Av. Florentin Țuca: SPERANȚA UNEI ÎMBRĂȚIȘĂRI

Mintea
fără de adăpost (homeless mind) este astăzi regula. Sunt foarte
mulți cei care ar vrea să se întoarcă la vremurile în care
nebunia care ne cotropește acum nu exista, să evadeze din vârtejul
conștiinței fragmentate în care lumea ni se înfățișează
astăzi – adică ne este prezentată de media – ca un soi de
tablou poantilist în care punctele se deplasează cu o asemenea
viteză că e aproape imposibil să obții o imagine coerentă.
Sentimentul este foarte răspândit. Și nu este o chestiune care
ține de politică. Acest sentiment traversează lumea în toate
direcțiile, în siajul realității hiper-ireale a tehnologiilor
care ne reunesc pe toți într-o stare de anxietate și de lipsă
transcendentală de adăpost. Toată propaganda despre „noua
normalitate” și despre un viitor digital incorporal sună fals.
Marea Resetare este Marele Coșmar. Nimic nu mai pare normal, cu atât
mai puțin viitorul. (Edward
Curtin,„Nostalgic
for the future”)

Mai
este puțin și se împlinesc doi ani de când planeta întreagă a
intrat în carantină, trimisă-n abis de Forțele Absurdului.

Acele
forțe care, în această perioadă, au fost atât de agresive încât
au învins, pentru moment, momentul de doi ani, cele mai elementare
principii și legi ale dreptului, moralei, logicii, bunului simț și,
nu în ultimul rând, ale științei, în general, și ale medicinei,
în particular. Sunt forțele care și-au arogat o legitimitate pe
care nimeni nu le-a conferit-onegativat”
după răul lor plac. Da, sunt Forțele Absurdului care, pentru
momentul de doi ani, ne-au somat să fim actori într-un inițiatic
ritual de transfer în Minunata Nouă Normalitate.;
care au terfelit cu nonșalanță și aroganță tratate
internaționale și constituții naționale și au donat unor
birocrați puteri pe care nici ele nu le aveau; care au investit
președinți de țară cu misiunea primordială de a-și soma supușii
să se spele, zilnic, pe mâini; care ne-au pus pe tablă cele mai
aberante statistici despre viață și despre moarte, bătute cap în
cap, de la zi la zi; care ne-au interzis îmbrățișările, datul
norocului, ruga la biserică și dansul; care au ținut la distanță
copiii de părinți și nepoții de bunici; care ne-au condiționat
accesul la muncă și la școală, la stadion și la cafenea, la
hotel și la avion de tot soiul de hârțoage, proceduri medicale și
injectări cu seruri experimentale; care ne-au obligat să ne mascăm
și respirația, și zâmbetul cu odioase și obscene măști-cârpe,
colorate n-are importanță cum; care ne-au „termometrizat”,„carantinat”,„izolat-izoletat”,„testat”,„scanat”,„pozitivat”
și „

Noi fără de noi, doar cu al nostru avatar-mandatar, suflet-mortuar.Este
ritualul care își propune, în fapt, să preceadă un altul: pe
acela al imensei reorganizări planetare, The
Great Reset,
care ar veni să conducă, conform unuia dintre regizori, la o„spectaculoasă
fuziune a identităților noastre fizice, digitale și biologice”.
În alți termeni, transferul din Minunata Nouă Normalitate în
Minunata Lume Nouă a lui Huxley prin intermediul unei revoluții
ontologice care ar duce la însăși redefinirea a ceea ce înseamnă
să fii om.Este ceremonialul mondial prilejuit de cea de-a patra revoluție
industrială în care inteligența artificială se vrea „versiunea
digitală a Divinității”, în care realul fuzionează cu
sinteticul, oamenii sunt ștrangulați de propriile adicții,
copiii-torturați de gadget-uri,
iar sufletele, ucise sau scurtcircuitate. Este ritualul prin care realitatea lumii fizice, demodată și
prăfuită, ar urma să fie „extinsă”
(extendedsauaugmented
reality)
în universul infinit alMetavers-ului,
raiul digital în care vom fi în curând invitați să trăim și să
murim virtual.

În
ciuda rapidității și agresivității cu care este pusă în
practică agenda „Marii
Resetări”, oamenii au început să
vadă, să priceapă și să simtă că acest proiect mondial este gândit nu spre binele,
ci spre răul lor, că ambițiile transumaniste sunt, în esența lor, antiumaniste și că obiectivul final al întregii operațiuni este acapararea
sufletelor noastre eterne. Și, peste toate, confruntați cu
monstruozitatea răului, oamenii au pornit să
nădăjduiască și să
spere.

