ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!
Eminescu a pășit în viață când
România, ca stat modern, nu împlinise nici un deceniu din momentul
când intrase în lume. În primele trei decenii de istorie ai
statului român, devenirea sa a fost înnobilată de viața, faptele
și opera vastă și enciclopedică a exponentului cel mai ilustru al
spiritualității sale. Este, și această îngemănare
providențială, „o enigmă și un miracol istoric” al devenirii
neamului.
Romania s-a născut înainte de orice
ca dorință irepresibilă a poporului său de a trăi laolaltă
între hotare naționale într-un stat european independent, dar și
ca o cerință europeană tot mai presantă: statornicirea unui
echilibru continental între marile puteri interesate în fluidizarea
garantată a comerțului între Europa și Asia și securizarea
spațiului carpato-dunareano-pontic prin crearea aici, la „muche de
lume”, cum se va exprima Eminescu, a unui stat, din nefericire,
tampon, de rivalităti și confruntări între marile imperii
încleștate în acest areal râvnit de fiecare dintre ele: Imperiul
Otoman, Imperiul Habsburgic și Rusia țaristă. „Noul stat, care
urma să se nască, avea drept bază un act ce stabilea un echilibru
– avea să afirme Grigore Gafencu despre rostul Unirii din 1859.
Destinul său era legat de acest echilibru, după cum acest echilibru
depindea de existența lui”.
Echilibrul statului român, dar prin el
și al continentului, va fi statornicit de către Eminescu ca
preocupare dintâi a românilor, ca ax al supraviețuirii statului
lor si condiție existențială pentru dăinuire.
Romania este așezată într-un „rău
loc” „la acest vad de popoară, care ne privesc pe noi numai
ca un fel de gard, pe deasupra căruia se ceartă”, cum scria
Eminescu într-un articol din 11 decembrie 1877.
Arealul dunărean și cel pontic era și
atunci neașezat, disputat și zbuciumat ca și astăzi, când criza
din jurul Crimeei a întețit noul război rece și confruntarea
ruso-americană.
O intensă și copleșitoare presiune
din toate azimuturile împresoară Romania și ieri și azi, o
necurmată solicitare geopolitică are de înfruntat această țară,
mare răspundere stă sau mai drept spus ar trebui să stea pe umerii
oamenilor politici de la putere și greșea amarnic Petre Carp când
credea cu ușurință că „România are atâta noroc încât n-are
nevoie de bărbați de stat”.
„În această izolare în care ne
pune bătrâna iarna”, scria Eminescu în articolul amintit, „ne-am
desgrădit, făcând drum larg unei civiliizatii pripite, unei
pospăieli apusene (…) prin legiuiri de un caracter cosmopolit (…),
am făcut din țara noastră o nouă Americă”, în care celor din
Vest „le convine foarte bine teoria de „om și om”, de
egalitate, libertate și fraternitate pe socoteala noastră”.
Iar de aici, „convingerea că țara e
în pericol de a se izola despre o parte și de-a fi ocolită de
către marea cale a Apusului spre Răsărit”.
Integrarea României în concertul
european și internațional (atât cât există ele ) impune de aceea
o politica înțeleaptă de echilibru în relațiile cu marile
puteri. „Obstentatiunile cu împărățiile cele mari sunt bune?”
– se întreba Eminescu într-un alt articol, din 25 martie 1880. „Nu, zicem noi, pentru că împărații, Dumnezeu să-i ție mulți
și fericiți ani, ei se ceartă, ei se-mpacă, iară noi, ținând
parte când unuia când altuia, ne discredităm când la unul când
la altul, și când or fi pe împăcate sunt în stare să ne
privească ca pe un fel de obiect de compensație.”
