ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!
Așezată
la „muche de lume”, cum plastic spunea Eminescu, adică la
ciocnire de civilizații, Huntington dixit, tânăra Românie din
vremea Poetului avea ca obiectiv cardinal al politicii sale „dinafară” neutralitatea, căci numai ea putea să-i asigure
liniștea între hotare și independența națională reală.
Condiția
ingrată și plină de primejdii de stat tampon ce-i fusese destinată
de marile puteri o obliga să ducă o politică echidistantă în
toate azimuturile și să mențină o cumpănă, fie ea oricât de
precară, între marile forțe europene și eurasiatice care nu ni se
arătau, nicuna dintre ele, aliat fidel nouă, decât, în cazul cel
mai fericit, aceea de aliat conjunctural.
Marile
puteri mai mult sau mai puțin protectoare ne vroiau în această
parte de continent un stat tampon. Dar nu unul suveran pe propriile
decizii, ci unul cu o politică subsumată propriilor lor interese.
România ar fi trebuit să fie așadar suficient de puternică pentru
a se pune stavilă Imperiului Otoman și celui Țarist, dar și atât
de slaba încât puterile occidentale să-i poată dicta lejer. Grea
misie, misia de stat tampon, ar fi putut spune Caragiale. Cu alte
cuvinte, nici prea-prea, nici foarte-foarte.
Iar
Romania găsise în neutralitate singura ei soluție dec
supraviețuire ca satat. Diplomatia româneasca a excelat în
consecință, în toată aceasta perioadă, prin demersuri temerare
în marile centre de putere ale vremii – Viena, Paris, Berlin,
Constantinopol, Sankt Petersburg, pentru consolidarea poziției sale
independente în concertul european.
Sensibil
ca un seismograf la proiectele și acțiunile marilor puteri în zona
în care se află România, gazetarul Mihai Eminescu susținea în
articolele sale cerința menținerii unei neutralități active în
relațiile externe, în conformitate cu interesele țării și ținând
seama de conjunctura potrivnică în care ele trebuiau salvgardate. „Am indicat linia de conduită pe care o credem tradițională și
adevărat românească și care consistă în a întreținea
relațiile cele mai bune cu toate puterile și a nu se da în afară
de la o politică esclusiva”, scria el într-un articol. „Daca
puterile de la Berlin nu ne-au garantat neutralitatea, trebuie ca
noi, prin atitudinea ce o vom ținea-o, să nu ne depărtam câtuși
de puțin de la o politică înțeleaptă, care să nu se inspire
decât de propriile interese românești, fiindcă este o probă
evidentă că o asemenea politică este singura bună pentru
România”.
Printr-o
politică neabătută de neutralitate, remarca Eminescu, „noi
credem că, cu oarecare bunavoință reciprocă, interesele marilor
puteri (…) sunt armonizabile și tocmai preponderanta esclusiva a
uneia e stricăcioasă unei asemenea armonii”.
Politica
de neutralitate, remarca Eminescu, este de altfel tradițională la
români și strămoșii noștri „stăteau bine cu toți și nu se
apărau decât de agresiune directă”.
Eminescu
era pe deplin conștient de copleșitoarea solicitare pe care o
implică o politică de neutralitate pentru „o țară mica, cu
hotare foarte întinse”, prinsă în calculele politico-diplomatice
ale marilor puteri cărora țara risca să le cadă victimă. „Europa
toată ne-a lăsat în voia propriei noastre sorți, să ne acuze de
rusofilie, de reprezentanți ai puterii slave (…), mai ales că „pentru a da întregii Europe mijlocul de a ținea cumpănă pe
malurile Dunării noi ne-am ruinat economicește”.
Promotor
constant al neutralității active a țării, Eminescu nu are
încredere în alianțele militare, căci partenerii mai puternici
nu-și respectă întotdeauna și întocmai obligațiile iar multe
acorduri sunt formale, conjuncturale, tactice, în funcție de
reactia adversarilor, cu care de altfel marele partener al propriei
alianțe poate pactiza, inclusiv pe seama și în detrimentul
intereselor României.
Eminescu
nu exclude de plano utilitatea alianțelor, dar acestea trebuie să
ofere garanții ferme privind respectarea de către parteneri a
identității românești și a intereselor naționale ale României.
Și el exemplifică riscul de securitate pe care îl poate reprezenta
la un moment dat o alianță, când spune că „puterile apusene, în
oarecari împrejurări, ar vedea mai bucuroase gurile Dunării în
mâinile rușilor decât în mâinile unei Romanii slabe și cu totul
dependente de Austria și Germania”.
În
mod surprinzător, Eminescu descrie situația conflictuală a vremii
sale comparabilă în multe privințe cu actualul context
internațional: „O conflagrațiune generală amenință pacea
Europei, ne amenință pe noi, bătând la porțile noastre”, iar „noi stăm cu finanțele ruinate, fară administrație, c-un guvern
discreditat, înăuntru și-n afară”.
Convingerea
lui Eminescu este că „nicicând nu putem nici păstra, nici
câștiga nimic prin alianțe cu vecinii (…). Țara noastră, în
neutralitate și în defensivă, ar fi neînvinsă cu toată
slăbiciunea la care am ajuns”.
În
cartea sa de excepție în materie, „Eminescu, securitatea și
siguranța națională a României”, George Ene, sintetizează
într-o frază conceptul eminescian de politică externă a țării:
”Concluzia desprinsă din aceasta poziție poate fi comprimată în
termenii: risc, prudență, neutralitate”.
About Post Author
