De ce purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu, este un analfabet nefuncțional. POLEMICI CORDIALE

Am primit la redacție un comentariu amplu al profesorului Alexandru Faur, cu privire la unele aspecte legate de capacitățile dlui Vasile Bănescu. Îl publicăm ca atare cu mențiunea că stăm la dispoziția actualului purtător de cuvânt al Patriarhiei pentru a-l găzdui cu un răspuns, dacă dorește, în spațiul rubricii Polemici Cordiale ActiveNews (Nota Redacției)

Una
dintre cele mai mari greșeli săvârșite în ultimul deceniu de
Patriarhul Daniel este aducerea laicului Vasile Bănescu în funcția
de purtător de cuvânt al Patriarhiei. Toate reacțiile obraznice pe
care le-a avut în ultima vreme Vasile Bănescu, „ca să nu-l
numesc” vorba lui Cioran, s-au răsfrânt contra imaginii onorabile
a Prefericitului Patriarh Daniel. Incultura ipochimenului a depășit
limitele admise ale prostiei când a comentat dorința Arhiepiscopiei
Tomisului privitoare la reactivarea
Mitropoliei Tomisului, cea
mai veche mitropolie de pe teritoriul României, o mitropolie veche
de 1600 de ani. Ipochimenul Bănescu a considerat că ideea
reactivării Mitropoliei Tomisului este „definitiv închisă” și
că orice reacții în această problemă sunt „inadecavate”, iar
tema este „defunctă”. Nu știm ce înțelege ipochimenul Bănescu
prin definitiv închisă și prin temă defunctă.
Întâi de toate, el este un catalul acrobistic care niciodată nu
poate să închidă definitiv ceva în afară de fermoarul minții
lui micuțe. În ceea ce privește defuncta
temă, ipochimenul nu știe istoria
Bisericii Ortodoxe Române. El n-a citit nici măcar site-ul BOR,
lucru pentru care Preafericitul Daniel ar trebui să-l dea afară cât
mai grabnic ca să nu ajungă Preanefericitul Daniel. Fără
episcopii, arhiepiscopii și mitropoliții Tomisului, începând cu
Evangelicus (303), continuând cu primul mitropolit Theotim I (399)
până la Iachint de Vicina, care trece, în 1359, de la Vicina la
Curtea de Argeș, întemeind Mitropolia Țării Românești. Deci
fără Iachint din Vicina nu aveați, voi, Bucureștenii, Mitropolie
la Curtea de Argeș! Ca să nu mai amintesc că, în 399, Tomisul
(cel întemeiat înaintea erei noastre) avea mitropolit în timp ce
Bucureștiul mai avea de așteptat peste 1000 de ani ca să-l fondeze
Vlad Țepeș. A avut dreptate IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului,
când i-a spus o propoziție cu tâlc. Adică ipochimenul Bănescu
este un „laic care nu paote să înțeleagă ce trăiește un
slujitor”. Înaltul Arhiepiscop i-a mai dat un exemplu din viața
Sfântului Vasile cel Mare, pe care ipochimenul Bănescu nu poate
să-l înțeleagă nici în românește, nici în greacă. Nu știu
ce i-ar răspunde el unui înger care l-ar întreba pe ipochimen:
„Vasile, știi greacă?”. Să-i amintim ipochimenului Bănescu ce
scrie site-ul Patriarhiei Române privitor la istoria străveche a
Bisericii Ortodoxe Române pe care analfabetul crede că o poate faceînchisăși tema Mitropoliei – temă defunctă.
Ipochimenul se joacă cu închisul și cu defuncția, dar ar fi mai
bine dacă Preafericitul Patriarh Daniel i-ar lua funcția de
purtător de cuvânt al Patriarhiei fiindcă i-a creat destule
conflicte și l-a umilit public, lucru pe care bătrânul Patriarh nu
l-ar fi meritat. Tot obrăzniciile lui i-au adus și criticile unui
tânăr istoric elvețian care predă la Viena, unul care scrie
inspirat de Liiceanu (editorul său).

Să
cităm in extensoce scrie Biserica Ortodoxă Română însăși despre istoria sa
străveche:

„I.
Începuturile vieții creștine pe teritoriul țării noastre
(Creștinismul Daco-Roman):

