate”, n-avem la îndemână decât soluția „salvatoare”
a „vaccinului” miraculos.

I
s-a părut că s-a cam umplut paharul, că toate măsurile astea-s
niște aberații, iar restricțiile-s absurde și că a venit
momentul să riposteze. În plus, iubitul ei, avocat celebru al
urbei, era convins că toată înscenarea asta era o mascaradă
profund neconstituțională. Peste toate, la urma urmelor, cine suntoamenii
ăștiacare-și arogă dreptul de a-i dicta ei rețetele de viață? Ptiu,
drace…

Cu
toate astea-n convingeri și cu amintirea scuipatului pe care l-a
primit în ochi când necheza în piața cailor verzi, s-a înarmat
cu rujul roșu și-a ieșit în stradă. Rujul era singura armă din
propria-i dotare, roșu ca toate revoluțiile lumii. Nu simțea decât
o singură dorință: aceea de a-și scoate botnița bleu de pe față
și de o a călca-n tocuri, de a-și strânge buzele, de a le colora
cu nesaț, de a presa ruju-ntre ele în fața camerelor de luat
vederi și a transmite lumii că nu, nu, oamenii
ăștian-au nicio legitimitate să ne sugrume drepturile să ne amărască
viețile.

El

El
nu era – și nici nu este – unul dintre oamenii
ăștia,
ci un simplu executant al deciziilor lor. Un membru al forțelor
de ordine, unapărător al statului de drept, unom al legii. În
fapt, un tânăr onorabil, disciplinat și cuminte. Se simțea și el
destul de agasat de întreaga situație și devenise, mai ales în
ultima vreme, cam neîncrezător în legătură cu versiunea oficială
a isteriei covid. Era însă obligat să respecte instrucțiunile
venite pe cale ierarhică: atât pe cele din partea autorităților,
cât și rugămințile-literă de lege transmise zilnic de tânăra
lui soție care, bucuroasă că apucaseră să-și facă nunta
înainte de restricțiile privind nuntașii în formație de maxim
zece, decretase că accesul în domiciliul conjugal este condiționat
de o dezinfecție cu clor la ușa apartamentului. Evident, n-avea de
ales: indiferent de propriile dubii, era dator să respecte dictatele
celor două imense autorități din viața lui, comandamentul
garnizoanei și propria-i jumătate.

Nu
știa cât avea să reziste și se ruga zilnic ca oamenii
ăștia să
vină cu alte instrucțiuni care să pună capăt crizei, pandemiei
sau pandemenței, cum s-o numi, și să-l scutească de orice
potențiale conflicte morale. N-avea niciun chef, absolut niciunul,
să-și arate mușchii în fața concitadinilor. Asta mai ales că,
la ultima încăierare, se trezise, nitam-nisam, față-n față,
cu-n văr de-al doilea pe care nu-l văzuse din liceu și care,
scârbit de întreaga situație, i-a întors spatele și degetul
mijlociu.

În
contextul dat, armele din dotarea lui erau, pe rând, masca bleu,
plasticul transparent al căștii și plasticul transparent al
scutului. Trei tranșee folosite ca argumentele în apărare din
arsenalul defensiv al unui avocat: unul principal și două
subsidiare. Principalul, oglinda rujului fermecătoarei
revoluționare, jucat pe post de radar, de scut și de-vesel. Cât
despre subsidiare, nu mă pot pronunța cu privire la cască și
apanajul ei, dar știu sigur că masca bleu s-ar face, în fața
rujului, roșie pe loc.

Ei

Ei
nu erau – și nici nu sunt – niște martori oarecare ai întâlnirii.
Ei sunt cineva,adică
exact câinii de pază ai democrației, fotografiind-o cu pofte de
voyeur. Deși apar în plan secund, Ei se vor mereu – și chiar sunt
– în primplan,
și-n primtime,
și-n primrând,
și-n primrang.
Asta pentru că, spre deosebire de Ea și de El, Eisunt adevărații apropiați și trimiși și controlați și
mandatați și plătiți de oamenii
ăștiaca să scrie istoria pe care Ea și El o trăiesc. Ei sunt fotografii
care ne livrează nouă imaginile pe care oamenii
ăștia insistă
ca noi să le consumăm zilnic și-n fața cărora să zâmbim, să
ne minunăm sau să ne îngrozim, după caz.

Ei
au scos din rastel nu rujuri și nici scuturi, ci aparate foto,
instrumentele și armele grație cărora se pretind puternici pentru
că, prin ele, controlează narațiunea istorică. Uneori se
întâmplă, însă, ca istoria să le joace feste și ca fotografia
să fie mai clară – exact ca-n cazul de față – din perspectiva
opusă unghiului lor și curentului mainstream.

Ea
către El privind înspre Ei

Stai
fără griji, nu-ți fac nimic, blegule, pricep în ce situație
ingrată ești. Io n-am venit aici decât să mă simt un om liber
și-o fată frumoasă ce sunt. Privește-mă atent, respiră adânc
și, când ajungi diseară acasă, arată-i nevestei fotografia asta
și aruncă-i clorul la canal. Iar dacă vrei cumva să folosești
bastonul de cauciuc, uită-te-n dreapta!

Pentru
mai multe articole de același autor a se vedea blogul www.florentintuca.ro