Biserica în Ambuscadă: Conjurația Oamenilor-Foarfece

Războiul din Ucraina este (și) un
război religios. O bătălie între A Doua Romă (Bizanțul) și A Treia Romă
(Moscova).

Miza este uriașă: o suprafață de
600.000 de kilometri pătrați și 40 de milioane de suflete de creștini
ortodocși.

Conflictul mocnea de multă vreme. S-a
acutizat la începutul lui  2019, ca
urmare a recunoașterii de către Constantinopol a autocefaliei Kievului.
Practic, ruperea de Moscova.

Kievul este leagănul creștinismului
rus. De aici, la sfârșitul secolului X a început creștinarea tuturor slavilor
din nord-estul Europei.

Pierderea perlei coroanei era greu de
digerat pentru Patriarhia Moscovei, care nu a renunțat niciodată la ambițiile de
a deveni A Treia Romă și capul lumii ortodoxe, după Căderea Constantinopolului,
în 1453.

Pe de altă parte, Patriarhul Ecumenic
al Constantinopolului, Bartolomeu I, a părut grăbit să forțeze ruperea Kievului
de Moscova, în ciuda faptului că apele ortodoxe din Ucraina erau extrem de
tulburi.

Graba lui Bartolomeu de a extrage Ucraina
de sub tutela Rusiei a fost alimentată fățiș de Statele Unite.

Mitropolitul Epifanie,
întâi-stătătorul noii biserici autocefale de la Kiev s-a întâlnit de două oricu secretarul de stat american Mike Pompeo în decurs de numai patru luni: odată
în octombrie 2019, când Epifanie a vizitat Washingtonul, a doua oară în
februarie 2020, când Pompeo a vizitat Kievul.

Cu prilejul vizitei sale în Ukraina,
în ianuarie 2020, secretarul de stat și-a exprimat deschis sprijinul față de
Biserica independentă a Ucrainei.

De altfel, „proiectul” autocefaliei
Bisericii Ucrainene fusese lansat în perioada (2017 – 2018) în care Pompeo a
fost directorul CIA.

În aprilie 2018, de Paști, după o întâlnire
de șapte ore la Istanbul, cu Patriarhul Bartolomeu I, președintele ucrainean de
atunci, Petro Poroșenko anunța declanșarea procedurilor pentru crearea unei
biserici unice în Ucraina, independentă de Moscova.

În ianuarie 2021, în bilanțul de la încheierea
mandatului său de șef al diplomației americane, Pompeo nu uita să amintească printre
realizările sale majore:

„M-am asigurat ca Statele Unite să
sprijine recunoașterea internațională a Bisericii Ortodoxe a Ucrainei, l-am
ajutat pe Mitropolit (Epifanie) să se elibereze de influența rusă.”

În august 2021, Patriarhul Bartolomeu
I a efectuat o vizită politico-religioasă la Kiev: s-a întâlnit cu Zelenski, a
vizitat Rada Supremă și a slujit vădit încântat Sfânta Liturghie cu noul Mitropolit
Epifanie.

Pohta ce-a pohtit se împlinise.

Bartolomeu a fost însă întâmpinat cu
importante proteste de stradă ale credincioșilor rusofili, astfel că urmașul
bazileilor bizantini a trebuit scos de mai multe ori în timpul vizitei pe ușa
din dos, din motive de securitate.

Efectul recunoașterii de către
Constantinopol (și Washington) a autocefaliei noii Biserici de la Kiev a produs
o dublă ruptură: a relațiilor dintre Patriarhia Constantinopolului și cea a Moscovei,
dar și între credincioșii ucraineni: circa 7.000 de parohii au trecut sub aripa
Kievului, în vreme ce vreo 11.000 au rămas fidele Moscovei.

La aproape o mie de ani după Marea
Schismă din 1054, urmată de fărâmițările în serie ale Bisericii Apusene, a
venit și vremea Bisericii Răsăritene să fie sfâșiată.

Războiul a agravat ruptura ortodoxă.

Invadarea Ucrainei de către Rusia a
fost binecuvântată de Patriarhul Kiril al Moscovei, care a șocat lumea
declarând de la amvonul Catedralei Hristos Mântuitorul din Moscova:

„Am intrat într-o bătălie care nu are
o semnificație fizică, ci una mistică.”