„Întemeierea
Bisericii noastre a avut loc la Cincizecime, atunci când Duhul
Sfânt, în chipul unor limbi ca de foc, S-a pogorât asupra
Sfinților Apostoli, aflați în Ierusalim. Au fost botezați atunci
ca la trei mii de suflete, constituindu-se astfel prima comunitate
sau obște de credincioși (cf. Faptele Apostolilor, cap. II). Noua
învățătură s-a propovăduit în Ierusalim, apoi în alte orașe
ale Țării Sfinte, la început printre iudei. Din deceniul al
cincilea al veacului întâi, Sfinții Apostoli și-au început
lucrarea misionară și în „lumea păgână”, potrivit
poruncii pe care le-a dat-o Mântuitorul Însuși înainte de
înălțarea Sa la cer de a învăța și a boteza „toate
neamurile” (Matei 28, 19). Avem știri doar despre lucrarea
misionară a Sfinților Apostoli Petru și Ioan, dar mai ales a
Sfântului Pavel, din cartea „Faptele Apostolilor” (cu
relatarea detaliată a celor trei „călătorii misionare”
ale Sfântului Pavel) sau din Epistolele pe care le-au scris ei
înșiși. Trebuie să reținem că Sfântul Apostol Pavel și unii
dintre ucenicii săi L-au propovăduit pe Hristos și în Peninsula
Balcanică, deci în teritorii învecinate cu Dacia, unde trăia pe
atunci și o populație traco-getică romanizată.

Sfântul
Andrei, Apostolul geto-dacilor („sciților”)

Lucrarea
misionară a celorlalți apostoli ai Mântuitorului printre „neamurile păgâne” este cunoscută numai din tradiție,
fixată în scris mult mai târziu. Pe noi, ca români, ne
interesează activitatea Sfântului Andrei care a predicat în
teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră, Dobrogea de mai târziu,
cunoscut în izvoarele antice sub numele de „Sciția”. În
anul 46 al erei creștine teritoriul respectiv a fost cucerit de
romani și anexat la provincia Moesia Inferior, iar în anul 297, în
timpul lui Dioclețian, a devenit o provincie aparte, numită „Scythia Minor”. Tradiția privitoare la această predică „apostolică” în Sciția este întâlnită în lucrarea
Despre apostoli a lui Hipolit Romanul, mort în cursul persecuției
împăratului Decius (249-251), iar în secolul IV apare în Istoria
bisericească a episcopului Eusebiu de Cezareea Palestinei care a
preluat-o după o lucrare a marelui teolog, Origen din Alexandria
(+254). În sprijinul evanghelizării acestui teritoriu de Sfântul
Andrei se pot invoca și câteva „mărturii indirecte”.
Există, de pildă, câteva colinde și creații folclorice dobrogene
și din stânga Prutului care amintesc de trecerea apostolului prin
aceste locuri. Câteva toponimice confirmă același lucru: „Pârâiașul Sfântului Andrei”, „Apa Sfântului”
sau „Peștera Sfântului Andrei” (aceasta se vede și azi
în hotarul comunei Ion Corvin, în apropierea graniței
româno-bulgare). Din Epistola Sfântului Apostol Pavel către
Coloseni reiese că și „sciții” au putut auzi cuvântul
lui Dumnezeu (3, 11).

Fără
îndoiala că Sfântul Apostol Andrei nu s-a limitat numai la
predicarea Evangheliei și la botezul celor pe care i-a adus la
Hristos dintre geto-dacii și grecii din coloniile întemeiate pe
țărmul Mării Negre (Pontul Euxin), încă din secolele VII-VI î.
Hr. El va fi hirotonit pe unii din cei veniți la Hristos ca episcopi
și preoți, așa cum a făcut și Sfântul Apostol Pavel în
călătoriile sale. Numai așa se explică faptul că cele mai vechi
știri privind organizarea bisericească sunt din Scyția Minor. De
altfel, tot după tradiție, Sfântul Andrei a hirotonit ca episcop
de Odyssos (azi Varna, în Bulgaria, în apropierea graniței) pe
ucenicul său Ampliat, pe care Biserica Ortodoxă îl prăznuiește
la 31 octombrie. Episcopul (sau episcopii) peste care „și-a pus
mâinile” Sfântul Andrei au hirotonit, la rândul lor, alți
episcopi, preoți sau diaconi pentru teritoriul dintre Dunăre și
Mare și cel din stânga Dunării, pentru a se asigura „succesiunea
neîntreruptă” a preoției și care au devenit apoi
propovăduitorii noii credințe – prin predică și botez – în
rândul autohtonilor geto-daci, iar mai târziu daco-romani. Se poate
afirma, deci, că învățătura creștină a fost propovăduită pe
o parte din teritoriul României de azi chiar de un Apostol al
Mântuitorului, de Andrei „cel întâi chemat”, încât, pe
bună dreptate, creștinismul românesc trebuie să fie considerat „de origine apostolică”.

Creștinismul
în Dacia

În
anul 106, împăratul Traian a cucerit o parte din teritoriul
fostului stat al geto-dacilor, condus de regele Decebal, care a fost
transformat în provincie romană (Transilvania, Banatul, Oltenia și
o parte din Muntenia de mai târziu). În urma acestor schimbări de
ordin politic-teritorial s-au creat condiții favorabile pentru
propagarea noii învățături și în nordul Dunării. Se poate
vorbi de anumiți „misionari neoficiali” recrutați dintre
coloniști, soldați din armata romană, negustori sau sclavi, care
îmbrățișaseră credința creștină înainte de a veni în Dacia.
În secolul al III-lea numărul acestor misionari „laici” a
sporit prin anumiți captivi creștini – pe care goții – stabiliți
atunci în teritoriile nord-dunărene – îi aduceau aici din Asia
Mică, unde creștinismul era cunoscut din „veacul apostolic”.
Din rândul lor, unii erau hirotoniți ca episcopi, horepiscopi,
preoți și diaconi.