Și Eminescu exemplifică recurgând la
o împrejurare de o rezonanță surprinzător de contemporană. Se
justifică să luăm aminte la întregul său raționament în
materie, pe care îl reproducem în extenso: „Nici n-avem interese
în Asia centrală, nici voim război cu unii sau cu alții, suntem
plini de un egal respect pentru toate aceste nații mari cari au avut
fericirea de a se dezvolta în linie dreaptă pe pământul lor,
războindu-se din când în când, niciodată pe deplin subjugate,
nații cu o cultură veche în urma lor, de la cari avem multe de
învățat și în certurile cărora nici nu ni se cade să ne
amestecăm. Certe-se ei în de ei, căci știu pentru ce, căci
interese a zeci de milioane de oameni colidează, dar cu noi să fie
toți prieteni, vorba lui Miron Costin spusă vizirului turcesc: „Îți
place, logofete, că luăm Țara căzăcească?”- „Place,
escelență, și să dea Dumnezeu să vă-ntindeți împărăția
peste toată lumea, numai peste țara noastră nu”.
În sfârșit, la capătul acestei
analize, Eminescu proclamă imperativul unei politici raționale de
echilibru, singura cale de dăinuire în uriașa confruntare intre
Vest și Est în aceasta regiune atât de neliniștită și de
frământată: „Interesul nostru este că amândoi vecinii să fie
egal de puternici, pentru că să-și țînă totdeauna cumpăna,
încolo, urmărind de sute de ani planurile lor de politică
tradițională, ei se ceartă, ei se împacă, și noi ar trebui să
n-avem nici un amestec în aceasta. Deja, din punctual de vedere al
simplei modestii, ni se pare că oficioșii fac prea mult vânt și-și
dau un aer prea important, necum din punctul de vedere al unui
prudent patriotism.”
Iar reflecția finală a lui Eminescu
este cât se poate de amară în ce privește politica urmată de „tagma patrioților ireversibili”, a căror conduită se conduce
după sloganul „Piară țara, numai de ei să se vorbească”.
Căci, spune Eminescu, „Dac-ar merge din rău în mai rău, puțîn
le pasă, cosmopoliți cum sunt, neavând nici tradiții de păstrat,
nici patrie de pierdut, foarte ușor și-ar regăsi cei mai mulți o
patrie poate mai proprie undeva dincolo de Dunăre, unde ar începe a
se gera în prooroci, ca și la noi. Noi credem însă că o
atitudine rezervată și modestă în treburi cari nu ne privesc ar
aduce fructe bune în orice caz. Biruitorul nu ne-ar putea lua în
nume de rău o atitudine care ni se impune prin poziția noastră;
biruitul, dacă biruit ar fi, ne-ar fi încă și mulțumitor. În
orice caz, când o condiție chiar a existenței noastre este nu
numai bună-voință, dar chiar tăria amânduror vecinilor, e o
politică puțin prudentă cea de înclinații manifeste care se
răsfață acum peste graniță!”
Așadar, care politică trebuie să
slujească intereselor vitale ale României? Care dintre grupurile de
puteri europene ar oferi Romîniei mai multe avantaje, în cazul unei
alianțe? Eminescu afirmă fără echivoc în „Timpul” din 11
septembrie 1880: „Niciuna, răspundem. Avem într-adevăr
trebuință de-a păstra bunăvoința Austriei, dar trebuința
aceasta este egală către toate puterile mari. Avem nevoie și de
Italia, și de Rusia, și de Germania, și de Englitera, și de
Franța, în mod cu totul egal. Acesta este întreg înțelesul
poziției noastre dificile în Orient. (…). Așadar sântem avizați a ne răzima pe bunavoință egală a vecinilor noștri, răsărită
dintr-un echilibru nu de simpatii sau de antipatii, ci de interese.
Înclinând spre una sau spre alta e evident că punem în cestiune
interesele sau ale unuia sau ale altuia. Dovedind însă, prin toată
atitudinea noastră, că, în mijlocul acestei lupte ascunse, noi nu
urmărim decât pur și simplu interesul nostru național, niciuna
dintre ele nu ne-o poate lua în nume de rău.”
Politica echilibrului în context
european și mondial este, pentru Eminescu, chezăsia supraviețuirii
naționale, mai ales într-o lume în plină restructurare și reașezare.
About Post Author
