Petru Romoșan: Umbra lui Ion Antonescu peste Palatul Victoria

Numirea unui militar, a unui general în fruntea guvernului României nu e un fapt banal. Exemplul cel mai cunoscut e cel al generalului / mareșalului Ion Antonescu, care a sfârșit foarte prost și, odată cu el, și România. Pseudogeneralul N. Ceaușescu (avansat la Moscova sau la Academia „Frunze” în 1949 ?) nu a ocupat niciodată postul de prim-ministru, cumulul de funcții era interzis în epocă. A fost mai întâi secretar general al PMR (PCR) începând din 1965, președinte al Consiliului de Stat din 1967 și apoi președintele (dictatorul) Republicii din 1974. A acumulat de la început puteri de dictator – dictatura sa a rezistat nu mai puțin de 25 de ani.

Ion Antonescu, „conducătorul statului”, a fost urmat în postul de prim-ministru, după arestarea sa, de alți doi generali, Constantin Sănătescu și Nicolae Rădescu, în două guverne cu viață foarte scurtă. Anterior, în 1918, alți trei generali, tot în urma unui război, Alexandru Averescu, Constantin Coandă și Arthur Văitoianu, au ocupat tranzitoriu funcția de prim-ministru. Alexandru Averescu a revenit în fruntea guvernului ca președinte al Partidului Poporului (1926). Să rezumăm : în România ultimilor 100 de ani nu am avut prim-ministru militar, general decât înainte sau după război. Nici comuniștii nu au numit vreun prim-ministru militar. Deducția se impune : ne găsim înaintea unui război ? Vorbim aici de un conflict militar, și nu de un metaforic război cu crizele, inclusiv cea sanitară sau energetică și economică, pentru a căror gestionare nimic nu-l recomandă pe generalul Nicolae Ciucă.

Asocierea gradului de general cu funcția de prim-ministru nu e deloc una fericită în istoria României. După cum vom vedea, nici eventuala instalare a generalului Nicolae Ciucă, cu un masterat în cadrul Colegiului de Război al Forțelor Terestre din SUA, nu anunță nimic bun pentru noi. Ceilalți generali, cu excepția lui Ion Antonescu, au fost numiți după primul și, respectiv, al doilea război mondial. Probabil că Nicolae Ciucă, la fel ca Ion Antonescu, e numit în așteptarea unui posibil conflict militar, cel din Ucraina și de la Marea Neagră. Ne amintim că Ion Antonescu, imediat după ce a fost numit de Carol al II-lea, a forțat abdicarea acestuia și înlocuirea sa cu tânărul și neexperimentatul prinț Mihai de Hohenzollern. Desigur, comparația nu e de bun augur pentru Klaus Iohannis.

Ideea de a-l aduce pe generalul cu patru stele Nicolae Ciucă în postul de ministru al Apărării și, ulterior, senator „civil” al PNL nu pare să fi fost a lui Klaus Iohannis, cum se tot spune. Klaus Iohannis a jucat mai degrabă la „impuse”. Dar câte idei originale ale lui Klaus Iohannis în cei șapte ani de președinție ai săi sunt cunoscute și, eventual, patentate ? A „văzut” cineva vreo idee a lui Klaus Iohannis ? Nici măcar majordomii săi, Ludovic Orban și Florin Cîțu sau Dacian Cioloș, nu pot susține serios și credibil una ca asta. Probabil, Klaus Iohannis are în ureche un pitic foarte mic sau chiar un birou de pitici care-i spun când să zică bună ziua sau să dea mâna prezidențială (lui Liviu Dragnea, de exemplu). 

Nicolae Ciucă e un produs al Pentagonului, care l-a pregătit (2004-2006) atent. Ar fi urmat înainte, simultan sau după și niște cursuri de engleză și de „terminologie NATO”. Dar românii nu l-au prea auzit vorbind. Tace și el la fel de semnificativ ca Iohannis, doar teoretic șeful său. Pentru că șeful său real e la Pentagon, azi Lloyd J. Austin, și la NATO, la Bruxelles. Pentru că așa merge ierarhia militară. 

De mai multă vreme, SUA și NATO pregătesc un conflict militar cu Rusia în Ucraina și la Marea Neagră. După vizita lui Lloyd J. Austin în regiunea noastră știm și cine vor fi primii trei implicați în calitate de proxies : Georgia, Ucraina și România. Expulzarea diplomaților de la misiunea rusă la NATO din Bruxelles și răspunsul rapid și brutal, cu închiderea reprezenanței NATO în Rusia, merg în aceeași direcție. Victoria Nuland, secretar adjunct al Departamentului de Stat, ar fi discutat foarte recent la Moscova și despre o posibilă împărțire a Ucrainei. Delicatul subiect implică nu numai România, ci și Polonia și Ungaria. În caz de conflict, țările baltice vor participa și ele. Și iată cum o bună parte din Europa (cu țări UE și NATO) este prinsă în proiectul unui conflict militar dorit de Ucraina și susținut de SUA și de NATO. 