Trebuie
menționat că predicarea Evangheliei în cuprinsul Imperiului Roman
a întâmpinat multe greutăți, datorită faptului că până în
anul 313 – când împăratul Constantin cel Mare (306-337) i-a
acordat libertate prin cunoscutul „Edict de la Mediolanum”
(azi Milano) – era considerată ca „religio ilicita”
(neadmisă). După retragerea administrației și a legiunilor romane
din provincia Dacia, prin anii 271/275, s-au creat premise favorabile
pentru răspândirea creștinismului în spațiul carpato-dunărean.
La aceasta a contribuit și faptul că în timpul lui Constantin cel
Mare Câmpia munteană a reintrat în stăpânirea imperiului, deci
legăturile permanente ale locuitorilor de aceeași limbă de pe
ambele maluri ale Dunării au contribuit la răspândirea masivă a
învățăturii creștine.

Mărturii
arheologice paleocreștine

Acest
lucru este confirmat și de un număr apreciabil de piese arheologice
paleocreștine, descoperite în peste o sută de așezări
daco-romane (în număr mult mai mare s-au descoperit în Scythia
Minor). Între cele mai semnificative reținem: „gema de la
Potaissa” (azi Turda) cu o serie de reprezentări simbolice,
între care și Bunul Păstor; o tăbliță votivă (donariu) de la
Biertan, lângă Mediaș, cu inscripția „Ego Zenovius votum
posul” și un disc cu monograma lui Hristos (XP); un fragment
ceramic descoperit la Porolissum (azi Moigrad, jud. Sălaj); mai
multe opaițe (lămpi) de bronz sau de lut ars, decorate cu semnul
crucii sau cu monograma lui Hristos, descoperite mai ales în
centrele urbane ale fostei provincii. Alte obiecte paleocreștine
s-au descoperit în Banat și în Oltenia (de pildă, părți
dintr-un candelabru de bronz, descoperit la Răcari-Dolj, folosit
desigur într-un lăcaș de cult. Majoritatea acestora sunt din
secolul al IV-lea, dar unele par să fie și mai vechi. S-au
descoperit și câteva obiecte paleocreștine la Bărboși-Galați,
important cap de pod roman la confluența Siretului cu Dunărea,
care, după aprecierea arheologilor aparțin secolului al III-lea.

Un
lucru care trebuie subliniat în chip deosebit este acela că –
pentru secolul IV – avem primele dovezi literare și arheologice
privind existența unor lăcașuri de cult în teritoriile
daco-romane nord-dunărene. Astfel de
biserici paleocreștine s-au construit peste ruinele castrului roman
de la Sloveni (jud. Olt); iar la Porolissum (azi Moigrad, jud. Sălaj)
un fost templu păgân a fost transformat în lăcaș de cult
creștin. În alte două centre s-au
descoperit fundațiile unor bazilici și anume, la Sucidava (azi
Celei-corabia, jud. Olt), cu o serie de inscripții creștine în
limba greacă și la Morisena (azi Cenad, jud. Timiș). Se pare că
și actuala lucrare din Densus (jud. Hunedoara) este un fost monument
funerar roman transformat în lăcaș de cult creștin prin secolul
al IV-lea. În actul martiric al Sfântului Sava care și-a dat viața
pentru Hristos undeva în părțile Buzăului, la 12 aprilie 372, se
relata că el „cânta psalmi în biserică”. Firește,
toate aceste lăcașuri de cult presupun existența unor preoți și
ierarhi, cum vom constata în paginile următoare.

Mărturii
lingvistice

Un
argument convingător asupra vechimii creștinismului românesc ne
oferă numeroasele cuvinte cu sens religios din fondul principal
lexical al limbii române, folosite din secolele III-IV până azi. O
parte din termeni au fost preluați din latina populară vorbită de
strămoșii noștri daco-romani și „încreștinați”, iar
alții creați pe loc de noii mărturisitori ai credinței creștine.
Notăm cuvintele: biserică (din basilica), credință, lege,
Înviere, Înălțare, Bobotează, Treime, Tată, Fecioară, înger,
altar, cruce, rugăciune, toacă, tâmplă, păcat, părinte, păgân,
a boteza, a cununa, a cumineca, a se închina, a se ruga s.a.