Acuzând decăderea morală a
Occidentului, Kiril a afirmat că Războiul din Ucraina este mai mult decât unul
dintre civilizații: este o luptă eshatologică între Bine și Rău. O luptă pentru
Mântuirea Omenirii.

Interesant este că, deși a vorbit
despre un Război Sfânt, o nouă Cruciadă, un fel de „Jihad” ortodox, Kiril nu a
pomenit nimic despre Unitatea Bisericii Răsăritene, răstignite în Postul
Paștelui.

Înainte de invadarea Ucrainei, Biserica
Ortodoxă Română a păstrat o atitudine de rezervă înțeleaptă față de cumplitele tulburări
religioase din țara vecină.

În ședința din 21 februarie 2019,
Sinodul BOR ceruse „garanții scrise din partea autorităților bisericești și ale
statului ucrainean că identitatea etnică și lingvistică a românilor va fi
respectată”.

Iar pe 13 februarie 2020, Sinodul BOR sedeclarase „de acord cu autocefalia ÎNTREGII Biserici Ortodoxe din Ucraina (nu a
unei părți)”, prin „înțelegerea dintre Patriarhia Ecumenică și Patriarhia
Moscovei și prin consens panortodox”.

Două poziții care, în mod sigur, nu au
picat bine nici la Moscova, nici la Kiev, nici la Constantinopol, nici la Washington.

Spre lauda sa, BOR a înțeles că, înainte
de orice, trebuie să rămână Ortodoxă și Română.

Ortodoxă și Română a rămas Biserica
noastră și după șocul invaziei ruse din Ucraina. S-a abținut să facă
catalogări, să pună etichete, să dea lecții de morală.

S-a mobilizat în schimb cu o
rapiditate umitoare și a făcut ceea ce Biserica știe să facă cel mai bine: să
ajute, să aline suferințe și să dea speranță.

Însă, deasupra Patriarhului care
încearcă să țină cârma dreaptă se adună nori negri. Se urzește o lucrare întunecată.
O pânză de păianjen demonică.

Urzitorii sunt îndeoște cunoscuți:
persoane publice, intelectuali care nu doar că frecventează biserica dar, în
timp, au devenit casnici ai ierarhilor, teologhisesc cu șarm, vorbesc despre
valorile Dreptei și apar des la televizor.

Influența lor în Biserică și asupra
Patriarhului personal este uriașă.

Ei bine, toți aceștia pe care i-am putea
numi „Cercul de la Trinitas” s-au activat ca la un semnal după invazia Rusiei
în Ucraina. Vorbesc aceeași limbă, discursul lor are variațiuni minore, ca și
cum ar fi primit un „punctaj” comun.

Mesajul lor, repetat fără istov, este
același: Patriarhul Kiril al Rusiei este un criminal, ortodoxia rusă e toxică
și în general rușii sunt răi. Chiar și artiștii lor, pentru că nu se leapădă de
Putin.

Cu o uluitoare ușurătate, în plin Post
al Paștelui, în loc de rugăciuni și acastiste, ei toarnă gaz peste foc într-un
conflict intra-ortodox. Instigă la mardeală. Ca pe Maidan.

În mod straniu, discursul acestor
oameni coincide până la identificare cu discursul deversat sistematic de mașinăriile
de propagandă mediatică.

Iată doar o mostră din Vasile Bănescu despre
Kiril:

„Un opulent patriarh demisionar din
punct de vedere moral și creștin prin complicitatea sa cinică cu politicul
asasin și prin asocierea la cele mai hidoase lucruri pe care omul antihristic,
care mimează credința în Dumnezeu și patriotismul, este capabil să le comită cu
atrocitate.”

Din spatele cuvintelor aranjate cu prețioasă
meticulozitate ca o freză dată cu briantină înaintea emisiunii, răzbat o
violență și o agresivitate primitive.

Vasile Bănescu vorbește ca Mihai
Gâdea.

Dar Bănescu nu e Gâdea. Este
purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române. Chiar și când postează mesaje
personale pe Instagram (cum este acesta, din 6 martie) el nu poate fi dspărțit de personalitatea Patriarhului.

Cuvintele sale sunt percepute ca
venind de la Întâi Stătătorul Bisericii Ortodoxe Române. Sau, cel puțin, că
acesta este de acord cu ele.