Da,
oamenii au început să vadă.Treptat-treptat, mulți semeni au început să se trezească, să se
întrebe și să observe cu ochii lor scene, fapte și întâmplări
de viață, emoționante și clarificatoare deopotrivă. De exemplu,
așa cum povestește celebrul avocat Reiner Fuellmich, într-o zi,
martorii unei întâmplări de viață au remarcat o bătrână
neajutorată și speriată care, luată în brațe de un străin în
plină stradă și deposedată cu delicatețe de masca pe care o avea
pe față, a început să plângă în hohote amintindu-și că nu
mai fusese îmbrățișată de cineva de mai bine de un an de zile..
Pe de altă parte însă, cred că este momentul și locul să
constatăm că psihopații care s-au auto-instalat la cârma istoriei
contemporane n-au nici cea mai mică înțelegere pentru ceea ce
înseamnă cu adevărat umanitatea și splendoarea ei. Scene ca aceasta sunt mai grăitoare decât orice dezbateri
științifice și orice analize raționale pe teme legate de drepturi
și libertăți. În același registru, cum să rămâi insensibil la
apelul unei alte bătrâne, aflată în scaun cu rotile, care
participa la un protest cu o pancartă pe care scria „mai
bine mor de covid decât de singurătate”?
Cum să nu te miște zecile de adunări dansante din piețele
europene în care oamenii se îmbrățișau și se legănau laolaltă
pe ritmul muzicii, nous,
on veut continuer à dancer encore?
Sau dovezile de extraordinară și mișcătoare solidaritate cu
camionagii canadieni, cei mai bravi revoluționari ai momentului?
Cum să nu te revolte arestarea unui om în plin centrul
New-York-ului pentru că a îndrăznit să-și cumpere de mâncare
fără a avea certificatul de „vaccinare”?
Apoi, cum să nu te apuce furia în fața apelului unui înalt
oficial neo-zeelandez care-și îndemna conaționalii să nu-și mai
vorbească unii cu alții („don’t
start up a conversation”)?
Ori în fața altor numeroase nedreptăți și abuzuri: părinți
cărora li s-a interzis accesul în spital ca să-și viziteze
copiii;
copii cărora li s-au refuzat intervenții medicale vitale pe motiv
că părinții lor sunt „nevaccinați”;
oameni bătuți cu bestialitate de jandarmi și polițiști pentru
că-și revendicau drepturile legitime;
polițiști verificând cu agresivitate „distanțarea
socială” cu ajutorul unei rigle speciale;
îndemnuri pentru excluderea „nevaccinaților”
de la masa de Crăciun;
angajarea de persoane particulare disponibile să urmărească și să
predea autorităților pe concetățenii „nevaccinați”?
Nu e momentul și locul pentru un inventar complet al abuzurilor și
ilegalităților sau al scenelor tulburătoare de suferință și de
iubire, de comuniune și de solidaritate, de revoltă și de
speranță, scene încărcate de profundă umanitate și scrise de
istoria ultimilor doi ani

Da,
oamenii au început să priceapă. Întâi,
că au fost mințiți și că riscul major asociat „virusului
ucigaș”, adică mortalitatea de sub 0,3%, nu justifică trimiterea
planetei întregi în congelator).;
că – așa cum o recunosc chiar promotorii lockdown-ului
– practica izolării și a „carantinării”
întregii comunități a cauzat mai mult rău decât a făcut bine;
că toată această „pandemență”
(Silviu Man) n-are legătură cu sănătatea publică, ci cu
proiectul tiranic de control al populației;
că frica indusă de propaganda oficială a fost vădit
disproporționată față de pericolul real, iar măsurile de„protecție”
impuse au fost ineficiente sau, adesea, aberante (vă amintiți – un
exemplu dintr-o mie – de beneficiul acordat fumătorilor de a-și da
masca jos când trag din țigară? Sau, iată, unul relativ recent:
un dres de damă tras peste cap și, implicit, peste mască,
protejează mult mai bine împotriva covid);
apoi, că democrația reprezentativă – cu toate tarele și lipsurile
ei – tinde să fie, treptat-treptat, înlocuită de o dictatură
medicalo-tehnocrată întemeiată pe principiile unui stat al
bio-securității (Giorgio Agamben); că drepturile și libertățile
fundamentale ale cetățenilor, garantate constituțional, au fost
încălcate sistematic și că sunt tot mai șubrede în fața
tendințelor noilor reglementări care le plasează în umbra
responsabilităților (îndatoririlor) sau a drepturilor colective;
că „vaccinul”
care conține – zice-s-ar – „speranță”
și „încredere”
este, în realitate, o deziluzie;
că „știința”
invocată ca argument de autoritate de atotputernicii zilei nu este
nici pe departe un oracol, iar tezele pretins „științifice”
promovate de doctrina covidiană oficială sunt infirmate de sute și
mii de contraargumente și contradovezi susținute de medici,
chimiști, biologi și cercetători de prestigiu;
în fine, că „Marea
Resetare” asociată celei de-a patra revoluții industriale,
întemeiată pe „cuceririle
digitalizării și inteligenței artificiale” și pe distopia
transumanistă, reprezintă o imensă deturnare a umanității și a civilizației creștine, un uriaș pas spre un univers al„valorilor
întoarse pe dos” (Carlo Maria Viganò ).