Câteva
sărbători creștine au preluat numirile unor vechi sărbători
păgâne apropiate ca dată de ale noastre, primind, însă, un
înțeles nou, creștin (Calatio-calationem – Crăciun, Florilia –
Florii, Rusalia – Rusalii, dies conservatoria -sărbătoare). Un
amănunt semnificativ este acela că în rugăciunea „Tatăl
nostru”, ca și în „Simbolul de credință”, alcătuit la
primele două Sinoade ecumenice (325 și 381), peste 90% din cuvinte
sunt de origine latină (excepție fac, în „Tatăl nostru”,
cuvintele: greșeală, ispită și mântuiește), ceea ce arată că
ele au fost cunoscute de strămoșii românilor încă din perioada
de formare a lor ca popor.

Martiri
creștini

Se
cunosc mai multe nume de creștini ce au suferit moarte martirică în
timpul persecuțiilor pornite de goți, cum a fost acel Sava pe care
l-am pomenit mai sus, în părțile Buzăului, în anul 372, un sfânt
Nichita și alții. În provincia „Scythia Minor” și în
imediata apropiere, numărul creștinilor martirizați în cursul
persecuției lui Dioclețian (cca. 300 d.Hr.) este foarte ridicat.
Consemnăm între ei pe Zoticos, Atalos, Kamasis și Filipos, toți
la Noviodunum (azi Isaccea), ale căror moaște s-au descoperit
într-o criptă de la Niculițel, jud. Tulcea (azi depuse în
biserica mănăstirii Cocoș); pe Chiril, Chindeas și Tasius la
Axiopolis (azi Cernavodă); preotul Epictet și convertitul său
Astion la Halmyris (azi Dunavăț); Macrobiu, Gordian, Heli, Lucian,
Zotic și Valerian, frații Argeu, Narcis și Marcelin, toți la
Tomis (azi Constanța). În orașul Durostorum (azi Silistra), la
granița dintre provinciile Scythia Minor și Moesia Inferior,
consemnăm numele soldaților martiri Pasicrat, Valentin, Marcian și
Nicandru, iar mai târziu pe soldatul Emilian; în satul Ozobia,
lângă Durostorum, au pătimit martirii Quintilian, Maxim citețul
și Dadas.

Ierarhia
bisericească

Toate
informațiile de mai sus duc la constatarea că trebuia să existe și
o organizare bisericească în teritoriile carpato-dunărene.
Izvoarele istorice au dovedit că încă de la începutul secolului
al IV-lea, deci îndată după promulgarea edictului de la Mediolanum
(Milano) din 313, sunt atestate documentar aproximativ 15 scaune
episcopale în diferite cetăți de pe malul drept al Dunării, în
provinciile romane Pannonia Inferior, Dacia Ripensis și Moesia
Inferior (azi în Iugoslavia și mai ales Bulgaria) – la Sirmium,
Singidunum, Viminacium, Oescus, Bononia, Marcianopolis, Novae,
Appiaria, Abbvitus, Durostorum, ai căror titulari au participat la
lucrările unor Sinoade ecumenice sau locale. Presupunem că acestea
erau și mai vechi, pentru că în jurul anului 300, în cursul
persecuției lui Dioclețian, în cetățile respective au suferit
moarte martirică un număr apreciabil de preoți.

În
nordul Dunării se cunoaște un singur episcop și anume Teofil „al
Gothiei”, participant la lucrările primului Sinod ecumenic de
la Niceea din anul 325; titulatura lui se explică prin aceea că la
data respectivă teritoriile nord-dunărene erau sub stăpânirea
goților. În anul 336 a fost hirotonit la Constantinopol un ucenic
al lui Teofil, Ulfila, unul din marii misionari din ținuturile
nord-dunărene (unul din părinți era grec, altul got). Potrivit
relatărilor unui istoric de atunci, Filostorgiu, el „a fost
hirotonit episcop pentru toți creștinii din țara getică”,
deci dintr-o țară ai cărei locuitori erau considerați ca „geți”
(acum daco-romani). Reîntors în nordul Dunării, el a predicat în
limbile gotică, latină și greacă (pentru descendenții grecilor
luați în captivitate de goți). La început a fost ortodox, dar mai
târziu a devenit arian sau semiarian. În chip deosebit trebuie
arătat că acum a început traducerea Bibliei în limba gotică,
folosind și un alfabet nou, creat de el. Prin anul 348 a fost nevoit
să se refugieze – cu mulți credincioși – în sudul Dunării, din
cauza persecuțiilor îndreptate împotriva creștinilor de
conducătorii goților, continuându-și acolo activitatea până la
moarte (cca. 381-383). Pe lângă aceștia, au putut activa în
nordul Dunării și alți episcopi, dar și așa numiții „horepiscopi”, adică episcopi de sat, atestați în
Biserica veche între secolele III-XI, care locuiau în sate și
activau numai din încredințarea unor episcopi cu eparhie sau
episcopi „perihoreți” (misionari).