Faptul că purtătorul său de cuvânt l-a
făcut „patriarh demisionar” și „om antihristic” pe Întâi Stătătorul unei biserici (încă) surori și că mesajul său a făcut înconjurul și deliciul presei laice trebuie
că l-a deranjat teribil pe Patriarhul Daniel.

Altminteri nu se explică neobișnuita
rapiditate a mesajului transmis a doua zi (7 martie), cu care Daniel a încercat să
pună lucrurile (și pe Bănescu) la punct.

„Mai ales acum, în timpul Postului
Sfintelor Paști (…) este necesar să cultivăm pacea inimii și să ne rugăm
pentru pacea între popoare. Violența militară nu trebuie imitată prin violență
verbală, prin atac la persoană sau denigrare.”

Dacă, mustrat de Șef, Bănescu a pus de
atunci surdină panseurilor sale belicoase, colegii săi de „Cerc” i-au dat
înainte pe același ton. Nici măcar știrea despre intenția Kievului de a
naționaliza bisericile supuse Moscovei (deci inclusiv cele peste o sută de
parohii românești) nu le-a potolit arțagul.

Până la urmă ce vor oamenii ăștia pretins „îmbisericiți”?

Ei sunt aceiași care făceau propagandă
pentru vaccinarea cu un ser experimental produs cu celule din fetuși avortați.

Aceiași care au susținut Dictatura
COVID și închiderea bisericilor și a cimitirelor. Inclusiv în Noaptea de
Înviere.

Aceiași care nu au scos o vorbă de
revoltă când morții ne-au fost timp de mai bine de un an îngropați în saci
negri de plastic.

Aceiași care l-au împins pe Patriarh
să accepte (fie și pentru câteva ore) ideea aflată la un pas de erezie a
linguriței de plastic.

Aceiași care i-au turnat zoaie în cap
Arhiepiscopului Teodosie pentru curajul său de a se bate de unul singur cu
dictatura sanitară.

Ce mai vor acum acești oameni cu
biblioteci extinse dar cu morală diminuată?

Urmăresc ei să îl împingă pe Patriarh
să rupă relațiile cu Biserica Rusă?

Vor să creeze o asemenea atmosferă de
presiune infernală asupra credincioșilor și a ierarhilor încât fractura să apară
ca un fel de măsură necesară de „igienă canonică”, de „lepădare de ereticii” de
la Moscova, spre bucuria Constantinopolului și a Washingtonului?

Nu cumva Biserica Ortodoxă Română este
atrasă într-o colosală ambuscadă geo-politică?

La biserica Mănăstirii Dobrovăț,
ultima ctitorie a lui Ștefan cel Mare și pictată de Petru Rareș, există pe
peretele de vest al pronaosului o frescă rară în iconografia ortodoxă.

În ea sunt înfățișați trei oameni de
lume, îmbrăcați în haine de burghezi occidentali, cu foarfeci în mâini,
sfârtecând Cămașa lui Hristos.

Cămașa, adică Biserica Una, pe care
Mântuitorul a agonisit-o cu scump Sângele Său, pe Cruce, și ne-a lăsat-o Întreagă
pentru a o păstra așa până la sfârșitul veacurilor.

Omul păcătos nu a fost capabil să o
păstreze neatinsă mai mult de o mie de ani. Împins de Diavol, i-a sfâșiat mai
întâi o mânecă, apoi alta, apoi poalele… Toate rupturile au fost justificate
în numele dragostei de Hristos și al păstrării – chipurile – a purității
Bisericii Sale.

Dracul a ajuns și la piepții Cămășii:
partea cea mai râvnită, care s-a odihnit pe inima Mântuitorului, ca Ucenicul
cel Iubit. Peticul care, asemenea firimiturii din Potir, cuprinde tainic în el
Biserica Toată. Și ultima piedică în calea Marii Resetări.

În timp ce Iisus se pregătește să mai
urce odată Golgota, Dracul ne ispitește pe noi, românii, cu puritatea
ortodoxiei și ne pune în mână foarfeca pentru Sfâșierea supremă.

Pe Kiril are cine să-l judece. Și pe
Bartolomeu. Și pe Epifanie. Și pe Biden…

Dar cum ne vom prezenta noi, românii, la
judecata neamurilor, având pe turlele bisericilor foarfeci însângerate în loc
de cruci?