Da,
oamenii au început să simtă. Este
posibil să mă-nșel, dar percep în jurul meu o energie colectivă
extrem de apăsătoare. Mai dintotdeauna, oamenii au fost înclinați
să-și idealizeze propriul trecut și atmosfera „din
vremea lor” și să-și savureze amintirile deodată cu asumarea și
trăirea actualității. Acum însă, confruntați cu un prezent tot
mai neprietenos, și chiar respingător, tot mai mulți par cu
privirile întoarse îndărăt, tânjind după timpurile când omenia
era omenie și iubirea era iubire, când lumea era lume și viața
era viață: când copiii se jucau învățând și învățau
jucându-se, căutând nu „spațiile
sigure”, ci aventura, nu protecția, ci independența, nu
confortul, ci eroismul, nu ecranul jucăriei smart,
ci spațiul din mintea copilului în care el, cum zice Creangă,„încălecat
pe bățul său, gândește că se află călare pe un cal dintre cei
mai strașnici, pe care aleargă cu voie-bună, și-l bate cu biciul,
și-l strunește cu tot dinadinsu, și răcnește la el din toată
inima, de-ți ie auzul”; când adolescenții n-auziseră de untold-de-ne-numitul,
n-aveau dubii ce posedă-ntre picioare ori care pronume li se
potriveau și cântau, recitau poezii, se îndrăgosteau și se
iubeau într-o nemijlocită și nefiltrată relație cu realitatea
muzicii, a poeziei și-a iubirii; când adulții erau adulți și
țineau lumea pe umerii lor, cu entuziasmul pe depresie și sănătatea
pe boală călcând; când, apropo, oamenii erau prezumați nu
bolnavi, ci sănătoși, iar bolile se tratau – înainte de
medicamente – cu calm, discreție, curaj, credință, omenie și cu
autoironia convingerii că nu mor caii când vor câinii; când
morala și moravurile erau nu mărfurile și „valorile”
de import ale „societății
civile”, ci produsul autentic și exclusiv al comunității însăși,
întemeiat, înainte de toate, pe virtuțile creștine și pe bunul
simț; când biserica nu avea ce căuta în treburile statului, dar
nici statul în rânduielile bisericii; când dreptul își extrăgea
seva vitală din marile principii fondatoare ale eticii și logicii
și slujea ideilor de dreptate și de justiție; când, pe scurt,
lumea nu dădea semne că vrea ori poate ori riscă să-l piardă pe
Dumnezeu.

Da,
oamenii au început să nădăjduiască și să spere. Cu
toate aceste descoperiri, revelații, înțelegeri și nostalgii în
minte și în suflet, semenii noștri se descoperă tot mai mult în
ultima vreme cuprinși de credința în bine și de speranță.
Speranța că Forțele Absurdului (ale căror principală menire
este, nu-i așa?, să ne convingă că ele nu există) vor fi
de-mascate; că excepționala explozie de bucurie a copiilor dintr-o
școală americană la auzul veștii privind abolirea măștilor,
bucurie teleportată în lumea întreagă, va molipsi lumea întreagă
de imuabil entuziasm;
că milioanele de voci care cer libertate și adevăr la Ottawa și
Paris și Sydney și Roma și Bruxelles vor fi auzite și susținute
de alte milioane de glasuri din lumea largă și că toată această
lume largă se va încolona într-un convoi al libertății și
adevărului; că omenia va redeveni, în sfârșit, omenie,
iubirea-iubire, lumea-lume și viața-viață.;
că deciziile judecătorești reparatorii, prin care au fost
sancționate derapaje, ilegalități și mârșăvii ale dictaturii
medicalo-tehnocrate nu vor rămâne singulare și că demersul
inițiat de echipa avocatului Fuellmich va avea un succes istoric
vibrant și eliberator

Este
speranța că noi, oamenii, după momentul de doi ani în care ne-am
zis c-ar fi mai bine să murim de covid decât de singurătate, vom
fi, în sfârșit, luați, de Cineva, în brațe.

Florentin
Țuca, Managing Partner al Țuca Zbârcea & Asociații

Pentru
mai multe articole de același autor a se vedea blogul www.florentintuca.ro