Organizarea
bisericească din Schythia Minor

Menționam
la început că Sfântul Andrei a trebuit să hirotonească episcopi,
preoți și diaconi în cetățile de la Pontul Euxin în care a
predicat pe Hristos. La rândul lor, primii episcopi au hirotonit pe
alții, chiar în condițiile în care credința creștină nu era
încă recunoscută legal. Numai așa se poate explica faptul că în
cetatea Tomis, metropola provinciei, sunt atestați documentar mai
mulți episcopi. Actele martirice amintesc pe episcopii Evangelicus ,
Efrem și Tit, la începutul secolului al IV-lea. Un episcop de Tomis
cu numele Marcu a participat la lucrările primului Sinod ecumenic de
la Niceea. în anul 369 era atestat documentar episcopul Betranion,
apărător al Ortodoxiei în fața ereziei ariene; urmașul său
Gherontie a participat la Sinodul II ecumenic de la Constantinopol
din 381. În secolul al V-lea sunt cunoscuți episcopii Teotim I,
Timotei (care a luat parte la Sinodul III ecumenic din 431, de la
Efes), Ioan, Alexandru, Teotim II, iar în secolul următor Paternus
și Valentinian. Toți erau oameni de mare cultură, autori de
scrieri teologice care au luat parte la controversele dogmatice ale
timpului.

În
secolul al VI-lea Scythia Minor era o „provincie mitropolitană „, iar titularul ei devenise mitropolit, având 14 episcopii
sufragane, în principalele orașe ale provinciei. Toate aceste
scaune episcopale – inclusiv Tomisul – erau în legătură directă
cu Patriarhia din Constantinopol, noua capitală a imperiului,
principiu consfințit printr-o hotărâre a Sinodului IV ecumenic de
la Calcedon, din anul 451. Deci erau legați de Roma prin limbă, iar
de Constantinopol prin credință.

Din
aceeași provincie erau originari și câțiva teologi de prestigiu,
dintre care vom menționa doar doi: Sfântul Ioan Casian (c.
360-435), întemeietorul a două mânăstiri în Marsilia (azi
Marseille – Franța), autorul unor lucrări teologice (Convorbiri cu
Părinții, Despre așezămintele mânăstirești cu viață de
obște, Despre întruparea Domnului s. a.) și Dionisie Exiguul (sau „cel Smerit”, cca. 460-545), traducătorul unor cărți
teologice și canonice din grecește, cel ce a pus bazele actualului
sistem cronologic, cu numărarea anilor de la nașterea lui Hristos
(„era creștină”).

Răspândirea
masivă a creștinismului în teritoriul dintre Dunăre și Mare este
confirmată și de cele aproximativ 35 de bazilici din secolele IV-VI
descoperite în principalele centre urbane ale provinciei, la Tomis,
Callatis (azi Mangalia), Tropaeum Traiani (Adamclisi), Histria
(Istria), Axiopolis (Cernavoda), Troesmis (Iglitia), Dinogetica
(Garvan) etc., la care se adaugă peste o sută de inscripții de
obiecte cu caracter creștin din secolele IV-VI.

Din
toate acestea, se poate desprinde constatarea că nu poate fi vorba
de o încreștinare a strămoșilor noștri la o anumită dată, de o
convertire a lor în masă, din ordinul conducătorilor politici sau
în urma activității unor misionari oficiali, cum este cazul altor
popoare din jur. La daco-romani procesul de încreștinare are o notă
specifică, în sensul că a durat câteva secole, fiind rezultatul
contactului direct al populației autohtone și al coloniștilor cu
propovăduitorii noii credințe religioase. Limba latină și
credința creștină au fost factorii care au contribuit la
consolidarea procesului de unificare etnică, lingvistică și
spirituală a autohtonilor cu noii veniți în Dacia, de neamuri și
credințe diferite. Romanizarea și creștinarea au fost două
procese paralele, încât se poate spune că la încheierea lor a
apărut în istorie un popor nou, cel român, cu o credință nouă,
cea creștină. Cu alte cuvinte, poporul român s-a născut creștin.”

II.
Biserica Românească în secolele VII-XI

„În
jurul anului 600, întreaga organizare bisericească de la Dunărea
de Jos s-a prăbușit sub presiunea triburilor avaro-slave. Prin
așezarea slavilor în Peninsula Balcanică, legăturile
daco-romanilor din nordul Dunării cu populațiile romanizate din
sudul ei au slăbit. Dar procesul de romanizare și încreștinare
fiind încheiat, strămoșii noștri au putut să asimileze unele
grupuri de popoare cu care au fost nevoiți să conviețuiască. Iar
credința creștină – ca formă superioară de manifestare
spirituală – au reușit să o impună și popoarelor migratoare
așezate la noi, ea devenind astfel un factor de cultură și de
civilizație în rândul acestora. În schimb, slavii au reușit să
impună limba slavă în cultul Bisericii noastre – începând cu
secolul al X-lea – și care s-a menținut până în secolul al
XVII-lea.