Andrei Raevsky („The Saker”), expert militar cu o întinsă experiență și foarte respectat, publică un lung text cu referire directă la vizita făcută la Marea Neagră de Lloyd J. Austin, în Georgia, Ucraina, România și apoi la Bruxelles, la sediul NATO : „Iată deci ipoteza mea. SUA vor să declanșeze un război în Europa, dar un război limitat la coloniile lor cele mai inutile și servile, în special Ucraina. Pentru a nu risca să fie lovite nuclear, scufundate sau decapitate de arme hipersonice, Statele Unite îi arată acum Rusiei că mai au încă (niscaiva) dinți, deci „nu vă jucați prea mult cu noi”. Asta amintește exact ce le-a spus April Glaspie irakienilor înaintea războiului din Golf : „Nu vă atingeți de Arabia Saudită, dar nu ne pasă de Kuweit.” Știm cu toții cum s-a terminat povestea. Probabil că asta i-a propus Victoria Nuland lui Putin cu ocazia călătoriei sale la Moscova : luați estul Ucrainei, lăsați restul, iar noi nu vom interveni decât prin proteste verbale. Coloniile americane iluzionate din regiunea Mării Negre visează la un triunghi „Georgia, Ucraina, România”, dar numai ele, nu și rușii, iau în serios această absurditate (rușii știu că pot zdrobi forțele armate ale acestor pretinse state în 24 de ore). Dar e un fapt că aceste colonii cred în orice, mai ales ucrainenii (emisiunile lor de televiziune sunt de tot râsul) […].

Cum stă atunci Uniunea Europeană ? Să o împărțim în câteva subcategorii : 1. țări care aspiră la statutul de membru NATO (Georgia, Ucraina, Bosnia etc.) ; 2. membri inutili ai NATO (3B-țările baltice, Polonia, România, Bulgaria) ; 3. Germania (care constituie singură o categorie aparte) ; 4. membri reali ai NATO (țările NATO din nordul Europei) ; 5. țări membre NATO oarecum utile (Franța și țările Europei de Sud). Țările din primul grup sunt de facto membre NATO și tot de facto complet consumabile. Țările din grupul al doilea sunt membre NATO de jure dar și foarte consumabile. Germania se află sub ocupația NATO, dar e vitală pentru UE. Dacă Germania se prăbușește economic, aceasta va slăbi întreaga UE, adică exact ce doresc Statele Unite” („On suitcases, handles and fire-starters”, thesaker.is, 20.10.2021).

Agitații militariste de același tip sunt în curs în jurul Chinei – Marea Chinei de Sud și Taiwan – și în jurul Iranului. Nave de război ale Chinei și Rusiei s-au apropiat demonstrativ de coastele Japoniei. O bază americană a fost distrusă complet în Siria de trei drone. S-au anunțat morți și răniți. Chiar dacă Pat Buchanan, celebru politician conservator, califică încordările de mușchi militariste recente drept „fanfaronadă și cacealma” („bluster and bluff”), situația încordată dintre blocuri nu e mai puțin periculoasă. Lloyd J. Austin i-a asigurat pe ucraineni că au „ușa deschisă pentru a intra în NATO”. Buchanan scrie : „Statele Unite au venit aparent în sprijinul cuvintelor lui Austin trimițând bombardiere B-1B deasupra Mării Negre. […] De ce trimitem noi bombardiere cu capacitate nucleară deasupra Mării Negre ? De ce întreținem la Kiev și la Tbilisi speranța că vor fi invitate să se alăture NATO și că vor primi garanția de război din articolul 5 al SUA-NATO prin care Statele Unite ar lupta alături de ele în cazul unei noi crize cu Rusia, așa cum s-a întâmplat cu Osetia de Sud în 2008 și cu Ucraina în 2014 ? Noi nu ne-am luptat cu Rusia atunci. Și n-o să ne luptăm cu Rusia nici acum sau mâine, căci aceste regiuni și aceste probleme nu reprezintă interese vitale ale Statelor Unite” („Warnings and threats – or bluster and bluff”, buchanan.org, 22.10.2021).

De ce țin deci atât de mult Klaus Iohannis și statul român profund să-l aducă pe generalul Ciucă în fruntea guvernului ? Dacă a ratat-o urât cu „americanul” Florin Cîțu, încearcă să se scoată cu „foarte americanul” Nicolae Ciucă ? România poate deveni baza din spate a conflictului din Ucraina și de la Marea Neagră. Dacă va exista un conflict, nu e exclus să avem un guvern compus în întregime din generali și colonei. Eliminarea USR de la guvernare, urmărită cu încrâncenare de Klaus Iohannis, poate fi și parte a conflictului diplomatic în curs între SUA și Franța, deși nu există dovezi în acest sens.

Dacă PSD va vota guvernul minoritar dorit de Iohannis și de Nicolae Ciucă, va vota și pentru război la Marea Neagră și în Ucraina. Și trebuie s-o știe. Dar va vota și probabila sa dispariție. Odată cu cea a USR. Dar nici PNL, UDMR, AUR și minoritățile nu vor fi mai fericite. Sfârșitul clasei politice actuale poate fi mult mai aproape decât ne așteptam. Și probabil și al lui Klaus Iohannis, care nu va mai putea încurca un guvern complet militarizat.