Știrile
privitoare la viața bisericească a românilor, după anul 600, sunt
destul de lacunare. Continuitatea unei vieți creștine este atestată
însă de descoperirile arheologice: șase bisericuțe rupestre
într-un masiv calcaros la Basarabi – jud. Constanța, desigur o
așezare mănăstireasca (secolele IX-XI, după unii istorici chiar
din secolele IV-XII), fundațiile a doua biserici în nordul
Dobrogei, una la Niculițel (secolele X-XII), alta la Garvan (fosta
Dinogeția) din aceeași perioadă. În jurul celei din urmă s-au
descoperit resturi de pictură, la care se adaugă numeroase obiecte
de cult creștine între care și bucăți dintr-un clopot, cel mai
vechi cunoscut la noi în țară. O serie de cruci-relicvar și chiar
matrițe pentru confecționarea crucilor s-au descoperit în diferite
părți ale țării, inclusiv dincolo de Prut. Fundațiile de
biserici s-au descoperit la Dabaca, la cca. 30 km Nord Vest de
Cluj-Napoca (secolele X-XI), altele sub bisericile catolice de mai
târziu din Alba Iulia și Prejmer, jud. Brașov și altele.

Aceste
descoperiri sunt nu numai probe incontestabile asupra continuității
românilor ortodocși pe aceste meleaguri, ci constituie și indicii
sigure pentru existența unor episcopi români. Probabil, în locul
vechiului scaun episcopal de la Tomis, distrus de avari și slavi, va
fi luat ființă altul, în nordul Dobrogei, poate la Dinogeția –
Garvan, unde s-au descoperit biserica și multe obiecte de factură
creștină. Nu este lipsit de interes să menționăm că în
secolele XI-XIV exista o „episcopie a vlahilor” în sudul
Dunării (pe teritorii aparținătoare azi Bulgariei și
Iugoslaviei), iar după 1185-1186 a luat naștere o Arhiepiscopie
vlaho-bulgara la Târnovo, în cadrul statului „vlaho-bulgar”
de la Târnovo, creat atunci.

În
teritoriile intracarpatice, din secolele IX-X, poate chiar mai de
mult – o dată cu cristalizarea primelor formațiuni politice
cunoscute (Gelu în Transilvania propriu-zisă, se pare cu centrul la
Dăbâca, Menumorut în Bihor și Arad, Glad în Banat, altul în
jurul orasului Alba-Iulia), locul horepiscopilor și al episcopilor
misionari a fost luat de episcopii propriu-ziși (eparhioți). Cu
alte cuvinte, în noua situație politică, cu conducători care își
aveau reședința într-o cetate, instituția horepiscopilor s-a
dovedit necorespunzătoare, întrucât fiecare conducător politic
voia sa aibă în „cetatea” sa un episcop, care să-și
întindă cârmuirea peste preoții și credincioșii din formațiunea
politică respectivă. Astfel de episcopii ortodoxe românești au
putut exista la Dăbâca – centrul stăpânirii lui Gelu Romanul, la
Alba-Iulia, pe lângă conducătorul politic de acolo, la Biharea –
centrul stăpânirii lui Menumorut, la Morisena, pe lângă ducele
Glad. Într-o diplomă a împăratului Vasile II Bulgaroctonul al
Bizanțului (976-1025) din anul 1020, era menționat un „castru
episcopal” la Dibiscos, probabil vechiul Tibiscum din timpul
romanilor (Jupa – Caransebeș, după alții Timișoara de azi).

După
cucerirea Transilvaniei de către Regatul catolic maghiar (secolele
XI-XIII), în locul vechilor formațiuni politice românești s-au
creat așa-numitele „comitate” (Bihor, Alba, Hunedoara
etc.). Același lucru s-a întâmplat și cu instituțiile
bisericești ale românilor, adică în locul episcopiilor ortodoxe
de aici au luat naștere episcopii catolice maghiare. Deci, o data cu
crearea comitatului Bihor, cu reședința în Biharea, în locul
episcopiei ortodoxe s-a creat o episcopie latină, mutată mai apoi
la Oradea, unde a rămas până aproape de zilele noastre, fapt
recunoscut și de unii istorici maghiari. Tot așa, sediul
comitatului Alba a fost stabilit în Alba-Iulia, unde s-a creat și o
episcopie romano-catolica, existentă până azi, în locul celei
ortodoxe. Episcopia catolică de Morisena (Cenad) a fost creată de
regele Ștefan cel Sfânt al Ungariei, în anul 1038, după ce a
cucerit cetatea de la principele Ohtum sau Ahtum (tot aici a adus și
călugări latini în mănăstirea ortodoxă Sfântul Ioan
Botezătorul ). Deci, episcopiile catolice din Transilvania au luat
ființă pe locul vechilor scaune episcopale – sau horepiscopale –
ortodoxe de la Biharea (Oradea), Alba-Iulia și Morisena – Cenad.
Fenomenul înlocuirii unor biserici și mănăstiri ortodoxe cu
altele, catolice, poate fi urmărit și în alte părți ale
Transilvaniei.

În
ciuda acestor schimbări și a politicii de catolicizare a românilor
dusă de regii Ungariei, de multe ori instigați de papă,
organizarea bisericească a românilor ortodocși a supraviețuit. De
pildă, într-o scrisoare a papei Inocențiu III către arhiepiscopul
de Calocea, din 1205, era menționată o episcopie ortodoxă „pe
moșiile fiilor cneazului Bâlea”. Episcopia respectivă putea
fi ori în părțile Bihorului ori ale Hunedoarei, unde existau cneji
cu acest nume, unii dintre ei ctitori de biserici.

O
organizație bisericească superioară la românii transilvăneni
este sugerată de însăși existența unor mănăstiri ortodoxe din
secolele XI-XIV. În afară de bisericile de la Dăbâca, sunt
atestate documentar mănăstirile de la Morisena, la începutul
secolului al XI-lea, de la Meseseni, în satul Moigrad-Salaj, de la
Hodoș – jud. Arad, câteva biserici rupestre în părțile Silajului
și la Cheile Cibuui, în jud. Alba etc. În 1204 regele Emeric al
Ungariei informa pe papa Inocențiu al III-lea, că unele biserici „ale călugărilor greci”, adică ortodocși, din regatul
său, se ruinează „din lipsa de grijă a episcopilor diecezani
și din pricina acelor greci înșiși”. Înseamnă că în
Transilvania ființau – încă din secolul al XII-lea – puternice
nuclee de viață monahală ortodoxă, care presupun și existența
unor ierarhi ce îndrumau întreaga activitate bisericească.

În
afară de acestea, în toată Transilvania existau numeroase biserici
românești de piatră, din care unele dăinuiesc până astăzi,
cele mai multe în județul Hunedoara, ctitorii ale cnejilor români
din acele locuri: Densus (menționată mai sus, refăcută în
secolul al XIII-lea), Streisângeorgiu (secolul al XII-lea) – cu
fresce din 1313-1314 și cu o inscripție în care sunt menționați
preotul Nanes și zugravul Teofil, refăcută în 1408-1409 de
cneazul Candres și soția sa Nistora , Strei, Sântămăria Orlea,
Cetatea Coltului, Gurasada (toate din secolul al XIII-lea), Ostrov,
Sânpetru, Nucșoara, Peșteana, Leșnic, Criscior, Ribița,
mănăstirea Prislop (toate din secolul al XIV-lea), iar în alte
părți ale Transilvaniei: mănăstirea Râmeți – jud. Alba (secolul
al XIV-lea), cu o inscripție din 1377 care consemna numele
arhiepiscopului Ghelasie și al zugravului Mihu, Zlatna și Lupșa,
în județul Alba, biserica Sfântul Nicolae din Șcheii Brașovului
(secolul al XV-lea, pe locul uneia mai vechi), Vad și Feleac, în
județul Cluj (secolul al XV-lea) și multe altele. Același lucru se
poate spune despre mănăstirile din Banat: Bezdin, Partoș, Lipova,
Semlac, Sangeorge, Sredistea Mica, Varadia, Mesici, Voilovita, Cubin,
Zlatita, Cusici, Bazias, Ciclova, Ogradena Veche, toate din secolele
XIV-XV. În Bihor, cnejii români au ridicat mănăstirea de la
Voievozi (secolele XII-XIV), bisericile din Seghiste, Remetea,
Tileagd (secolele XIV-XV) s.a. În Maramureș consemnăm mănăstirea
Sfântul Mihai din Peri, pusă sub jurisdicția Patriarhiei din
Constantinopol în 1391, bisericile din Cuhea, Ieud, Biserica Alba,
Apsa de Mijloc, Sarasau, Barsana etc., toate din secolele XIV-XV. În
actele medievale sunt menționați – începând cu a doua jumătate a
secolului XIV – numeroși protopopi, preoți și egumeni, care
slujeau în bisericile și mănăstirile respective.

Existând
atâtea biserici și mănăstiri, precum și egumeni, preoți și
călugări, în mod firesc trebuie să admitem că au existat și
episcopi care să sfințească bisericile și mănăstirile
respective, să hirotonească preoți, să numească protopopi și
egumeni. Pentru existența unor episcopi români din Transilvania
pledează și numeroasele măsuri de asuprire luate de papi sau de
regii maghiari (îndeosebi de Ludovic cel Mare în 1366 și Sigismund
de Luxemburg în 1428) împotriva Bisericii ortodoxe românești de
aici. Asemenea măsuri nu erau necesare decât împotriva unei
Biserici bine organizate și nicidecum împotriva unor creștini
izolați și fără cârmuitori bisericești care ar fi putut fi
convertiți ușor la catolicism. Toate acestea constituie mărturii
sigure asupra continuității elementului românesc ortodox în
teritoriile intracarpatice.

Pentru
secolele XIII-XIV avem o serie de știri și despre viața
bisericească a românilor de la sud și est de Carpați. Astfel,
este atestată documentar o Mitropolie cu reședința la Vicina ,
localitate identificată de cei mai mulți cercetători cu orașul
Isaccea de azi, vechiul Noviodunum, pe malul drept al Dunării, în
apropierea Deltei. N-ar fi exclus ca ea să fi fost o continuare a
episcopiei pe care am presupus-o, în secolele IX-XII, tot în
pârțile de nord ale Dobrogei, la Dinogetia – Garvan. Ierarhii de la
Vicina (Teodor, Luca, Macarie, Chiril, Iachint) erau greci de neam,
aflați sub jurisdicția directă a Patriarhiei din Constantinopol.
În prima jumătate a secolului al XIV-lea, însemnătatea Vicinei a
început să scadă, datorită deselor incursiuni ale tătarilor din
nordul Marii Negre. Orașul a ajuns apoi în stăpânirea lui Basarab
I, domnul Tarii Romanesti. Ultimul mitropolit de Vicina, Iachint, va
fi mutat de domnitorul Nicolae Alexandru Basarab în scaunul de
mitropolit al Ungrovlahiei, act recunoscut de Patriarhia Ecumenică
în 1359.

O
scrisoare a papei Grigorie IX, din 14 noiembrie 1234, făcea amintire
de niște „pseudoepiscopi de ritul grecilor”, în regiunile
de curbură ale Carpaților, în apropiere de Episcopia catolică a
cumanilor, înființata cu câțiva ani înainte. Aceștia erau
episcopi ortodocși români, deoarece cancelaria papala medievală
numea pe toți episcopii ortodocși „pseudoepiscopi” și „greci”, indiferent de originea lor etnică. Tot așa, din
diploma dată de regele Bela al IV-lea al Ungariei cavalerilor
ioaniți, la 2 iunie 1247, în care erau menționate formațiunile
politice conduse de voievozii Litovoi pe Jiu, în Oltenia, și
Seneslau pe Argeș și cnejii Ioan și Farcaș, ambele în dreapta
Oltului, aflăm de existența unor „arhiepiscopi și episcopi”,
firește tot de neam român. Înseamnă că pe lângă fiecare
formațiune politică exista câte un conducător bisericesc.

În
Moldova vor fi existat ierarhi ortodocși în „țara
bolohovenilor”, a „berladnicilor” și a „brodnicilor”,
amintite în izvoarele medievale. În 1353, un episcop cu numele de
Chiril Romanul era amintit la Przemysl, în Polonia, după cum în
secolele XI-XIV existase „episcopia vlahilor” din Peninsula
Balcanică.”

Așadar,
Vasile, analfabetul nefuncțional al Patriarhiei Române, ar fi putut
să citească măcar site-ul onorabil al BOR.

Dar ce
spune trăznitul ipochimen? El mai spune că numai Academia Română
s-ar putea pronunța în chestiuni de istorie și istoriografie,
fiindcă venerabila Academie Română ar fi mai luminoasă decât
alte academii. Această Academie Română, care are în fruntea sa de
mai mult timp securiști și plagiatori ar fi tocmai bună să se
laude că este „cel mai înalt for cultural al țării”.
Ipochimenul Bănescu crede că manuscrisele publicate de Academia
Tomitană, fondată de IPS Teodosie, sunt „lucruri deja bine
cunoscute”, numai că în cele câteva sute de volume de mansucrise
în facsimil color sunt și texte inedite, cum ar fi cele șapte
texte în greacă ale lui Ioan Cassian. Văzuse Vasile, analfabetul
nefuncțional al Patriarhiei, manuscrisele mitropoliților Tomisului?
A găsit el cumva pe vreun manuscris din Vatican numele lui Paternus?
A găsit el scrisoarea lui Dionysius Exiguus către marele ierarh
tomitan, când nici savanții Vaticanului nu sesizaseră unde începe
scrisoarea lui Dionysius, scrisoare care era încă neidentificată?
Ca să nu mai spunem că edițiile Academiei Române, ediții din
Eminescu și Cantemir, citează chiar editările domnului Constantin
Barbu, membru titular al Academiei Europene de Științe, Arte și
Litere din Paris.

Pentru
știința ipochimenului Bănescu: Academia Tomitană a tipărit peste
500 de volume în facsimil color din cărturarii geniali ai
Tomisului, episcopi, arhiepiscopi și mitropoliți.

Cine
nu vrea să reactiveze străvechea Mitropolie a Tomisului, străveche
de 1600 de ani, ori este analfabet, ori trăiește în afara
Bisericii Ortodoxe Române.

În
ceea ce-l privește pe domnul Vasile Bănescu, avem o veste proastă:
nu există.

Alexandru
Faur